din camera stăpână-sii și umblase înnebunită pe străzi. Niște oameni cumsecade, mânați desigur și de o preacinstită curiozitate, adunaseră

cioroaica de pe drumuri; pe limba ei greu de înțeles, dezvălui până la urmă

totul. După aceea, maicile nu mai putuseră să oprească străjile când veniseră

s-o ia pe domnișoara. Glume grosolane cu privire la fetele nobile, dar rele de muscă, și la micile taine ale călugărițelor se amestecau cu strigăte de mânie.

În viața searbădă a orășelului, unde chiar și zvonul iscat de marile evenimente ale zilei ajungea parcă înăbușit, scandalul acesta trezea mai mult interes decât povestea îndelung discutată a unei biserici arse sau a unor protestanți spânzurați.

Când ieși de la han, Zénon o văzu pe Idelette culcată în căruța străjii, trecând pe strada Lungă. Era galbenă ca turta de ceară, așa ca lăuzele, dar umerii obrajilor și ochii îi ardeau de friguri. Unii oameni se uitau la ea cu milă, dar cei mai mulți se îmboldeau s-o huiduiască. Printre aceștia erau și cofetarul cu nevastă-sa. Amărâții mahalalei se răzbunau astfel pe veșmintele minunate și pe cheltuielile nebunești ale acelei păpuși frumoase. Două dintre târfele

Lubeniței, care se aflau din întâmplare pe acolo, erau cele mai înverșunate, de parcă domnișoara le-ar fi stricat socotelile.

Zénon se întoarse acasă cu inima strânsă de parcă ar fi văzut o căprioară

lăsată pradă haitei de copoi. Îl căută pe Cyprien prin azil, dar tânărul călugăr nu era acolo, și Zénon nu îndrăzni să întrebe de el la mănăstire, de teamă să

nu atragă atenția asupra lui.

Tot mai nădăjduia că Idelette, întrebată fiind de magistrat sau de grefieri, va avea atâta minte cât să-și născocească un iubit închipuit. Copila, care-și mușcase mâinile toată noaptea ca să nu țipe și astfel tânguiala ei să scoată

totul la iveală, era însă la capătul puterilor. Povesti și plânse îndelung și nu tăinui nici întâlnirile de pe malul apei cu Cyprien, nici hârjonelile și petrecerile din adunările Îngerilor. Ceea ce i-a scârbit mai mult pe scribii care-i înregistrau mărturisirile și apoi pe oamenii care se dădură în vânt ca să afle ecourile acestora, a fost mai cu seamă faptul că mâncaseră și băuseră, la lumina lumânărilor, anafura și vinul furate din altar. Nelegiuirile trupești păreau mai ticăloase din pricina acelui soi de pângărire. Cyprien a fost arestat a doua zi; apoi, le-a venit rândul lui François de Bure, Florian, fratelui Quirin și celorlalți doi novici implicați. Matthieu Aerts a fost și el arestat, dar i s-a dat drumul de îndată, în urma unui verdict prin care se arăta că ar fi fost vorba, chipurile, despre altcineva. Unul dintre unchii săi era consilier municipal la Bruges.

Timp de câteva zile, azilul Saint-Cosme, pe jumătate închis, și de unde medicul urma să plece peste o săptămână ca să se ducă în Germania, a fost năpădit de o gloată de curioși. De la fratele Luca nimeni n-a aflat nimic; nu vroia să creadă în afacerea asta nici în ruptul capului. Zénon îi îngrijea, dar nici gând n-avea să le răspundă la întrebări. O vizită a Greetei l-a înduioșat aproape până la lacrimi: bătrânica se mulțumise să dea din cap spunând că ți-e mai mare jalea.

