Peste două sau trei zile se pomeni cu altă șotie nerușinată: cineva îi scosese din dulap niște ghete vechi cu care străbătea grădina când era noroi sau zăpadă; încălțările, așezate tot la vedere, se încălecau pe podea într-o neorânduială obscenă. Le-a dat un picior și le-a aruncat cât colo; fusese o glumă grosolană. Mai îngrijorător însă i s-a părut un obiect găsit într-o seară
la el în odaie. Era o pietricică netedă pe care cineva mâzgălise stângaci un chip și niște atribute feminine sau poate hermafrodite; de jur-împrejurul pietrei era înfășurat un smoc de păr blond. Filosoful aruncă părul în foc, iar acel soi de păpușică pentru vrăji o zvârli cu dispreț într-un sertar. Prigoana încetă; nu se înjosise niciodată pomenindu-i ceva lui Cyprien. Începuse să-și închipuie că nebuniile Îngerilor se vor potoli de la sine, căci la urma urmei toate trec.
Nenorocirile obștești umpleau azilul Saint-Cosme. În afară de bolnavii obișnuiți le veneau oaspeți pe care arareori îi mai vedeai și a doua oară: țărani cărând după ei o grămadă de lucruri alcătuind un calabalâc ciudat, adunat în pripă în ajunul bejeniei sau scăpat de la foc, pături pârlite, pilote de unde zburau fulgii, cratițe și oale ciobite. Femeile își duceau copiii în boccelele cu rufe murdare. Țăranii aceștia, izgoniți de prin cătunele răzvrătite, sistematic pustiite de oșteni, sufereau cu toții de pe urma loviturilor sau a rănilor, dar boala lor de căpetenie era de fapt foamea. Unii străbăteau orașul ca niște turme ce-și caută hrană, fără să știe unde se vor mai opri data viitoare; alții se duceau pe la rudele stabilite prin părțile acelea mai puțin încercate și cărora le mai rămăseseră câteva vite și un acoperiș. Cu ajutorul fratelui Luca, Zénon se căznea să aibă pâine ca să le dea celor mai lipsiți. Văicărindu-se mai puțin, dar vădind mai multă neliniște, călătorind îndeobște singuri, sau câte doi-trei, recunoșteai uneori oameni având o profesie sau o meserie, veniți de prin orașele din inima țării, hăituiți fără îndoială de sângerosul Tribunal. Fugarii purtau haine bune de burghezi, dar ghetele lor scâlciate, picioarele umflate și pline de bășici dădeau în vileag drumurile lungi străbătute de acești sedentari, neobișnuiți cu mersul pe jos; ascundeau țelul călătoriei lor, dar Zénon știa de la bătrâna Greete că, aproape în fiecare zi, plecau de prin locurile mai pustii ale coastei fel de fel de vase pescărești ce-i duceau pe patrioți în Anglia sau în Zeelanda, după felul vasului sau starea vântului. Erau îngrijiți fără să li se pună întrebări.
Sébastien Théus nu-l mai părăsea aproape deloc pe stareț, dar cei doi călugări de la dispensar dobândiseră până la urmă cunoștințele de bază ale meșteșugului îngrijirii bolnavilor, așa încât se putea încrede în ei. Fratele Luca era un om chibzuit ce-și făcea sârguincios datoria și a cărui minte nu se avânta niciodată dincolo de treaba făcută în clipa aceea. Cyprien nu era lipsit de un fel de bunătate îndatoritoare.
Renunțase să-i mai potolească durerile starețului cu ajutorul opiaceelor.
Într-o seară, bolnavul refuzase siropul calmant.
