nenorocire pe toți, se înfăptuiseră de la sine. Fratele Florian avea să plece în curând la Anvers, unde mănăstirea lui, pârjolită odinioară de iconoclaști, se ridica din nou; urma să zugrăvească fresce pe bolțile mănăstirii. Pierre de Hamaere se dusese pe la filialele din provincie ca să le cerceteze socotelile.
Noua administrație hotărâse să se facă niște lucrări în subsolul mănăstirii; anumite părți, gata să se prăbușească, fuseseră zidite, lipsindu-i astfel pe Îngeri de tainicul lor adăpost. Întrunirile de peste noapte încetaseră aproape cu siguranță; acele imprudențe scandaloase ajunseseră fără îndoială să se reducă la proporțiile unor obișnuite și mărunte păcate călugărești. Pe de altă
parte, vremea era cam potrivnică întâlnirilor lui Cyprien cu Preafrumoasa lui în grădina părăsită, iar Idelette își găsise poate un iubit mai de soi decât un tânăr călugăr.
Se vede că acestea erau pricinile pentru care Cyprien umbla posomorât.
Nu-și mai îngâna cântecele țărănești și-și îndeplinea îndatoririle cu o mutră
posacă. La început, Sébastien Théus își închipuise că tânărul infirmier era necăjit, ca și fratele Luca, de faptul că azilul avea să fie închis destul de curând.
Într-o dimineață văzu că fața băiatului e brăzdată de urmele lacrimilor.
Îl chemă în laborator și închise ușa. Se aflau din nou singuri, ca pe vremea primejdioaselor mărturisiri ale lui Cyprien, a doua zi după Duminica Tomii.
Zénon vorbi cel dintâi:
— I s-a întâmplat vreo nenorocire Prefrumoasei? întrebă el pe neașteptate.
— Nu pot s-o mai văd, răspunse băiatul cu glas stins. Se încuie în odaia ei cu arăpoaică și zice că-i bolnavă ca să-și ascundă povara.
Îi povesti că singurele vești care ajungeau până la el treceau prin gura unei măicuțe, mai mituită cu daruri, mai înduioșată de starea fetei pe care avea sarcina s-o slujească. Tinerilor le era însă greu să se înțeleagă cu ajutorul acestei femei sărace cu duhul până la prostie. Ușițele tainice de odinioară nu mai existau și, oricum ar fi fost, cele două fete se temeau acum și de umbra lor, așa că n-ar mai fi îndrăznit să se încumete și să iasă noaptea din mănăstire. E drept că fratele Florian, fiind pictor, intra când vroia în paraclisul călugărițelor bernardine, dar se spălase pe mâini de toată povestea asta.
— Ne-am certat, spuse Cyprien amărât.
Femeile așteptau sorocul Idelettei cam pe la sfârșitul lunii februarie.
Medicul socoti că mai sunt până atunci aproape trei luni. La vremea aceea urma să fi ajuns demult la Lübeck.
— Nu deznădăjdui, zise el încercând să-l îmbărbăteze pe tânărul călugăr.
Femeile sunt foarte dibace și tari de înger, când e vorba de așa ceva. Dacă
maicile descoperă povestea asta, n-au niciun interes să bată toba. Nu-i greu să lași un nou-născut la ușa bisericii și să-l încredințezi milei obștești.
— Ulcioarele și clondirele astea-s pline de prafuri și rădăcini, zise Cyprien neliniștit. O s-o ucidă frica dacă nu-i dăm o mână de ajutor. Dacă Mynheer ar binevoi…
— Nu înțelegi că e prea târziu și că n-am cum să ajung până la ea? Și-apoi, să nu mai adăugăm și vărsarea de sânge la toate păcatele noastre de până
acum.
— Parohul de la Ursel a lepădat rasa, zise deodată Cyprien, și a fugit în Germania cu iubita lui. N-am putea oare și noi…
— Cu o fată de rangul ei și în starea în care e ea, nici n-o să apucați bine să
ieșiți din Bruges și o să vă și recunoască cineva. Nu te mai gândi la una ca asta.
În schimb, n-o să se mire nimeni că un călugăr tânăr bate drumurile cerșindu-și pâinea. Pleacă singur. Pot să-ți dau câțiva galbeni de drum.
— Nu pot, spuse Cyprien plângând în hohote.
Se prăvălise pe masă cu capul în palme. Zénon se uita la el cu o milă
nețărmurită. Plăcerea trupească era o capcană și acești doi copii căzuseră în ea. Mângâie cu duioșie părul tuns scurt al tânărului călugăr și ieși din odaie.
Trăsnetul se abătu mai devreme decât se așteptase. Pe la jumătatea lunii decembrie se afla la han când auzi niște vecini vorbind despre ceva, cu acea șopăială ațâțată care nu vestește niciodată ceva bun, căci aproape totdeauna e vorba de vreo năpastă care-a lovit pe careva. O fată de neam mare, găzduită
la maicile bernardine, sugrumase un copil născut înainte de vreme, dar care ar fi putut să trăiască și pe care tocmai îl făcuse. Nelegiuirea se aflase doar datorită servitoarei acelei domnișoare, o arăpoaică mică ce fugise îngrozită
din camera stăpână-sii și umblase înnebunită pe străzi. Niște oameni cumsecade, mânați desigur și de o preacinstită curiozitate, adunaseră
cioroaica de pe drumuri; pe limba ei greu de înțeles, dezvălui până la urmă
totul. După aceea, maicile nu mai putuseră să oprească străjile când veniseră
s-o ia pe domnișoara. Glume grosolane cu privire la fetele nobile, dar rele de muscă, și la micile taine ale călugărițelor se amestecau cu strigăte de mânie.
În viața searbădă a orășelului, unde chiar și zvonul iscat de marile evenimente ale zilei ajungea parcă înăbușit, scandalul acesta trezea mai mult interes decât povestea îndelung discutată a unei biserici arse sau a unor protestanți spânzurați.
Când ieși de la han, Zénon o văzu pe Idelette culcată în căruța străjii, trecând pe strada Lungă. Era galbenă ca turta de ceară, așa ca lăuzele, dar umerii obrajilor și ochii îi ardeau de friguri. Unii oameni se uitau la ea cu milă, dar cei mai mulți se îmboldeau s-o huiduiască. Printre aceștia erau și cofetarul cu nevastă-sa. Amărâții mahalalei se răzbunau astfel pe veșmintele minunate și pe cheltuielile nebunești ale acelei păpuși frumoase. Două dintre târfele
Lubeniței, care se aflau din întâmplare pe acolo, erau cele mai înverșunate, de parcă domnișoara le-ar fi stricat socotelile.
Zénon se întoarse acasă cu inima strânsă de parcă ar fi văzut o căprioară
lăsată pradă haitei de copoi. Îl căută pe Cyprien prin azil, dar tânărul călugăr nu era acolo, și Zénon nu îndrăzni să întrebe de el la mănăstire, de teamă să
nu atragă atenția asupra lui.