O rugă să stea la el toată ziua ca să-i spele și să-i dreagă rufăria. Furios, îl pusese pe fratele Luca să închidă ușa azilului înainte devreme; Greete, care cosea sau călca lângă fereastră, îl liniștea fie prin tăcerea ei prietenoasă, fie prin vorbele ei pline de calmă înțelepciune. I-a povestit fel de fel de fleacuri din viața lui Henri-Juste pe care nu le știa, cârpănoșenii josnice sau îmbrățișări smulse cu sila de la slujnice: de altminteri, era un om destul de cumsecade, și când îl găseai în toane bune, glumea și dădea bacșișuri destul de ușor. Greete își aducea aminte de numele și chipul multor rude de care Zénon habar n-avea: era în stare, de pildă, să spună pe de rost tot pomelnicul copiilor, morți de mici, înșirați între Henri-Juste și Hilzonde. Zénon s-a pomenit visând câteva clipe la ce-ar fi putut să se aleagă de viețile acelea

curmate atât de repede, lăstare ale unui singur copac. Pentru prima dată în viața lui a ascultat cu luare-aminte o lungă povestire despre tatăl său; îi cunoștea numele și povestea, dar când era copil auzise doar niște aluzii amare referitoare la el. Acel tânăr cavaler italian, ajuns față bisericească doar de formă și ca să-și potolească ambiția lui și a familiei, dăduse ospețe, își plimbase cu trufie mantia de catifea roșie și pintenii de aur prin Bruges, se desfătase cu o fată la fel de tânără, dar la urma urmei mai puțin nefericită

decât Idelette azi, și dintr-asta izvorâseră lucrările, aventurile, meditațiile, proiectele acelea ce țineau de cincizeci și opt de ani. În lumea asta, singura unde putem pătrunde, totul este mai ciudat decât ne închipuim noi, din obișnuință. În sfârșit, Greete și-a băgat în buzunar foarfeca, ața și testeaua de ace și a spus că rufăria lui Zénon e gata, pregătită pentru drum.

După plecarea ei, a încins soba băii de aburi instalată de el într-un ungher al azilului după modelul celei avute odinioară la Pera, dar pe care n-o prea folosise pentru bolnavii săi, adesea îndărătnici față de atari îngrijiri. S-a spălat îndelung, și-a tăiat unghiile, s-a bărbierit cu mare migală. Își lăsase barbă în mai multe rânduri, la oaste sau pe drumul mare de nevoie, aiurea ca să se ascundă mai bine sau cel puțin ca să nu bată la ochi fiindcă nu se supunea modei, dar îi plăcea mai mult o față netedă și rasă. Apa și aburii i-au amintit baia făcută cu atâta dichis la Frösö, după călătoria în țara laponilor. Sign Ulfsdatter îl slujise ea însăși, după obiceiul cucoanelor de prin partea locului.

Săvârșise această treabă de servitoare cu demnitatea unei regine. Cu ochii minții, Zénon a văzut din nou putina mare cu cercuri de aramă și modelul șervetelor brodate.

L-au arestat a doua zi. Ca să scape de torturi, Cyprien mărturisise tot ce i se ceruse, ba chiar mai mult. Dintr-asta i s-a tras un mandat de aducere a lui Pierre de Hamaere, care se afla pe atunci la Audenarde. Cât despre Zénon, mărturiile tânărului călugăr erau de natură să-l nenorocească: după spusele acestuia, medicul fusese încă de la început confidentul și complicele Îngerilor.

El, chipurile, i-a dat lui Florian băuturile vrăjite menite s-o cucerească pe Idelette, iar mai pe urmă, tot el i-a îmbiat cu niște leacuri spurcate ca s-o facă

să-și lepede plodul. Întemnițatul născocise o prietenie nelegiuită între el și medic. Zénon a avut mai târziu prilejul să se gândească îndelung la aceste afirmații care contraziceau pe de-a întregul faptele reale: ipoteza cea mai simplă era că băiatul, înnebunit, încerca să iasă basma curată băgând la apă

pe altcineva; sau poate, dorind să obțină de la Sébastien Théus unele servicii și mângâieri, ajunsese să creadă până la urmă că le și primise. Omul cade totdeauna într-o capcană oarecare: într-asta sau într-alta, pentru Zénon era totuna.

În orice caz, Zénon era pregătit. S-a predat fără împotrivire. Ajungând la grefă, i-a uimit pe toți spunându-și numele adevărat.

PARTEA A TREIA

TEMNIȚA

NON E VILTA, NE DA VILTA PROCEDE

S’ALCUN, PER EVITAR PIU CRUDEL SORTE,

ODIA LA PROPRIA VITA E CERCA MORTE…

MEGLIO E MORIR ALL’ANIMA GENTILE

CHE SUPPORTAR INEVITABIL DANNO

CHE LO FARRIA CAMBIAR ANIMO E STILE.

