bani pentru Han. De atunci starețul nu părea să mai fi umblat la ea.
La început se gândise să ia căruța fiului Greetei până la Anvers și de acolo să se strecoare până în Zeelanda sau în Gueldra, provincii fățiș răsculate împotriva autorității regale. Dar, dacă cumva după plecarea lui s-ar fi trezit unele bănuieli cu privire la el, era mai bine ca bătrânica și feciorul ei, căruțașul, să nu fie câtuși de puțin în primejdie. Se hotărî să se ducă pe jos până pe malul mării și acolo să-și facă rost de o barcă.
În ajunul plecării, a avut pentru ultima oară un schimb de cuvinte cu Cyprien, pe care l-a găsit în laborator, îngânând un cântecel. Băiatul părea mulțumit și împăcat, ceea ce pe Zénon l-a scos din sărite.
— Îmi place să cred că în zilele astea de doliu ați renunțat la plăcerile voastre, îi zise el pe nepusă masă.
— Lui Cyprien nu-i mai pasă de întrunirile din miez de noapte, răspunse tânărul călugăr în felul lui copilăresc de a pomeni despre sine însuși de parcă
ar fi fost vorba despre altcineva. Se întâlnește cu Preafrumoasa între patru ochi și la lumina zilei.
Nu s-a lăsat rugat și i-a explicat că descoperise lângă canal o grădină
părăsită, căreia îi sfărâmase lacătul de la poartă și unde Idelette venea uneori să se întâlnească cu el. Arăpoaica stătea de veghe, ascunsă după un zid.
— Ți-a dat în gând s-o cruți pe fată? Viața dumitale ar putea să atârne de trăncănelile unei lăuze.
— Îngerii nu zămislesc și nici nu nasc, spuse Cyprien cu acel ton de prefăcută siguranță cu care se rostesc formulele învățate pe de rost.
— Ah! Termină odată cu limbajul ăsta prostesc, făcu medicul scos din sărite.
În seara din ajunul ieșirii sale din oraș, cină, așa cum făcea adesea, cu organistul și cu nevastă-sa. După-masă, organistul îl duse ca de obicei să
asculte bucățile pe care avea să le cânte duminica următoare la orga cea mare de la Saint-Donatien. Aerul închis în tuburile sonore se împrăștie în naosul pustiu, mai armonios și mai puternic decât orice voce omenească. Toată
noaptea, lungit pentru ultima dată în patul lui din chilia de la Saint-Cosme, Zénon cântă în gând un anumit motet de Orlando de Lassus, îmbinându-l cu planurile lui de viitor. N-avea rost să plece prea devreme, căci porțile orașului se deschideau doar odată cu ivirea zorilor. Scrise un bilețel prin care arăta că
unul dintre prietenii lui, îmbolnăvindu-se într-un târg de prin împrejurimi, îl chemase grabnic și că, fără îndoială, avea să se întoarcă peste cel mult o săptămână. Trebuie întotdeauna să-ți lași o portiță de scăpare. Când se strecură cu grijă pe poarta azilului, zorile cenușii ale unei zile de vară
începuseră să învăluie strada. Nu-l văzu decât cofetarul care tocmai deschidea obloanele dughenei.
PLIMBAREA PE DUNE
Ajunse la poarta Damme tocmai în clipa când se ridica gardul de fier și se lăsa podul peste șanț. Străjile îl salutară cuviincios; erau desprinși cu acest botanist ce ieșea din cetate cu noaptea în cap; nu luară aminte la bocceaua lui.
Mergea cu pași mari și repezi de-a lungul unui canal; era ceasul când zarvagiii intrau în oraș să-și vândă marfa; mulți dintre ei îl cunoșteau și-i urau drum bun; un bărbat care tocmai venea la azil ca să-și îngrijească hernia se necăji aflând că medicul nu va fi acolo; doctorul Théus îl asigură că avea să se întoarcă la sfârșitul săptămânii, dar spunând minciuna asta i se rupea inima.
