trebuie să le treci cu vederea unele lucruri celor ce-i cunosc bine pe scriitorii greci și latini. De altfel, medicul continua, vorbindu-i despre atenția deosebită

pe care o acordase totdeauna halucinațiilor bolnavilor săi. Din ele răzbătea tot ceea ce e mai adevărat în ființa omenească și uneori deslușea într-însele un rai autentic și un adevărat iad. Întorcându-se la magie și la alte doctrine asemănătoare, a arătat că trebuie luptat nu numai împotriva superstiției, dar și împotriva scepticismului grosolan ce nega fără niciun temei tot ce-i invizibil și neexplicat. Asupra acestui punct, prelatul și Zénon au fost de acord fără

rezerve. În sfârșit, au ajuns și la himerele lui Copernic: problema aceasta pur ipotetică nu prezenta pentru inculpat nicio primejdie teologică. Putea fi acuzat cel mult de trufie pentru că prezentase drept plauzibilă o obscură

teorie ce contrazicea Scriptura. Fără a-l egala pe Luther și Calvin în demascarea unui sistem ce-și bătea joc de povestea lui Iosua, episcopul îl socotea totuși mai puțin acceptabil pentru bunii creștini decât pe cel al lui Ptolemeu. Îi aduse de altfel o obiecție matematică foarte justă bazată pe paralaxe. Zénon admise că mai erau multe lucruri de dovedit.

Întorcându-se acasă, adică în închisoare, și știind prea bine că întemnițarea lui era o boală cu sfârșit fatal, Zénon, obosit de atâtea argumentări, se străduia să cugete cât mai puțin cu putință. Cel mai bun lucru era să dea gândirii sale ocupații mecanice care să-l împiedice a se lăsa pradă groazei sau maniei: chiar el era pacientul care trebuia sprijinit și ferit de deznădejde. L-au ajutat limbile străine cunoscute: știuse cele trei sau patru limbi savante ce se învățau în școală, iar în cursul peregrinărilor și al vieții sale se familiarizase de bine de rău cu vreo șase-șapte graiuri populare diferite. Îi păruse adesea rău că

târăște după sine acest bagaj de cuvinte nefolosite; faptul că știi zgomotul sau semnul de care se slujesc oamenii ca să desemneze ideea de adevăr sau ideea de dreptate în zece sau douăsprezece limbi e cam caraghios. Talmeș-balmeșul acela a devenit o distracție: a întocmit liste, a alcătuit grupări, a comparat alfabete și reguli de gramatică. S-a jucat câteva zile cu proiectul unei limbi logice, la fel de limpezi ca notația muzicală, capabile să exprime în mod ordonat toate faptele posibile. A născocit limbaje cifrate, ca și când ar fi avut cui să-i adreseze niște mesaje secrete. Și matematica i-a fost de folos: calcula, urmărind pe deasupra acoperișului închisorii, declinația stelelor; a refăcut cu grijă socotelile privind cantitatea de apă absorbită și eliminată zilnic de planta care fără îndoială se usca în laboratorul său.

S-a gândit din nou, îndelung, la mașinile zburătoare și scufundătoare, la înregistrările de sunete cu ajutorul unor mecanisme ce imită memoria omenească, dispozitive pe care le desenase odinioară împreună cu Riemer și pe care i se mai întâmpla și astăzi să le schițeze în carnețelele lui. Îl năpădise însă un fel de neîncredere față de aceste prelungiri artificiale ale membrelor omului: ce folos să te poți cufunda în ocean sub un clopot de fier și de piele tăbăcită, atâta vreme cât scufundătorul, limitându-se doar la resursele sale, s-ar sufoca sub apă, sau să te înalți în văzduh datorită unor pedale și unor mașinării, atâta vreme cât trupul omenesc rămâne o masă greoaie ce cade ca o piatră. Și, mai ales, la ce ar folosi să mai găsești modalitatea de a înregistra vorbele omenești, care și așa umplu supărător de mult lumea cu larma lor mincinoasă. Fragmente din tabelele alchimiste învățate pe de rost la León au țâșnit din negura uitării. Ascultându-și când memoria, când rațiunea, s-a silit să-și retrăiască pas cu pas anumite operații chirurgicale: acea transfuzie de sânge, de pildă, pe care o încercase de două ori. Prima reușise mai bine decât se așteptase, dar cea de-a doua provocase moartea subită nu a celui ce-și vărsase sângele, ci a celui ce-l primise, de parcă, într-adevăr, între cele două

lichide roșii ce se scurgeau din indivizi diferiți ar fi existat niște aversiuni și niște atracții despre care nu știm nimic. Aceleași potriviri și aceleași repulsii explică, fără îndoială, la diferite perechi, sterilitatea sau fecunditatea. Fără

voia lui, cuvântul acesta l-a purtat cu gândul la Idelette, când o luaseră străjile.

