Acuzația însă era gravă și o întărea pe cea referitoare la ajutorarea fugarilor veniți la azil.

Pentru Zénon, procesul nu mai era altceva decât echivalentul unuia dintre jocurile de cărți cu Gilles, pe care, fie din nepăsare, fie din neatenție, le pierdea totdeauna. Asemenea cartonașelor acelora bălțate ce îi aduc la sapă de lemn sau îi îmbogățesc pe jucători, fiecare piesă din jocul acela legal avea o valoare arbitrară; exact ca la șeptic sau la șaizeci și șase, trebuia să te ferești, să bați cărțile, să vezi ce face adversarul, să-ți maschezi jocul și să minți. De altfel, chiar să-l fi spus, adevărul ar fi stânjenit pe toată lumea. Se deosebea de altfel foarte puțin de minciună. Când spunea adevărul, în acel adevăr era cuprins și neadevărul; nu se lepădase nici de creștinism și nici de credința catolică, dar, dacă ar fi fost nevoit, ar fi făcut-o liniștit și cu cugetul împăcat, iar dacă s-ar fi întors în Germania, după cum nădăjduise, ar fi devenit probabil luteran. Nega, pe bună dreptate, că ar fi avut legături trupești cu Cyprien, dar într-o seară

dorise trupul ce acum pierise; într-un anumit sens acuzațiile bietului băiat fuseseră mai puțin false decât își închipuise însuși Cyprien atunci când i le adusese. Nimeni nu-l mai învinuia că i-ar fi propus Idelettei o fiertură

abortivă, și medicul negase în mod insistent că ar fi făcut una ca asta, dar, cu această rezervă neformulată că, dacă l-ar fi rugat la timp, ar fi ajutat-o și că-i părea rău că n-o putuse scuti astfel de un sfârșit atât de jalnic.

Pe de altă parte, chiar atunci când nega în mod hotărât mincinos, ca în cazul îngrijirilor date lui Han, adevărul curat ar fi fost tot atât de mincinos. Ajutorul dat răsculaților nu provenea, după cum credeau procurorul cu indignare și patrioții cu admirație, din faptul că se alăturase cauzei lor; niciunul dintre acei fanatici n-ar fi înțeles devotamentul său rece de medic. Schimburile de păreri cu teologii își avuseseră farmecul lor, dar Zénon știa prea bine că nu există

niciun fel de împăcare trainică între cei ce caută, cântăresc, disecă și nu se consideră dezordonați, ba dimpotrivă, de faptul că mâine sunt capabili să

gândească altfel decât astăzi și între cei ce cred, sau doar pretind una ca asta și-i amenință pe semenii lor cu moartea ca să-i silească să creadă la fel ca ei.

O obositoare impresie de irealitate domnea în timpul acelor discuții în care întrebările și răspunsurile se situau pe planuri diferite. I s-a întâmplat să

adoarmă în timpul uneia dintre ultimele ședințe; Gilles, care stătea lângă el, i-a dat un ghiont, restabilind astfel disciplina. De fapt, dormea și un judecător.

Magistratul cu pricina se trezi crezând că s-a și pronunțat sentința capitală, ceea ce i-a făcut să râdă pe toți, chiar și pe acuzat.

Dintru început părerile se grupaseră în scheme complicate, atât la tribunal, cât și în oraș. Poziția episcopului nu era clară, dar, evident, el reprezenta punctul de vedere moderat, dacă nu chiar indulgența propriu-zisă. Prea Sfinția-sa fiind ex officio unul dintre susținătorii puterii regale, mulți oameni de vază îi imitau atitudinea; Zénon era gata să ajungă protejatul partidului

stăpânirii. Anumite acuzații aduse prizonierului erau însă atât de grave, încât a fi moderat era cam primejdios. Rudele și prietenii lui Philibert Ligre, câți mai rămăseseră la Bruges, șovăiau; la urma urmei acuzatul făcea parte din familie, dar dumnealor încă nu se dumiriseră dacă din pricina asta se cuvenea să-l apere sau să-l înfunde și mai rău. Dimpotrivă, cei ce pătimiseră de pe urma manevrelor necruțătoare ale bancherilor Ligre îl înglobau și pe Zénon în pica pe care le-o purtau acestora: când îi auzeau numele, făceau spume la gură. Patrioții, foarte numeroși printre burghezi și constituind partea cea mai înaintată a oamenilor de rând, ar fi trebuit să-l sprijine pe nenorocitul despre care se zicea că-i ajutase pe tovarășii lor; unii într-adevăr au și făcut-o, dar cei mai mulți dintre entuziaștii aceia erau atrași de doctrina evanghelică și urau mai mult ca orice pe lume ateismul și desfrâul, chiar atunci când se prezentau sub forma unei vagi bănuieli; în plus, urau mănăstirile, iar Zénon li se părea un individ care fusese în cârdășie cu călugării din Bruges. Doar câțiva oameni, prieteni necunoscuți de-ai filosofului, legați de el prin simpatii având în fiece caz în parte pricini diferite, încercau să-l ajute în mod discret, fără să atragă

atenția justiției asupra lor, căci aproape toți aveau motive să se ferească.