Îl aștepta una dintre acele dimineți frumoase când soarele împrăștie încet-încet pâcla. Drumețul se simțea cuprins de o mulțumire atât de vie, încât era aproape fericit. Îi era parcă de ajuns că se îndrepta cu pas hotărât spre locul acela de pe țărm unde avea să găsească o barcă, pentru ca toate spaimele și grijile ce-l munciseră în ultima vreme să rămână în urmă, ca și cum le-ar fi dat un brânci zdravăn. Dimineața aceea îngropa morții; aerul proaspăt risipea vedeniile. Bruges, doar la o leghe în spatele lui, ar fi putut să se afle într-alt veac sau pe altă planetă. Se mira cum de se întemnițase de bunăvoie, timp de aproape șase ani, în azilul Saint-Cosme, împotmolit într-o mulțime de obiceiuri mănăstirești mai rele chiar decât starea de față bisericească ce-l îngrozea de douăzeci de ani, umflând peste măsură micile zâzanii și micile scandaluri de neînlăturat într-un cerc așa de restrâns și de închis. I se părea că, renunțând atâta vreme la lumea neîngrădită din afară, jignise întrucâtva nesfârșitele posibilități ale vieții. Drumul gândirii, croindu-și calea spre fața nevăzută a lucrurilor, ducea fără îndoială la o înțelepciune înălțătoare, dar făcea cu neputință acea mișcare ce înseamnă însăși viața. Se lipsise prea mult timp de fericirea de a o lua drept înainte în chiar clipa dorită, lăsând întâmplarea să-i poarte pașii, neștiind unde urma să doarmă noaptea și nici cum avea să-și câștige pâinea peste o săptămână. Schimbarea era o renaștere și aproape o metempsihoză. Faptul că-și mișca picioarele unul după altul era de ajuns ca să-i bucure sufletul. Ochii se mulțumeau să-i călăuzească mersul, bucurându-se totodată de verdele proaspăt al ierbii. Auzul prindea cu plăcere nechezatul unui mânz ce zburda de-a lungul unui gard viu sau scârțâitul neînsemnat al unui car. Din simplul fapt al plecării lua naștere o libertate deplină.
Se apropia de târgul Damme, fostul port al orașului Bruges, unde odinioară, înainte ca nisipul să fi năpădit țărmul, corăbiile uriașe venite de peste mări trăgeau la mal. Forfota acelor timpuri trecuse; acolo unde înainte vreme se descărcau baloturile cu lână, acum pășteau vacile. Zénon își aduse
aminte că-l auzise pe inginerul Blondeel rugându-l din tot sufletul pe Henri-Juste să-i împrumute o parte din banii trebuincioși pentru a lupta împotriva nisipului ce împotmolea portul; bogătanul cu vederi înguste respinsese însă
omul care ar fi scăpat orașul de năpastă. Așa făcea de când lumea seminția asta de zgârciobi.
Se opri în piață ca să-și cumpere o pâine. Pe la casele burghezilor se deschideau ușile. O cumătră cu fața trandafirie și albă sub scufița dichisită
dădu drumul unui cățel care o luă din loc vesel, adulmecând iarba înainte de a încremeni preț de câteva clipe în atitudinea pocăită a câinilor când se ușurează, ca apoi să se zbenguie din nou și să se joace. Niște copii drăgălași și bucălați ca niște măcăleandri în straiele lor pestrițe se duceau la școală
sporovăind. Și totuși, erau supușii regelui Spaniei care într-o zi aveau să se ducă să le crape capetele ticăloșilor de franțuji. O pisică, întorcându-se acasă, trecu pe lângă el; din bot îi atârnau lăbuțele unei păsărele. Din dugheana unui plăcintar se revărsa un miros plăcut de cocă și grăsime ce se îmbina cu mirosul searbăd din măcelăria de alături; stăpâna spăla cu multă apă pragul mânjit cu sânge. Dincolo de târg, pe un tăpșan acoperit cu iarbă, se înălța nelipsita spânzurătoare, dar trupul atârnat de ea stătuse atâta amar de vreme în ploaie, în soare și-n vânt, încât ajunsese aproape mătăsos și moale, ca lucrurile de demult lăsate în părăsire; o boare de vânt se juca prietenește cu zdrențele acelea ale căror culori se veștejiseră. O companie de oșteni înarmați cu arbalete ieșeau să tragă în sturzi; erau niște burghezi cumsecade și veseli care se băteau pe umăr în timp ce stăteau de vorbă; fiecare purta câte un sac unde în curând aveau să se adune părticele de viață care, cu o clipă mai înainte, cântaseră în înaltul cerului. Zénon grăbi pasul. Multă vreme se află
singur pe un drum ce șerpuia între două pajiști. Lumea întreagă părea alcătuită doar din cer transparent și iarbă verde, umflată de sevă, unduind fără încetare pe pământ ca un talaz. Se gândi o clipă la conceptul alchimist viriditas, nevinovata țâșnire a ființei ce crește liniștită din însăși natura lucrurilor, firișor de viață în stare pură, apoi renunță la orice noțiune ca să se poată dărui pe de-a întregul prospețimii dimineții.