Pavăza lui atât de meșteșugită se crăpa: într-o seară, stând lângă masa lui și uitându-se în neștire la flacăra lumânării, și-a adus deodată aminte de tinerii călugări dați pradă focului, și groaza, mila, spaima, precum și o mânie ce se preschimbă în ură îl făcură spre marea lui rușine să verse un potop de lacrimi.

Nici nu mai știa bine de ce și pentru cine plânge astfel. Închisoarea îl slăbea.

Adesea, la căpătâiul bolnavilor, avusese prilejul să audă povestindu-se vise. Și el își analizase visele. Oamenii se mulțumeau aproape totdeauna să

dobândească din acele vedenii prevestiri uneori adevărate, căci dau în vileag

tainele celui ce doarme, dar Zénon își spunea că acele jocuri ale gândirii lăsate în voia ei ne-ar putea da mai ales niște informații cu privire la felul în care sufletul percepe lucrurile. Enumera calitățile substanței văzute în vis: ușoară, impalpabilă, incoerentă, total liberă în raport cu timpul, mobilă din punct de vedere al formelor persoanei, astfel încât fiecare este în vis multiplu, și mai mulți se reduc la unul singur, îmbibate cu sentimentul aproape platonician al reminiscenței și cu cel aproape insuportabil al unei necesități. Aceste categorii fantomale semănau foarte mult cu ceea ce pretind ermetiștii că știu cu privire la viața de dincolo de mormânt, ca și când, pentru suflet, universul morții l-ar continua pe cel al nopții. Totuși, viața însăși, văzută de un om gata s-o părăsească, dobândea și ea ciudata instabilitate și strania rânduială a viselor. Trecea de la una la alta, așa cum se muta din sala grefei unde i se lua interogatoriul în celula sa bine zăvorâtă, și din celulă în curticica plină de zăpadă. Se văzu la ușa unui turnuleț îngust de la Vadstena, unde-l găzduise regele Suediei. Un elan mare, pe care principele Erik îl gonise în ajun prin pădure, stătea drept în fața lui, nemișcat și răbdător, ca toate animalele când așteaptă o mână de ajutor. Zénon, visând, simțea că e dator să ascundă și să

scape sălbăticiunea, dar nu știa cum să-l facă să treacă pragul acelui adăpost omenesc. Elanul era negru, lucios și ud de parcă ar fi străbătut un râu ca să

ajungă până la el. Altă dată, Zénon se afla într-o barcă ce ieșea dintr-un fluviu spre largul mării. Era o zi frumoasă, cu soare și vânt. Sute de pești înotau și dădeau târcoale etravei, duși de curent și luându-i-o la rându-le înainte, trecând din apa dulce în cea sărată, iar migrația și plecarea erau pline de bucurie. Dar de la o vreme visul nu-i mai era de folos. Lucrurile au început să

dobândească de la sine acele culori pe care nu le au decât în vis și care amintesc verdele, purpuriul și albul pur din nomenclaturile alchimiste: o portocală, ce-i împodobi într-o zi cu luxul ei masa, străluci îndelung asemenea unui bulgăre de aur. Mireasma și gustul ei ales au fost un mesaj. În mai multe rânduri i s-a părut că aude o muzică solemnă ca de orgă, dacă aceea a orgii s-ar putea revărsa în liniște; sunetele acelea erau primite mai degrabă de spirit decât de auz. A atins ușor cu mâna o cărămidă puțin cam zgrunțuroasă, acoperită cu licheni, și i s-a părut că cercetează un întreg univers. Într-o dimineață, plimbându-se prin curte cu paznicul său, Gilles Rombaut, a văzut pe caldarâmul neregulat un strat de gheață transparentă sub care luneca și se-nvolbura un firicel de apă. Șuvița aceea firavă își căuta, și-și găsea, povârnișul. Odată, cel puțin, a văzut o nălucă ziua-n amiaza mare. Un băiat frumos și trist, de vreo zece ani, venise la el în odaie. Era îmbrăcat în negru de sus până jos, asemenea unui copil regesc ieșit dintr-un castel vrăjit ca cele pe care le străbați în vis, dar dacă nu s-ar fi aflat dintr-odată și pe tăcute acolo, fără să fi trebuit să intre și să meargă, Zénon ar fi putut crede că e aievea.