Acestora din urmă nu le scăpa nicio ocazie de a încurca lucrurile, bizuindu-se pe confuzia aceasta ca să-i obțină acuzatului un câștig oarecare, sau să-i facă

ridicoli pe cei ce-l persecutau.

Canonicul Campanus a ținut minte multă vreme că la începutul lunii februarie, cu puțin înainte de ședința fatală, când Catherine dăduse buzna în sala de judecată, domnii judecători se opriseră câteva clipe în pragul grefei spunându-și punctul de vedere, după plecarea episcopului. Pierre Le Cocq, omul de încredere al ducelui de Alva în Flandra, a declarat că s-au pierdut aproape șase săptămâni cu fel de fel de fleacuri, când ar fi fost atât de simplu să se aplice sancțiunile legale. Totuși, era bucuros că acest proces total lipsit de importanță, care nu avea nici în clin nici în mânecă cu marile probleme ale zilei, oferea publicului o diversiune dintre cele mai utile; oamenilor neînsemnați din Bruges le păsa mai puțin de cele ce se petreceau la Bruxelles, la Tribunalul Extraordinar, din moment ce în persoana lui Zénon aveau o preocupare la fața locului. În plus, în vremea aceea când toată lumea reproșa Justiției așa-zisul ei caracter arbitrar, nu strica să se arate că în Flandra judecătorii erau încă în stare să respecte legalitatea. Adăugase, vorbind ceva mai încet, că Prea Sfințitul episcop făcuse uz cu multă înțelepciune de legitima autoritate pe care unii i-o contestau fără niciun temei, dar că s-ar fi cuvenit poate să se stabilească o distincție între om și funcție. Prea Sfinția-sa avea anumite scrupule de care ar fi trebui să se lepede dacă voia să mai facă și de aci înainte pe judecătorul. Poporul ținea morțiș să-l vadă pe individul cu

pricina pe rug și e primejdios să-i iei unui dulău ciolanul după ce i l-ai plimbat pe sub nas.

Bartholommé Campanus știa că influentul procuror era dator vândut la banca Ligre, cum i se mai zicea încă la Bruges. A doua zi a trimis valvârtej un curier nepotului său Philibert și doamnei Martha, soața dumisale, cerându-le să-l determine pe Pierre le Cocq să-i găsească întemnițatului o portiță de scăpare.

O LOCUINȚĂ FRUMOASĂ

Philibert și nevasta lui își ridicaseră de curând la Forestel o reședință

măreață, după moda italienească. Lumea admira șirurile de camere cu parchet strălucitor și ferestrele înalte ce dădeau spre parcul care în dimineața aceea de februarie era potopit de lapoviță. Pictori ce studiaseră în Italia zugrăviseră pe tavanele sălilor de primire scene frumoase din istorie și din mitologie: mărinimia lui Alexandru, clemența lui Titus, Danae învăluită în ploaia de aur și Ganimede urcându-se la cer. Biroul florentin, încrustat cu fildeș, matostat și abanos, rezultat din îmbinarea a trei stiluri, era împodobit cu coloane fine și răsucite și cu nuduri de femei pe care le multiplicau câteva oglinzi; fel de fel de arcuri făceau să se deschidă câteva sertărașe secrete.

Philibert era însă prea șmecher ca să-și încredințeze documentele de stat acelor tainițe complicate ca vălmășagul unei conștiințe; pe de altă parte, nu scrisese și nici nu primise vreodată scrisori de dragoste, căci pasiunile lui, foarte moderate de altminteri, îi fuseseră inspirate de fetele acelea frumoase cărora nu li se scrie. În căminul împodobit cu medalioane reprezentând virtuțile cardinale, între doi pilaștri reci și lucioși, ardea focul; în toată

splendoarea aceea, butucii mari, aduși din pădurea învecinată, erau singurele lucruri naturale, nelustruite, neșlefuite, nelăcuite de mâna unui meșter.