QUANTI HA LA MORTE GIA TRATTI D’AFFANO!

MA MOLTI CH’HANNO IL CHIAMAR MORTE A VILE

QUANTO TALOR SIA DOLCE ANCOR NON SANNO.27

GIULIANO DE’MEDICI

27 Nu-i mișelie, nici din mișelie purcede,

De-și urăște cineva viața și-și caută moartea,

Ca să se apere de-o soartă mult mai crudă…

Decât să rabde chinul de neînlăturat

Ce-i va răpi și virtutea și obrazul,

Mai bună-i moartea pentru sufletul ales,

Pe câți nu i-a vindecat de spaimă, moartea!

Dar unii veștejesc fuga aceasta

Căci încă nu știu ce bine e să mori.

ACTUL DE ACUZARE

N-a petrecut decât o singură noapte în închisoarea orașului. Chiar a doua zi a fost dus, cu destulă considerație, într-o cameră ce dădea în curtea grefei; era înzestrată cu zăvoare și gratii strașnice, dar un întemnițat de vază își putea afla acolo aproape toate înlesnirile dorite. Odinioară fusese ținut aici un consilier municipal, învinuit de niște matrapazlâcuri, și încă mai demult, un nobil ce fusese cumpărat cu bani grei de către francezi; era un arest cât se poate de cuviincios. De altfel, noaptea petrecută în închisoare fusese de ajuns ca să-l umple pe Zénon de păduchi; trei zile s-a tot chinuit să scape de ei. Spre marea lui uimire, i s-a îngăduit să ceară rufărie de acasă; peste câteva zile i s-a dat înapoi chiar și trusa de scris. Cărțile însă i s-au refuzat. În curând a avut voie să se plimbe în toate zilele în curtea ba înghețată, ba plină de noroi, însoțit de neisprăvitul acela care-i slujea ca temnicer. Totuși, teama, teama de tortură nu-l slăbea. Faptul că existau oameni plătiți ca să-și chinuiască

metodic semenii i se păruse totdeauna scandalos acestui om a cărui meserie era să-i îngrijească. Își făurise de multă vreme o platoșă, nu împotriva durerii, care în sine nu putea fi mai cumplită decât aceea a unui rănit operat de chirurg, ci împotriva grozăviei că e provocată cu bună-știință. Încet-încet, se obișnuise cu gândul că-i e frică. Dacă i s-ar întâmpla într-o bună zi să geamă, să urle sau să acuze pe cineva în mod mincinos, așa cum făcuse Cyprien, vina ar fi a acelora care izbutesc să schingiuiască sufletul unui om. Încercarea aceea atât de temută nu s-a ivit însă. Se vede că intraseră în joc protecții înalte.

Nu l-au putut însă împiedica să simtă în fundul sufletului, până la sfârșit, frica de cazne; ori de câte ori se deschidea ușa era nevoit să-și stăpânească o tresărire.

Cu câțiva ani în urmă, când venise la Bruges, crezuse că-și va găsi amintirea dizolvată în neștiință sau uitare. Pe asta-și bizuise șubreda siguranță; totuși, năluca lui supraviețuise, ascunsă în străfundul memoriei oamenilor; țâșnea acum în urma acestui scandal, mai vie decât bărbatul pe lângă care trecuseră

atâta timp nepăsători. Dintr-odată se închegau zvonuri nelămurite amestecate cu chipul grosolan al vrăjitorului, al trădătorului, al neisprăvitului, al iscoadei străinilor, chip ce pâlpâie totdeauna și pretutindeni în închipuirea celor neștiutori. Nimeni nu-l recunoscuse pe Zénon în Sébastien Théus; retrospectiv, toată lumea îl recunoștea. Pe vremuri, nimeni la Bruges nu-i citise scrierile; desigur că nici atunci nu erau răsfoite, dar, știindu-se că fuseseră condamnate la Paris și suspectate la Roma, fiecare se socotea îndreptățit să defăimeze acele cărți primejdioase. Firește, câțiva curioși ceva mai ageri la minte trebuie să-i fi bănuit demult identitatea: Greete nu era singura ființă înzestrată cu ochi și cu ținere de minte. Oamenii aceia