Copilul acela semăna cu el, și totuși nu era cel ce crescuse pe strada Lânarilor.

Zénon căuta în trecutul lui, unde nu prea se aflau femei. Prevăzător, avusese grijă de Casilda Perez; nu dorea s-o trimită înapoi în Spania pe biata fată, care rămăsese grea cu el. Roaba de sub zidurile Budei murise curând după ce o luase la el și tocmai de aceea își aducea aminte de ea. Celelalte femei nu fuseseră altceva decât niște dezmățate de care se împiedicase bătând drumurile: nu-i plăcuseră grămezile acelea de fuste și carne. Stăpâna din Frösö fusese însă altfel: îl iubise îndeajuns ca să-i ofere un adăpost durabil: dorise să aibă un copil cu el; nu va afla niciodată dacă această dorință, ce-o depășește pe aceea a trupului, se înfăptuise sau nu. Să fi fost oare cu putință

ca jetul de sămânță, străbătând negurile, să se fi preschimbat în ființa aceasta ce-i prelungea și poate îi înmulțea substanța, ființă ce era și totodată nu era el însuși? îl cuprinse un sentiment de nețărmurită oboseală și în același timp, fără voia lui, o oarecare mândrie. Dacă așa stăteau lucrurile, era părtaș, așa cum fusese de altminteri și prin scrierile, și prin faptele sale; nu avea să iasă

din labirint decât la sfârșitul veacurilor. Copilul Signei Ulfsdatter, copilul nopților albe, posibil printre atâtea alte lucruri posibile, se uita la bărbatul secătuit, cu ochii săi uimiți, dar gravi, gata parcă să-i pună niște întrebări cărora Zénon nu le-ar fi putut răspunde. Ar fi fost greu de zis care dintre ei îl privea pe celălalt cu mai multă milă. Năluca se destrămă dintr-odată, așa cum se închegase: copilul, imaginat poate, se făcu nevăzut. Zénon se strădui să nu se mai gândească la el; fusese fără îndoială doar halucinația unui întemnițat.

Paznicul de noapte, un anume Hermann Mohr, era un bărbat morocănos, înalt și voinic, care dormea iepurește în fundul coridorului; ai fi zis că n-are plăcere pe lume decât să ungă și să frece zăvoarele. Gilles Rombaut, în schimb, era o secătură destul de hazlie. Vânturase lumea, căci fusese vânzător ambulant și oștean; flecărind fără încetare, îl informa pe Zénon despre toate câte se vorbeau sau se săvârșeau în oraș. El administra cei șaizeci de soli alocați arestatului, la fel ca altor prizonieri mai de vază, dacă nu chiar nobili.

Îl îndopa cu mâncare știind prea bine că Zénon abia se atinge de ea și că

pateurile și afumăturile ajungeau pe masa soților Rombaut și a celor patru copii ai lor. Belșugul de hrană și rufăria destul de bine spălată de nevasta lui Rombaut nu-l prea încântau pe filosof, cu toate că făcuse întrucâtva cunoștință cu iadul din închisoarea obișnuită; între el și pezevenghiul acela se înjghebase un fel de camaraderie, cum se întâmplă îndeobște când un om îi aduce altuia de mâncare, îl plimbă, îi rade barba și-i golește hârdăul. Spusele paznicului erau un antidot binevenit al stilului teologic și judiciar. Gilles nu era prea sigur că Dumnezeu există, având în vedere starea jalnică a lucrurilor de pe pământ. Nenorocirea Idelettei îi storsese lacrimi: mare păcat că i se luase viața unei puștoaice atât de frumoasă. Pățania Îngerilor i se părea

ridicolă, dar socotea totodată că oamenii se distrează și ei cum pot și că

gusturile și culorile nu se discută. În ceea ce-l privea, îi plăceau fetele, ăsta fiind un gust mai puțin primejdios, dar cam costisitor, de pe urma căruia avea uneori tărăboi acasă. Cât despre treburile obștești, puțin îi păsa. Zénon și cu el jucau cărți: Gilles câștiga totdeauna. Medicul doftoricea toată familia Rombaut. O bucată mare de plăcintă, lăsată de Greete la grefă în ziua de Bobotează pentru Zénon, i-a făcut poftă pușlamalei care a confiscat-o pentru ai săi, ceea ce de altfel nu era prea grav, deoarece prizonierul avea și așa prea multă mâncare. Zénon n-a aflat însă niciodată că Greete îi dăduse această

sfioasă dovadă de credință.