Câteva tomuri așezate pe o măsuță își arătau cotoarele legate în piele de vițel sau în marochin cu titlurile din aur fin: erau cărți cucernice pe care nu le deschidea nimeni. Martha jertfise demult Instituția Creștină a lui Calvin, cartea aceea ereticească fiind, după cum îi arătase politicos Philibert, din cale-afară de primejdioasă. Philibert avea el însuși o colecție de tratate genealogice, și, într-un sertar, un frumos volum de Aretino pe care îl arăta din când în când musafirilor săi în timp ce doamnele vorbeau despre bijuterii sau despre straturile de flori din parcuri.

În încăperi domnea o ordine desăvârșită, căci abia se făcuse curățenie după

recepția din ajun. Ducele de Alva și aghiotantul său, Lancelot de Berlaimont, binevoiseră să cineze și să-și petreacă noaptea la el, după o inspecție în regiunea Mons; ducele fiind prea obosit ca să se mai ostenească urcând scara monumentală, i se făcuse patul într-una din sălile de jos, sub un baldachin de tapiserie sprijinit de sulițe și trofee de argint, care-l apăra de curent; la ceasul acela nu se mai vedea nici urmă din patul menit odihnei eroului unde, din păcate, oaspetele de vază dormise cât se poate de prost. În timpul cinei, conversația fusese serioasă și totodată prudentă; se vorbise despre treburile obștești așa cum vorbesc niște oameni care se află în miezul lor și știu cum stau lucrurile; de altminteri, din politețe nu se insistase asupra nici unei probleme. Ducele se arăta plin de încredere în privința situației din Germania

de sud și din Flandra; tulburările fuseseră înăbușite; coroana Spaniei n-avea a se teme că ar putea pierde vreodată orașul Middlebourg sau Amsterdamul, și cu atât mai puțin orașele Lille sau Bruxelles. Era așadar în măsură să zică

Nunc dimittis28 și să-l roage pe rege să-i aleagă un înlocuitor. Nu mai era tânăr și fața lui stătea mărturie bolii sale de ficat; lipsa de poftă de mâncare a oaspetelui sili gazdele să se scoale de la masă aproape flămânde. Lancelot de Berlaimont mâncă totuși nestânjenit, în timp ce dădea amănunte despre viața de ostaș. Principele de Orania era învins; faptul că plata soldelor se făcea atât de neregulat, era supărător pentru disciplină. Ducele se încruntă și schimbă

vorba; i se părea că nu-i strategic să scoți la iveală tocmai acum neajunsurile bănești ale coroanei. Philibert, care știa prea bine la cât se ridică deficitul, prefera și el să nu se vorbească la masă despre bani.

În zorile cenușii, îndată după plecarea oaspeților, Philibert, nemulțumit că

fusese nevoit să înșire politețuri cu noaptea în cap, se vârâse iar în pat, unde îi plăcea să lucreze din cauza piciorului său bolnav de podagră. Pentru nevasta lui, deprinsă să se scoale în fiecare zi foarte devreme, ora aceea nu era câtuși de puțin neobișnuită. Martha mergea cu pasul ei mărunt prin camerele goale, așezând cum se cuvine pe un scrin câte-un flecușteț de aur sau de argint ușor deplasat de vreo slugă, sau râcâind cu unghia pe o măsuță

vreo urmă de ceară, abia vizibilă. După câtva timp, un secretar îi aduse de sus scrisoarea Canonicului Campanus, desfăcută. Era însoțită de câteva cuvinte ironice scrise de Philibert, prin care bancherul îi arăta Marthei că avea să

găsească într-însă vești atât de la vărul lor, cât și de la frățâne-său.

Stând în fața căminului, după un paravan brodat ce-o apăra de dogoarea focului, Martha citi acea lungă scrisoare. Foile acoperite cu un scris mărunt și negru foșneau în mâna ei slabă ce se zărea de sub manșeta de dantelă. După

puțin timp se opri din citit ca să se gândească. Bartholommé Campanus îi adusese la cunoștință existența acestui frate vitreg, îndată ce sosise în Flandra după ce se măritase; canonicul o și sfătuise să se roage pentru necredinciosul acela, neștiind că Martha nu se mai ruga. Povestea cu fiul nelegitim fusese pentru ea o pată în plus pe obrazul mamei ei, și așa destul de terfelit. Nu-i fusese greu să-l identifice pe medicul filosof ce ajunsese vestit datorită

îngrijirilor date ciumaților din Germania cu bărbatul înveșmântat în roșu pe care-l primise la căpătâiul Bénédictei și care-i pusese atâtea întrebări ciudate cu privire la răposații ei părinți. Se gândise de multe ori la omul acela de temut, îl și visase chiar. O văzuse goală, la fel ca pe Bénédicte pe patul de moarte: ghicise viciul înspăimântător pe care-l purta în ea, lașitatea, nevăzută

de toți cei ce credeau că e o femeie tare. Gândul că el trăiește o sâcâia ca o 28 Și acum slobozește (lat.).

așchie intrată sub piele. Fusese un răzvrătit, ceea ce ea nu putuse fi; în timp ce el rătăcea în lumea largă, ea se mutase doar de la Colonia la Bruxelles.

