Canonicul șovăi, neștiind dacă nu cumva în răspunsul aceasta se strecurase o amară ironie. Clipele erau însă prețioase. Trecu mai departe.

— Fiule, spuse el, crezi oare că am venit ca să încep o discuție ce nu-și mai află rostul? Sunt aici pentru un lucru mai de seamă. Prea Sfinția-sa mi-a subliniat faptul că în cazul dumitale nu e vorba de erezie propriu-zisă, ca la sectarii aceia vrednici de ură care în vremurile noastre se războiesc cu Biserica, ci de necredință cărturărească, al cărei caracter primejdios este la urma urmei evident doar pentru cărturari. Prea Sfinția-sa episcopul m-a asigurat că Proteoriile, condamnate pe bună dreptate fiindcă reduc sfintele noastre dogme la rangul de noțiuni absolut curente ce se regăsesc până și în cele din urmă idolatrii, ar putea tot atât de bine să slujească la întocmirea unei noi Apologetici: ar fi de ajuns ca aceleași idei să arate că adevărurile noastre creștinești sunt încununarea unor intuiții generale specifice firii omenești.

Știi ca și mine că totul depinde de interpretare…

— Mi se pare că înțeleg care este scopul acestei cuvântări, zise Zénon. Dacă

ceremonia de mâine ar fi înlocuită cu o retractare…

— Nu trage prea multă nădejde, spuse canonicul prevăzător. Nu ți se promite chiar libertatea. Prea Sfinția-sa se face forte să fii trimis in loco carceris33 într-o mănăstire pe care o va alege; bunăstarea dumitale viitoare va depinde de sprijinul pe care vei ști să-l dai cauzei noastre celei drepte. Știi 33 La loc de ispășire (lat.).

prea bine că omul reușește mai totdeauna să iasă tocmai din închisoarea unde ispășește o osândă pe viață.

— Ajutorul domniei-tale vine prea târziu, optime pater, șopti filosoful. Ar fi fost de folos să le fi venit de hac mai devreme acuzatorilor mei.

— Nu nădăjduiam să-l îmbunăm pe procurorul Flandrei, zise canonicul, retrăind amărăciunea pricinuită de intervenția sa zadarnică la bogătanul Philibert Ligre. Un om ca el condamnă așa cum se năpustește un câine asupra prăzii. Am fost nevoiți să lăsăm procedura să-și urmeze cursul, pentru ca apoi să ne folosim de puterea ce ni s-a mai lăsat. Având în vedere că pe vremuri ai făcut parte din mărunții slujitori ai altarului, ești supus judecății Bisericii, dar ai totodată dreptul la o anumită ocrotire pe care grosolana justiție laică n-o asigură. E drept că am tremurat până la sfârșitul procesului ca nu cumva, vrând să sfidezi, să faci vreo mărturisire ireparabilă…

— Dacă aș fi făcut-o în semn de căință, domnia-ta ai fi fost totuși silit să mă

admiri.

— Ți-aș fi recunoscător să nu confuzi tribunalul din Bruges cu tribunalul ecleziastic, zise canonicul enervat. Ceea ce contează în cazul de față este că

jalnicul frate Cyprien și complicii lui s-au contrazis, că am scăpat de murdăriile servitoarei băgând-o în casa de nebuni și că răuvoitorii care te acuzau că l-ai îngrijit pe ucigașul unui căpitan spaniol s-au făcut nevăzuți…

Nelegiuirile care-l privesc doar pe Dumnezeu sunt de resortul nostru.

— Îngrijirile date unui rănit le treceți în rândul nelegiuirilor?

— Părerea mea n-are nicio importanță, răspunse canonicul vag. Părerea mea, dacă vrei s-o știi, este că orice ajutor dat semenilor noștri trebuie socotit vrednic de laudă, dar că, în cazul dumitale, în fapta cea bună se amestecă și o răzvrătire ce nu-i niciodată vrednică de o atare laudă. Răposatul stareț, care uneori se înșela, trebuie, de bună seamă, să fi încuviințat peste măsură

această milostenie plină de răzvrătire. Bine cel puțin că nu s-a putut aduce nicio dovadă.

— S-ar fi adus fără doar și poate dacă bunătatea și grija domniei-tale nu m-ar fi scutit de cazne, spuse prizonierul dând din umeri. Ți-am mai mulțumit pentru asta.