La momentul potrivit, filosoful s-a apărat destul de bine. Anumite acuzații ce până la urmă s-au menținut împotriva lui erau de-a dreptul stupide: desigur, în Orient nu îmbrățișase credința lui Mahomed; nici măcar nu era circumcis. A se dezvinovăți că-i slujise pe barbarii necredincioși într-o vreme când flota și oastea lor se luptau împotriva Împăratului era o treabă mai grea; Zénon a arătat că, fiind fiul unui cetățean al Florenței și fiind stabilit pe atunci în Languedoc, unde își practica meseria, el se considera supus al Regelui Preacreștin, care întreținea relații bune cu Poarta Otomană. Argumentul nu prea era serios, dar, tocmai atunci, s-au răspândit niște povești foarte folositoare acuzatului, cu privire la acea călătorie în Orient. Zénon ar fi fost, chipurile, unul dintre agenții secreți ai Împăratului în țările barbare, și tăcea doar din discreție. Filosoful n-a contrazis această idee, și alte câteva și mai fanteziste, ca să nu-și dezamăgească prietenii necunoscuți care desigur le împrăștiaseră. Cei doi ani petrecuți la curtea regelui Suediei erau însă mai dăunători fiindcă erau mai recenți și nu puteau fi înfrumusețați de nicio aură

de legendă. Trebuia să se știe dacă, în țara aceea așa-zis reformată, dusese o viață de bun catolic. Zénon a negat faptul că s-ar fi lepădat de catolicism, dar n-a mai adăugat că se dusese la predică, de altfel cât putuse mai rar.

Învinuirea de spionaj în folosul străinilor a ieșit din nou la suprafață; acuzatul s-a pus rău cu tribunalul afirmând că, dacă ar fi vrut să afle și să transmită

cuiva ceva, nu s-ar fi instalat într-un oraș ca Bruges, aflat departe de vâltoarea activităților de mare însemnătate.

Pe judecători îi supăra însă tocmai această lungă ședere a lui Zénon în orașul natal, sub un nume fals: aci era fărădelegea. Faptul că un necredincios osândit de Sorbona s-a ascuns câteva luni la un prieten, chirurg-bărbier, care nu prea era socotit un creștin cucernic, treacă-meargă, dar că un om dibaci ca Zénon, care avusese drept pacienți diferiți regi, a trăit multă vreme în chip de medic sărac la un azil, era prea ciudat ca să nu dea de bănuit. În privința aceasta acuzatul n-a mai avut ce să spună: nici el nu înțelegea de ce zăbovise

atâta vreme la Bruges. Dintr-un fel de decență, nu pomeni nimic despre prietenia ce-l legase din ce în ce mai strâns de răposatul părinte stareț: motivul, de altfel, nu ar fi fost înțeles de nimeni. În ceea ce privește relațiile ticăloase cu Cyprien, acuzatul le nega pur și simplu, dar fiecare își dădu seama că limbajul său era lipsit de virtuoasa indignare ce ar fi fost foarte indicată.

Nu s-a mai revenit asupra acuzației că la Saint-Cosme fuseseră îngrijiți și ospătați diferiți fugari; noul stareț al Cordelierilor, socotind cu înțelepciune că mănăstirea lui pătimise și așa cam multe de pe urma acestei afaceri, a insistat ca zvonurile de răzvrătire legate de medicul azilului să nu mai fie accentuate. Prizonierul, care până atunci se ținuse destul de bine, se înfurie grozav când Pierre Le Cocq, procurorul Flandrei, aducând iar în discuție vechea poveste cu influențele nelegiuite și magice, a afirmat că simpatia lui Jean-Louis de Berlaimont față de medic se putea explica printr-o vrajă. Zénon, după ce îi arătase episcopului că într-un anumit sens, totul este magie, turba de mânie văzând că legătura între două cugete libere putea fi înjosită în așa hal. Prea Sfinția-sa episcopul nu a subliniat aparenta contradicție.