Acum, căzuse în temnița întunecoasă care ei îi inspirase pe vremuri o teamă

abjectă; pedeapsa care-l amenința i se părea dreaptă: trăise așa cum îi plăcuse; singur alesese riscurile la care se expusese.

Stânjenită de un val de aer rece, Martha întoarse capul; focul de lângă ea nu reușea să încălzească decât o mică parte din uriașa încăpere. Omul simte pare-se răsuflarea aceea înghețată ori de câte ori îi trece prin preajmă o stafie: pentru ea, bărbatul aflat azi în pragul morții fusese totdeauna o nălucă. În spatele Marthei însă nu era nimic altceva decât sala măreață și pustie. Și în viața ei domnise același gol somptuos. Singurele amintiri oarecum duioase erau cele legate de Bénédicte, verișoara pe care i-o luase Dumnezeu, presupunând că Dumnezeu există, și pe care nici măcar nu știuse s-o îngrijească până la capăt; înăbușise sub oboroc credința evanghelică ce-o mistuise în tinerețe; nu-i mai rămăsese decât un imens morman de cenușă.

De douăzeci de ani încoace, siguranța că-i osândită la chinurile iadului n-o mai părăsise; asta era tot ce ținuse minte din credința pe care nu îndrăznise s-o mărturisească deschis. Până la urmă ajunsese să se gândească la iadul ei cu un fel de uscăciune și nepăsare; se știa osândită, după cum se știa nevasta unui om bogat cu care își unise averea, și mama unui zevzec bun cel mult să

se bată în duel și să bea în tovărășia tinerilor gentilomi, sau după cum mai știa că Martha Ligre avea să moară într-o zi. Fusese virtuoasă fără să-și dea nicio osteneală, căci nu avusese niciodată ocazia să respingă vreun îndrăgostit; Philibert încetase s-o mai sâcâie cu patima lui, de altfel destul de potolită, îndată după nașterea singurului lor fiu, așa încât nu avusese parte să se bucure nici măcar de plăcerile îngăduite. Ea singură cunoștea dorințele ce-o tulburaseră uneori; le tratase cu dispreț mai degrabă decât și le ținuse în frâu, așa cum îți tratezi cu dispreț o indispoziție trupească trecătoare. Față de fiul ei, fusese o mamă dreaptă, dar nu învinsese niciodată obrăznicia naturală a băiatului, nici n-ajunsese să-l facă s-o iubească; se zicea că-i aspră până la cruzime cu slujnicele și cu rândașii, dar ce să-i faci, lepădăturile astea trebuie ținute în frâu. Purtarea ei la biserică era un exemplu pentru toată lumea, dar în sinea ei disprețuia atari fandoseli. Faptul că fratele pe care nu-l văzuse decât o singură dată petrecuse șase ani sub un nume fals, ascunzându-și viciile și dând dovadă de virtuți prefăcute, era o nimica toată față de ce făcuse ea toată viața. Luă scrisoarea canonicului și se duse sus la Philibert.

Ca întotdeauna când intra în camera soțului ei, se strâmbă de dispreț

văzând greșelile lui de comportare și regimul său. Philibert stătea înfundat în niște perne moi, vătămătoare podagrei, și avea la îndemână o cutiuță cu bomboane, nu mai puțin vătămătoare. Bărbatul avu timp să ascundă sub

cearșaf un Rabelais pe care-l ținea lângă el ca să se distreze între două dictări.

Martha, dreaptă ca o lumânare, se așeză pe un scaun, destul de departe de pat.

Soții schimbară câteva cuvinte cu privire la primirea din ajun; Philibert o lăudă pe Martha pentru desăvârșita rânduială a cinei, de care, din păcate, ducele nu se prea atinsese. Îl compătimiră amândoi fiindcă arăta rău. Ca să-l audă secretarul ce-și strângea hârțoagele înainte de a se duce să copieze ceva în odaia alăturată, burduhănosul Philibert aminti plin de respect că oamenii vorbesc prea mult despre curajul răsculaților executați din ordinul ducelui (de altfel, ei dublau numărul acestora), dar nu îndeajuns despre eroismul militarului și omului de stat care murea la datorie, în slujba stăpânului.

Martha îl aprobă, dând din cap.

— Treburile obștești mi se par mai puțin sigure decât crede ducele sau vrea să-i facă pe alții s-o creadă, adăugă el mai tăios, după ce ușa se închise.