— Înțelege-mă, Sébastien, șopti el foarte îngrijorat, temându-se, fără
îndoială, de o rezistență din partea medicului. Nimeni n-ar vrea să moțăie în clipa când… Et invenit dormientes…25
Filosoful încuviință printr-un semn. Începând din clipa aceea, n-a mai avut altceva de făcut în preajma bolnavului decât să-i dea să înghită câteva lingurițe de supă sau să-l ajute pe fratele infirmier să-i ridice trupul mare, numai piele și oase, care și începuse să miroasă a mort. Se întorcea seara 25 Și i-a găsit pe cei care dormeau (lat.).
târziu la Saint-Cosme și se culca îmbrăcat, căci se aștepta mereu la o criză de sufocare din care starețul n-avea să mai scape.
Într-o noapte, i se păru că aude zgomotul unor pași grăbiți ce se apropiau de chilioara lui de-a lungul lespezilor de pe coridor. Se sculă în grabă și deschise ușa. Nu era nimeni. Totuși, dădu fuga la stareț.
Jean-Louis de Berlaimont stătea în capul oaselor sprijinit de sulul de la capătul patului și de perne. Ochii lui larg deschiși se întoarseră spre medic cu o privire ce i se păru acestuia plină de o nețărmurită grijă.
— Pleacă, Zénon! rosti el. După moartea mea…
Tusea îi curmă vorba. Tulburat, Zénon întorsese fără să vrea capul, ca să
vadă dacă nu cumva infirmierul ce ședea pe un scăunel auzise ceva.
Bătrânelul însă moțăia, bălăbănindu-și capul. Starețul, sfârșit, căzuse pieziș
peste perne, pradă unui fel de toropeală zbuciumată. Zénon se aplecă; inima îi bătea și era ispitit să-l trezească, doar-doar o mai dobândi un cuvânt sau o privire. Punea la îndoială mărturia simțurilor, ba chiar și pe a rațiunii sale.
După câteva clipe, se așeză lângă pat. La urma urmei nu era cu neputință ca starețul să-i fi știut numele dintotdeauna.
Bolnavul se mișca zvâcnind slab. Zénon îi frecă îndelung picioarele și pulpele, așa cum îl învățase odinioară stăpâna din Frösö. Tratamentul acesta era mai bun ca toate calmantele. Până la urmă adormi și el pe marginea patului, cu capul în palme.
În zori, coborî în sala de mese ca să ia o strachină cu supă caldă. Acolo dădu peste Pierre de Hamaere. Vorbele starețului îi treziseră alchimistului în chip aproape superstițios toate spaimele. Îl luă de o parte pe Pierre de Hamaere și-i spuse fără înconjur:
— Nădăjduiesc c-ați pus capăt nebuniilor prietenilor domniei-voastre.
Era gata să vorbească despre cinstea și siguranța mănăstirii. Economul îl scuti de un atare caraghioslâc.
— Habar n-am de toată povestea asta, zise el, violent.
Și plecă tropăind zgomotos.
În seara aceea, starețul primi pentru a treia oară Sfântul Maslu. Chilioara și paraclisul de alături erau înțesate de călugări cu lumânarea în mână. Unii plângeau; alții se mulțumeau să ia parte la slujbă cu demnitate. Bolnavul, pe jumătate amorțit, căznindu-se parcă să respire cât mai ușor cu putință, se uita la flăcăruile galbene ca și când nu le-ar fi văzut. După ce se terminară
rugăciunile rânduite pentru cei ce trag să moară, oamenii ieșiră rând pe rând, lăsând în chilie numai doi călugări cu mătăniile lor. Zénon, care stătuse la o parte, se așeză din nou la locul lui obișnuit.