În privința problemelor de doctrină, acuzatul a fost sprinten pe cât poate fi un om legat fedeleș într-un păienjeniș solid. Cei doi teologi chemați în calitate de asistenți erau preocupați mai cu seamă de chestiunea infinității lumilor; s-a discutat îndelung dacă infinit și nelimitat înseamnă același lucru.

Duelul cu privire la veșnicia sufletului sau la supraviețuirea sa parțială sau doar temporară, care ar echivala de fapt pentru creștini pur și simplu cu moartea, a ținut mai mult. Zénon, ironic, a amintit definiția dată de Aristotel diferitelor părți ale sufletului pe care mai târziu învățații arabi o analizaseră

cu inteligență. Se postula oare nemurirea sufletului vegetativ sau a sufletului animal, a sufletului rațional sau a sufletului intelectual, în sfârșit, a sufletului profetic sau a unei entități care se află la baza tuturor acestora? La un moment dat, a scos în evidență că anumite ipoteze de-ale lui aminteau la urma urmei hylemorfismul sfântului Bonaventura, care implică o anumită corporalitate a sufletelor. Argumentul a fost respins, dar canonicul Campanus, care asista la dezbateri și-și amintea că odinioară el îl învățase pe elevul său toate aceste subtilități scolastice, a fost năpădit de un val de mândrie auzind argumentația.

Tot în cursul acelei ședințe s-au citit, cam prea îndelung, după părerea judecătorilor care socoteau că știau și așa destule ca să-și facă o părere, niște caiete unde Zénon își transcrisese cu patruzeci de ani în urmă citate din scrierile păgânilor și ale unor atei notorii, sau ale Părinților Bisericii. Din păcate, Jean Myres păstrase cu grijă acest arsenal de școlar. Argumentele acelea, cu care s-a bătut cam mult apa în piuă, i-au enervat în egală măsură pe acuzat și pe episcop, dar cei ce nu erau specialiști în teologie au fost mai scandalizați de povestea aceasta decât de îndrăzneala Proteoriilor, prea

subtilă ca să fie înțeleasă cu ușurință. În sfârșit, într-o tăcere lugubră, s-a dat citire Profețiilor hazlii cu care Zénon îi distrase odinioară pe organist și pe nevastă-sa, socotindu-le niște ghicitori inofensive. Lumea aceea caraghioasă, asemănătoare cu cea care se vede în tablourile unor pictori, li s-a părut dintr-odată primejdioasă. Neliniștiți ca în fața unei manifestări a nebuniei, oamenii au ascultat povestea cu albina căreia i se fură ceara ca să se cinstească niște morți lipsiți de ochi în fața cărora se ard zadarnic lumânări și care n-au nici urechi ca să audă rugăciunile, nici mâini ca să dea ceva. Însuși Bartholommé Campanus s-a îngălbenit auzind cum se vorbea despre popoarele și principii Europei care plâng și gem în fiecare an pe vremea echinoxului de primăvară

din pricina unui răsculat osândit odinioară în Orient, sau despre niște vicleni și niște nebuni care amenință sau făgăduiesc în numele unui stăpân mut și nevăzut ai cărui reprezentanți se pretind, fără să aducă însă vreo dovadă. De asemenea, nimeni n-a râs de imaginea privitoare la sfinții aceia neprihăniți, uciși zilnic cu miile și puși la frigare, în ciuda behăitului lor jalnic, nici de aceea a oamenilor adormiți pe penele păsărilor și duși în raiul viselor, nici de oscioarele morților preschimbate în arșice ce-i îmbogățesc sau îi sărăcesc pe cei vii pe câte o masă de lemn mânjită cu vin, și cu atât mai puțin de sacii găuriți la cele două capete și cocoțați pe catalige, ce împrăștie în lume un vânt spurcat de vorbe și macină pământ în pipotele lor. Dincolo de intenția de hulă

împotriva instituțiilor creștinești, vădită în mai multe locuri, în aiurelile acelea se simțea un refuz aproape absolut ce-ți lăsa un gust destul de amar în gură.

Citirea acelor pagini i-a pricinuit chiar și filosofului o oarecare amărăciune, dar ceea ce-l întrista în cel mai înalt grad era că oamenii se înfuriau pe îndrăznețul care arăta năpăstuita condiție umană în toată absurditatea ei și nu pe condiția aceasta, pe care, într-o mică măsură, puteau totuși s-o schimbe.