— Ne-am sprijinit pe principiul Clericus regulariter torqueri non potest per laycum34, zise canonicul pe tonul unui om ce înregistrează o victorie. Adu-ți aminte însă că, în anumite privințe, cum ar fi de pildă moravurile, rămâi bănuit cu strășnicie și ar urma să te înfățișezi novis survenientibus inditiis35.

Tot așa și în privința răzvrătirii. N-ai decât să crezi ce poftești despre 34 În mod obișnuit clericul nu poate fi influențat de un laic (lat.).

35 Intervenind noi dovezi (lat.).

rânduiala lumii, dar gândește-te că interesele Bisericii și ale ocârmuirii vor fi strâns legate atâta timp cât răsculații vor fi uniți cu ereticii.

— Toate astea le înțeleg prea bine, făcu osânditul plecându-și capul.

Șubreda mea siguranță ar depinde întru totul de bunul plac al episcopului a cărui putere poate să scadă, sau al cărui punct de vedere poate să se schimbe.

Nimic nu dovedește că peste șase luni n-o să fiu la fel de aproape de rug ca și astăzi.

— Teama asta nu te-a însoțit oare toată viața? întrebă canonicul.

— Pe vremea când domnia-ta îmi dădeai primele noțiuni cu privire la literatură și știință, un individ condamnat pentru o crimă adevărată sau născocită a fost ars de viu la Bruges, și unul dintre rândașii noștri mi-a povestit moartea lui, zise prizonierul în chip de răspuns. Pentru ca spectacolul să fie și mai interesant, omul fusese legat de stâlp cu un lanț lung, ceea ce i-a îngăduit să alerge, cuprins de flăcări, până a căzut cu fața la pământ, sau mai bine zis în jăratic. Mi-am spus adesea că grozăvia asta ar putea fi socotită alegoria situației în care se află un om aproape liber.

— Crezi că nu suntem cu toții în aceeași situație? întrebă canonicul. Viața mea a fost tihnită și, îndrăznesc să spun, neprihănită, dar nu poți să trăiești optzeci de ani fără să știi ce e constrângerea.

— Tihnită da, spuse filosoful. Neprihănită, nu.

Discuția celor doi bărbați relua mereu, în ciuda voinței lor, tonul aproape arțăgos al vechilor controverse dintre dascăl și învățăcel. Canonicul, hotărât să rabde orice, se rugă în gând să-i fie date cuvintele care conving.

— Iterum peccavi36, spuse în sfârșit Zénon, cu glas ceva mai potolit. Să nu te miri însă, părinte, că bunătatea domniei-tale poate să mi se pară o capcană.

Cele câteva întâlniri pe care le-am avut cu Prea Sfinția-sa episcopul nu mi l-au arătat ca fiind un om plin de milă.

— Episcopul nu te iubește, după cum nici Le Cocq nu te urăște, zise canonicul, stăpânindu-se să nu plângă. Numai eu… Dar, în afară de faptul că

ești un pion în partida ce are loc între ei, urmă bătrânul ceva mai liniștit, Prea Sfinției-sale nu-i lipsește o oarecare prea omenească trufie, așa încât s-ar mândri că a întors către Dumnezeu un necredincios capabil să-i convingă pe alții asemenea lui. Ceremonia de mâine va fi, pentru Biserică, o victorie mult mai mare decât ar fi moartea dumitale.

— Episcopul își dă desigur seama că adevărul creștin ar avea, în persoana mea, un apologet foarte compromis.

— Aici te înșeli, continuă bătrânul. Pricinile pentru care un om se dezice se uită repede, dar scrierile sale rămân. Chiar de pe acum, anumiți prieteni de-36 Din nou am păcătuit (lat.).

ai dumitale văd în suspecta-ți ședere la Saint-Cosme, smeritul canon al unui creștin ce se căiește că a dus o viață nevrednică și-și schimbă numele ca să

săvârșească fapte bune neștiut de nimeni. Dumnezeu să mă ierte, adăugă el cu o părere de zâmbet, dacă mie însumi nu mi-a venit să citez exemplul sfântului Alexis care s-a întors în palatul unde se născuse, îmbrăcat în haine de cerșetor.