Trecuse vremea legăturilor, fie ele cât de scurte, stabilite prin viu grai; starețul se mulțumea să ceară prin semne puțină apă sau plosca agățată de colțul patului. Zénon socotea că, înlăuntrul acestei lumi pe cale să se năruie mai dăinuia încă, asemenea unei comori ascunse sub o grămadă de dărâmături, un cuget cu care se mai putea poate păstra contactul și fără
ajutorul cuvintelor. Îl ținea de mână pe bolnav, și acea ușoară atingere era parcă de ajuns ca să-i transmită starețului ceva din puterea sa și ca să
primească în schimb de la el puțină seninătate. Medicul, gândindu-se din când în când la credința după care sufletul unui om gata să se prăpădească flutură
împrejurul său ca o scânteie învăluită în ceață, își ațintea privirea spre ungherele slab luminate, dar ceea ce vedea nu era probabil decât oglindirea în geam a unei lumânări aprinse. Spre ziuă, Zénon dădu drumul mâinii starețului; sosise clipa când se cuvenea să-l lase pe stareț să se apropie de ultimele porți singur, sau poate, dimpotrivă, însoțit de chipurile nevăzute pe care desigur le chemase într-ajutor în timpul agoniei sale. Puțin mai târziu bolnavul începu să se zbuciume, gata parcă să se trezească; pe piept, degetele mâinii stângi căutau pe dibuite, în locul unde odinioară Jean-Louis de Berlaimont purtase fără îndoială ordinul Lânii de Aur. Zénon zări pe pernă
scapularul ale cărui șireturi se dezlegaseră. I-l așeză la loc; muribundul îl netezi, cu o expresie de mulțumire. Buzele i se mișcau pe tăcute. Tot încordându-și auzul, Zénon desluși până la urmă sfârșitul unei rugăciuni, repetate desigur a mia oară:
— …nunc et in hora mortis nostrae.26
Se scurse o jumătate de oră; le ceru celor doi călugări să se îngrijească de cele rânduite trupului neînsuflețit.
Asistă la înmormântarea starețului stând într-unul din naosurile laterale ale bisericii. Slujba atrăsese multă lume. În rândul întâi l-a recunoscut de episcop și chiar lângă el, sprijinit într-un baston, a văzut un bătrân pe jumătate infirm, dar robust; nu era altul decât canonicul Bartholommé Campanus, care odată cu vârsta dobândise mai multă siguranță și o înfățișare impunătoare. Sub glugile lor, călugării semănau unii cu alții. François de Bure ținea cădelnița; avea într-adevăr un chip de înger. Aureola sau pata colorată
a mantiei vreunei sfinte străluceau ici-colo, în frescele zugrăvite din nou deasupra stranelor.
Noul stareț era un om destul de șters, dar foarte cucernic și socotit un administrator priceput. Se zvonea că după sfatul lui Pierre de Hamaere, care-i sprijinise alegerea, starețul avea probabil să închidă în curând azilul Saint-Cosme, considerându-l prea costisitor. Pe de altă parte, se mai aflase poate și 26 Acum și în ceasul morții noastre (lat.).
faptul că aici fuseseră ajutați cei care fugeau de Tribunalul Special. Medicului nu i se spusese totuși nimic. De altfel, puțin îi păsa. Zénon se hotărâse să
dispară imediat după înmormântarea starețului.
De astă dată nu-și lua nimic. Putea să-și lase cărțile, pe care de altminteri nu prea le mai citea. Manuscrisele sale nu erau nici destul de prețioase și nici destul de compromițătoare ca să le ia cu sine; n-aveau decât să ajungă într-o zi să slujească la aprinderea focului în soba din sala de mese. Vremea fiind călduroasă, hotărî să nu-și mai ia mantia îmblănită și boarfele de iarnă; se va mulțumi cu o simplă cazacă peste hainele sale cele bune. Avea de gând să-și pună instrumentele înfășurate în rufărie, într-o geantă, împreună cu câteva doctorii rare și scumpe. În ultima clipă își luă și cele două pistoale vechi.
Fiecare amănunt al acestei reduceri la esențial fusese supus unor îndelungi chibzuiri. Nu ducea lipsă de bani: în afară de puținul pe care, cu gândul la această călătorie, Zénon îl pusese deoparte din pârlita de leafă dată de mănăstire, mai primise cu câteva zile înainte de moartea starețului un pachet adus de bătrânul călugăr infirmier, unde se afla punga de unde luase altădată