Peste vreun sfert de ceas ajunse din urmă un negustor de mărunțișuri pipernicit, care mergea în fața lui cu o boccea în mână; își dădură binețe; omul se văita că-i merge prost negustoria din cauză că o grămadă de sate din interiorul țării fuseseră jefuite de soldățime. Aici măcar era liniște; nu se întâmpla mai nimic. Zénon își urmă calea și se pomeni iar singur. Pe la amiază
se așeză ca să-și mănânce pâinea pe un povârniș de unde se vedea strălucind în zare marea, ca o dungă cenușie.
Un drumeț cu un toiag lung veni și se așeză lângă el. Era un orb ce-și scosese la rându-i din traistă câte ceva ca să-și astâmpere foamea. Medicul se
minună văzând cu câtă îndemânare se descotorosi omul acela cu ochii încețoșați de cimpoiul pe care-l ducea în spinare, desfăcându-i cureaua și așezându-l ușurel pe iarbă. Orbul era încântat că e vreme frumoasă. Își câștiga viața cântând din cimpoi pentru băieții și fetele care jucau la han sau în bătătura vreunei gospodării; în seara aceea avea să doarmă la Heyst, unde trebuia să cânte duminică; avea s-o apuce apoi spre Slys: slavă Domnului, tineri erau berechet, așa că-ți aveai oriunde câștigurile tale, ba, uneori, mai și petreceai câte-un pic. Oare i-ar veni lui Mynheer să creadă? Ici-acolo găseai chiar și femei care-i prețuiau pe orbi; nu trebuie să-i plângi din cale-afară pe cei ce n-au ochi. Ca mulți semeni de-ai săi, orbul folosea mereu, cu sau fără
rost, cuvântul a vedea: vedea că Zénon e un bărbat în floarea vârstei și cu carte; vedea că soarele e încă în înaltul cerului; vedea că cel ce vine pe cărare, în spatele lui, e o femeie cam schiloadă ce duce în spinare o cobiliță cu două
găleți. De altfel, lăudăroșeniile lui nu prea dădeau greș: el a fost cel ce și-a dat mai întâi seama că o năpârcă se furișează prin iarbă. Ba chiar s-a căznit să
ucidă spurcăciunea cu toiagul. Zénon s-a despărțit de el după ce i-a dat de pomană un gologan și a pornit-o la drum urmărit de binecuvântările lui zgomotoase.
Cărarea ocolea o fermă destul de mare; era singura prin locurile acelea, în care începeai să simți scrâșnind nisipul sub picioare. Gospodăria avea o înfățișare plăcută, cu lanurile sale legate ici-colo prin câte-un șir de aluni, cu gradul care se întindea de-a lungul unui canal, cu o curte umbrită de un tei unde femeia cu cobilița se odihnea pe o bancă, ținând lângă ea cele două
găleți. Zénon șovăi, apoi trecu mai departe. Ferma, numită Oudebrugge, fusese cândva a familiei Ligre; poate că mai era și acum. Cu cincizeci de ani în urmă, maică-sa și Simon Adriansen, cu puțină vreme înainte de a se căsători, se duseseră în numele lui Henri-Juste să încaseze arenda moșioarei; drumul fusese o adevărată plăcere. Maică-sa se așezase pe marginea canalului, se descălțase și-și muiase picioarele în apă; văzute astfel, păreau și mai albe ca de obicei. Mâncând, Simon își umpluse barba cenușie cu firimituri. Mama îi cojise copilului un ou răscopt și-i dăduse mult râvnita coajă. Joaca era să fugi pe dunele din apropiere în direcția din care bătea vântul, ținând în palmă
cojița aceea atât de ușoară că-ți scăpa din mână și plutea prin aer în fața ta, iar apoi se așeza o clipă pe jos, ca o pasăre, astfel încât trebuia necontenit să
te căznești s-o prinzi la loc în palmă, ceea ce era destul de greu, fiindcă nu alergai drept înainte, ci făceai o sumedenie de ocolișuri și de linii frânte.
Uneori i se părea că toată viața jucase același joc.
Acum mergea ceva mai încet fiindcă pământul era cam moale. Drumul, pe care-l recunoșteai numai după urmele lăsate de căruțe în nisip, urca și cobora printre dune. Se întâlni cu doi soldați ce țineau fără îndoială de garnizoana