— Sfântul Alexis putea în fiece clipă să fie recunoscut de cucernica lui soție, glumi filosoful. Tăria mea sufletească n-ar fi mers atât de departe.

Bartholommé Campanus se încruntă scandalizat din nou de atâta nepăsare. Zénon citi pe chipul lui îmbătrânit o mâhnire ce-l înduioșa. Spuse cu blândețe:

— Moartea mea părea un lucru sigur și nu-mi mai rămăsese decât să-mi petrec câteva ceasuri in summa serenitate37… Presupunând că aș fi fost în stare, urmă el dând prietenește din cap, ceea ce canonicului i se păru un semn de nebunie, dar de fapt se adresa unui om care, plimbându-se pe străzile din Innsbruck, îl citea pe Petronius. Mă ispitești, însă, părinte; parcă mă văd explicând cu deplină sinceritate cititorilor mei că necioplitul care rânjea fiindcă avea o infinitate de Hristoși în lanul lui de grâu e vrednic de luat în râs și că neisprăvitul ar fi cu siguranță un alchimist prost, sau că rânduielile și tainele Bisericii au tot atâta, și uneori chiar mai multă putere decât doctoriile mele de medic. Nu zic că și cred una ca asta, rosti el ca să preîntâmpine o tresărire de bucurie a canonicului, zic doar că un simplu nu a încetat să mi se mai pară un răspuns, ceea ce nu înseamnă că sunt gata să rostesc un simplu da. Să cuprinzi inaccesibilul izvor al tuturor lucrurilor înlăuntrul unei Ființe croite după tipar omenesc mi se pare și astăzi o blasfemie, și totuși simt în ciuda rațiunii mele că, în trupul acesta care mâine se va preschimba în fum, sălășluiește nu știu ce dumnezeu. Să îndrăznesc oare să-ți spun că tocmai acest dumnezeu mă silește să zic nu? Și, cu toate astea, orice construcție a gândirii se sprijină pe temelii arbitrare: la urma urmei, de ce nu pe aceasta?

Orice doctrină care se impune maselor chezășuiește inepția omenească: tot așa s-ar petrece lucrurile dacă din întâmplare Socrate i-ar lua mâine locul lui Mahomed sau al lui Hristos. Dar dacă-i așa, continuă el ștergându-și fruntea cuprins de o neașteptată oboseală, de ce să ne lipsim de mântuirea trupească

și de bucuria de a cădea de acord? Mi se pare că s-au scurs veacuri întregi de când tot socotesc și chibzuiesc toate astea…

— Lasă-mă să te călăuzesc, zise canonicul aproape cu duioșie. Dumnezeu va fi singurul judecător al gradului de ipocrizie cuprins în dezicerea dumitale de mâine. Nu dumitale îți este dat să judeci: ceea ce consideri o minciună este 37 În cea mai deplină reculegere (lat.).

poate o autentică profesiune de credință pe care o formulezi fără să-ți dai seama. Într-un suflet ce nu i se mai împotrivește, adevărul se strecoară uneori pe căi tăinuite.

— Tot astfel și minciuna, răspunse calm filosoful. Nu, prea cinstite părinte, am mințit uneori ca să trăiesc, dar încep să-mi pierd capacitatea de a minți.

Între voi și noi, între ideile lui Hiéronymus van Palmaert, ale episcopului și ale sfinției-tale pe de o parte, și ale mele pe de alta, există ici-colo asemănări, adesea compromisuri, și niciodată un raport constant. Ele sunt asemănătoare curbelor ce pornesc de pe un plan comun, care e gândirea omenească, și se despart de îndată, apoi se apropie, după aceea se depărtează din nou unele de altele, se întretaie câteodată în traiectoria lor sau dimpotrivă, pe un segment al acesteia din urmă chiar se confundă, dar nimeni nu știe dacă se unesc sau nu într-un punct aflat dincolo de orizontul nostru. E greșit ca noi să le declarăm paralele.

— Ai zis noi, șopti canonicul cu un fel de spaimă. Totuși ești singur.

— Așa-i, zise filosoful. Din fericire nu am dat nimănui nicio listă de adepți.

Fiecare dintre noi e singurul său stăpân și adept. De fiecare dată experiența se reia, pornind de la zero.