După ce episcopul a propus să se renunțe la fleacuri, doctorul în teologie Hieronymus van Palmaert, care se vedea bine că-l urăște pe acuzat, s-a întors la citatele adunate de Zénon și și-a susținut părerile precum că vicleșugul ce constă din a extrage păreri nelegiuite și vătămătoare din autorii vechi e mai dăunător decât o afirmație directă. Prea Sfinția-sa episcopul a considerat această părere exagerată. Chipul congestionat al doctorului în filosofie s-a înroșit și mai tare și acesta a întrebat foarte ritos de ce-l mai deranjaseră, să

vină să-și dea părerea în privința unor erori de moravuri și doctrină asupra cărora nici măcar un judecător de la țară n-ar fi stat pe gânduri.

În timpul acelei ședințe s-au petrecut două fapte foarte dăunătoare inculpatului. O femeie înaltă, cu trăsături grosolane, s-a prezentat plină de neastâmpăr. Era Catherine, fosta slujnică a lui Jean Myers, care se plictisise repede să-i tot slujească pe bătrânii infirmi așezați de Zénon în casa de pe

Quai-au-Bois și se apucase să spele vasele Lubeniței. Îl învinui pe medic de otrăvirea lui Jean Myers cu ajutorul leacurilor aduse de el; dându-se în vileag și pe ea, doar-doar l-o înfunda pe întemnițat, femeia mărturisea că l-a ajutat pe Zénon să-și otrăvească prietenul. Bărbatul acela ticălos îi ațâțase mai înainte simțurile cu ajutorul unor farmece, așa că ajunsese să-i fie roabă, trup și suflet. Nu mai contenea povestind cele mai năstrușnice amănunte cu privire la legătura lor trupească: se vede treaba că prieteșugul cu dezmățatele și cu mușterii Lubeniței o învățase între timp o grămadă de lucruri. Zénon a negat cu tărie că l-ar fi otrăvit pe bătrânul Jean, dar a recunoscut că în două rânduri o cunoscuse pe femeia cu pricina. Toate aceste mărturisiri, pe care Catherine le făcea urlând și dând din mâini, i-au trezit de îndată din amorțeală pe judecători; asupra publicului ce se îngrămădea la intrarea în sală efectul a fost uriaș; din pricina lor s-au confirmat toate zvonurile înfiorătoare în legătură

cu vrăjitorul. Catherine, însă, se pornise și nu mai contenea; au redus-o la tăcere; în timp ce-i înjura cumplit pe judecători, a fost dată pe ușă afară și trimisă la casa de nebuni, unde s-a dezlănțuit în voie. Magistrații rămăseseră

totuși pe gânduri. Faptul că Zénon nu-și păstrase moștenirea lăsată de chirurgul-bărbier dovedea că fusese dezinteresat, iar omorul nu mai avea pricină; pe de altă parte, s-ar fi putut ca tocmai remușcarea să-l fi făcut să se poarte astfel.

În timp ce încă se mai căzneau cu povestea asta, judecătorii s-au pomenit cu o scrisoare anonimă în care se afla un denunț și mai primejdios având în vedere starea actuală a treburilor obștești. Mesajul provenea fără doar și poate de la vecinii lui Cassel, bătrânul fierar. Se afirma că, vreme de două luni încheiate, medicul se dusese în fiecare zi la fierărie să îngrijească un rănit care era nici mai mult nici mai puțin decât ucigașul răposatului căpitan Vargaz; același medic, dând dovadă de multă dibăcie, îl ajutase pe criminal să fugă.

Din fericire pentru Zénon, Josse Cassel, care ar fi putut să spună multe, era în Gueldra, în slujba Regelui, în regimentul Domnului de Landas unde tocmai se înrolase. Bătrânul Pieter, rămas singur, își închisese casa și se întorsese la el în sat, unde avea ceva avere, dar nimeni nu știa precis în ce loc. Zénon a negat după cum se cuvenea; în mod neașteptat și-a găsit un aliat în persoana magistratului ce consemnase odinioară în registrele lui faptul că ucigașul căpitanului Vargaz murise într-o șură de fân și acum nu ținea deloc să fie acuzat că dăduse dovadă de neglijență când instruise afacerea aceea de demult. Autorul scrisorii n-a fost descoperit, iar vecinii lui Josse, cercetați fiind, au dat răspunsuri în doi peri; niciun om cu mintea întreagă n-ar fi mărturisit că a așteptat doi ani până să dea în vileag o atare nelegiuire.