din Slys și se bucură că e înarmat, căci orice soldat întâlnit într-un loc pustiu se preschimbă lesne într-un tâlhar. Oștenii, însă, se mulțumiră să mormăie un
„bună ziua” pe nemțește și părură foarte bucuroși când le răspunse în aceeași limbă. De pe un tăpșan, Zénon zări în sfârșit satul Heyst cu estacada sa la adăpostul căreia se odihneau patru sau cinci bărci. Altele se legănau pe mare.
Cătunul de la marginea necuprinsului era înzestrat, în mic, cu toate înlesnirile trebuincioase unui orășel: o hală, ce slujea fără îndoială scoaterii peștelui la mezat, o biserică, o piață cu o spânzurătoare, case scunde și hambare înalte.
Hanul La frumoasa Porumbiță, despre care Josse îi spusese că le slujește fugarilor ca loc de adunare, era o cocioabă la marginea unei dune și avea un porumbar unde fusese înfiptă o mătură în chip de firmă, ceea ce însemna că
ospătăria aceea prăpădită era totodată și bordel sătesc. Într-un atare loc trebuia să fi cu ochii în patru ca nu cumva să rămâi fără boccea și fără bani.
Un mușteriu, care se adăpase cu prea multă bere, o vărsa peste hameiul din grădină. De la un gemuleț al primului cat, o femeie îi strigă ceva bețivului, apoi își trase înapoi capul zbârlit și se întoarse să mai tragă desigur un pui de somn și singură. Josse îi dăduse lui Zénon parola pe care și el o știa de la un prieten.
Filosoful intră și salută pe toată lumea. Sala mare era afumată în întunecoasă
ca un beci. Stăpâna, ghemuită în fața vetrei, făcea niște jumări, ajutată de un băiețel ce ținea țoalele. Zénon se așeză la o masă și zise, stânjenit de faptul că
trebuie să spună pe de rost, ca un măscărici la bâlci, niște cuvinte dinainte ticluite:
— Paza bună…
— …trece primejdia rea, urmă femeia, întorcându-se. De unde veniți?
— M-a trimis Josse.
— Da’ știu că ne trimite lume, nu glumă, răspunse stăpâna făcându-i cu ochiul.
— Eu nu-s ceea ce crezi dumneata, spuse filosoful nemulțumit că vede în fundul sălii un sergent cu pană la căciulă care dădea pe gât o ulcică. Am acte-n regulă.
— Păi atunci, ce căutați la noi? se burzului frumoasa hangiță. Nu vă faceți griji din cauza lui Milo, urmă ea arătându-l cu degetul pe soldat. E iubitul soru-mii. E înțeles cu noi. O să mâncați totuși ceva?
Întrebarea era aproape o poruncă. Zénon primi să mănânce ceva. Jumările erau pentru sergent: gazda îi aduse într-un blid o tocană destul de gustoasă.
Berea era bună. Află că oșteanul era albanez și că trecuse Alpii în ariergarda ducelui. Vorbea o flamandă împestrițată cu cuvinte italienești; hangița îl înțelegea, pare-se, fără prea multă greutate. Soldatul se plângea că tremurase de frig toate iarna și că prăzile nu erau așa cum se vorbea prin Piemont, căci
nu se găseau chiar atâția luterani pe care să-i jefuiești sau care să poată plăti o răscumpărare, după cum li se spusese pe acolo, ca să-i momească.
— Ce să-i faci? zise gazda pe un ton de consolare. Omul nu câștigă niciodată
atâta cât cred ceilalți. Mariken!
Mariken coborî, cu o broboadă pe cap. Se așeză lângă sergent. Mâncau cu mâna din același blid. Ea îi băga în gură bucățelele bune de slănină pe care le scotea din jumări. Copilul cu foalele o ștersese.
Zénon dădu strachina la o parte și vru să plătească.
— De ce vă grăbiți așa? întrebă frumoasa hangiță, într-o doară. Omul meu și Niclas Bambeke o să vină îndată la cină. Bieții de ei, pe mare nu îmbucă
decât mâncare rece.
— Aș vrea să văd barca de îndată.
— Carnea face douăzeci de bani, berea cinci, iar țidula de liberă trecere de la sergent cinci galbeni, îi explică femeia cu politețe. Patul se socotește separat. N-o să ridice ancora decât mâine dimineață.
— Am un permis de liberă trecere, protestă călătorul.
— Degeaba, dacă Milo nu-i mulțumit, i-o reteză apriga muiere. Aici, el e regele Filip.
— Încă nu-i sigur c-o să mă îmbarc, obiectă Zénon.
— Fără tocmeală! bombăni albanezul din fundul sălii. N-o să mă spetesc zi și noapte pe stacadă ca să văd care pleacă și care nu.
Zénon plăti ce i se ceruse. Avusese grijă să-și pună într-o pungă numai atâția bani cât să nu creadă cineva că mai avea și alții, ascunși.
— Cum îi zice bărcii?
— La fel ca și hanului, zise gazda. Frumoasa Porumbiță. N-ar fi bine să le încurce, nu-i așa, Mariken?
— Te cred, răspunse fata. Cu Cele patru zări s-ar rătăci prin ceață și ar ajunge drept la Vilvorde.
Celor două femei gluma li se păru foarte caraghioasă, și chiar albanezul o pricepu destul de bine ca să râdă în hohote. Vilvorde era un loc din inima țării.
— Puteți să vă lăsați lucrurile aici, zise gazda vesel.
— Mai bine le îmbarc chiar acum, spuse Zénon.
— Nu prea are încredere cetățeanul, zise Mariken batjocoritoare, pe când Zénon ieșea.
În prag, cât pe ce să se lovească de orbul care venea să cânte ca tineretul să
poată juca. Recunoscându-l, orbul îl salută slugarnic.
