tăcuseră, ceea ce ar fi dovedit că-i sunt mai degrabă prieteni decât dușmani, sau poate că așteptaseră doar să le vină apa la moară, Zénon a stat mereu în cumpănă dacă cineva îl înștiințase pe starețul Cordelierilor sau dacă, dimpotrivă, dându-i voie unui necunoscut să se urce în caleașca lui, la Senlis, călugărul știuse că are de-a face cu filosoful ale cărui lucrări foarte controversate erau arse în piața publică. Zénon credea mai degrabă în adevărul celei de a doua ipoteze, căci ținea să-i fie cât mai îndatorat cu putință

acelui om atât de inimos.

Oricum ar fi stat lucrurile, nenorocirea care-l lovise își schimbase înfățișarea. Nu mai era un figurant neînsemnat în dezmățul câtorva novici și a doi-trei călugări nevrednici; era din nou protagonistul propriei sale aventuri. Capetele de acuzare se înmulțeau, dar cel puțin nu va mai fi personajul lipsit de importanță înlăturat la repezeală de o judecată grăbită, așa cum i s-ar fi întâmplat, poate, lui Sébastien Théus. Procesul său risca să se prelungească din pricina unor spinoase probleme de competență. Magistrații burghezi judecau în ultimă instanță delictele de drept comun, iar episcopul ținea să aibă cuvântul hotărâtor într-un complex proces de ateism și erezie. O

atare pretenție era supărătoare din partea unui om de curând numit de către Rege într-un oraș unde până atunci nu se simțise nevoia unei episcopii și care li se părea multora un susținător al Inchiziției înfipt cu dibăcie în Bruges. De fapt, această față bisericească își propunea să-și justifice cât mai strălucit puterea, conducând procesul după sfânta dreptate. Canonicul Campanus, în ciuda vârstei sale înainte, s-a zbătut cât a putut; a propus, și până la urmă a obținut, ca doi teologi de la Universitatea din Louvain, unde acuzatul își luase diploma de drept canonic, să fie admiși la proces în calitate de asistenți; nimeni nu știa dacă această măsură fusese luată cu încuviințarea episcopului, sau împotriva voinței sale. O părere exagerată, pe care o vânturau niște extremiști, era că un necredincios ale cărui păreri trebuiau total reduse la tăcere cădea direct sub jurisdicția tribunalului Sfântului-Oficiu și că cel mai bun lucru ar fi să-l trimită sub pază strașnică să cugete într-o temniță a mănăstirii Santa-Maria din Roma. Oamenii cu scaun la cap țineau, dimpotrivă, să judece pe loc ateul născut la Bruges și întors cu nume fals în orașul unde prezența lui în mijlocul unei colectivități de oameni credincioși înlesnise fel de fel de tulburări. Zénon, individul care petrecuse doi ani la curtea Regelui Suediei, era poate un spion al țărilor nordice; nimeni nu uitase că trăise odinioară printre turci; rămânea de văzut dacă nu cumva se lepădase de dreapta credință, după cum se zvonise. Se pornea unul dintre acele procese cu acuzații multiple ce riscă să dureze ani de zile și servesc drept abces de fixare puroiului unui oraș întreg.

În toată harababura aceea, învinuirile datorită cărora Sébastien Théus fusese arestat treceau pe planul al doilea. Episcopul, ostil din principiu acuzațiilor de magie, disprețuia povestea cu farmecele de dragoste, pe care le considera niște aiureli; dar anumiți magistrați burghezi credeau în ele, iar pentru oamenii de rând aici era miezul întregii pricini. Ca în toate procesele care-i zăpăcesc o vreme pe toți gură-cască, încet-încet se conturau, pe două

planuri, două afaceri ciudat de diferite: una, așa cum se răsfrângea în mintea oamenilor legii a căror meserie este să judece, și alta, așa cum o născocea mulțimea căreia îi trebuie monștri și victime. Judecătorul însărcinat cu cercetările respinsese de la început orice legături intime cu mica ceată de exaltați ce-și ziceau Îngeri; învinuirile lui Cyprien fuseseră contrazise de ceilalți șase acuzați; nu-l cunoșteau pe medic decât din vedere, când trecea pe sub bolțile mănăstirii sau pe strada Lungă. Florian se mândrea că o cucerise pe Idelette fără să fi avut nevoie de rădăcină de mandragoră, promițându-i sărutări, cântece duioase și dansuri în timpul cărora te ții de mână; însăși fărădelegea Idelettei dezmințea povestea cu fiertura abortivă, pe care domnișoara se jura pe toți sfinții că nici n-o ceruse vreodată, nici n-avusese de ce s-o refuze; ba mai mult, Zénon i se părea lui Florian un individ cam bătrân, dedat ce-i drept vrăjitoriei, dar potrivnic din răutate hârjonelilor Îngerilor și care încercase să-l despartă pe Cyprien de ei. Din toate declarațiile astea cam încâlcite se putea cel mult trage concluzia că așa-zisul Sébastien Théus aflase câte ceva despre desfrâul din spălătorie, dar nu-și făcuse datoria, adică nu-i denunțase.

Rămânea în picioare posibilitatea unei legături neîngăduite între el și Cyprien, dar toată mahalaua ridica în slăvi bunele moravuri și frumoasele virtuți ale medicului; până la urmă, era totuși ceva necurat într-un renume atât de desăvârșit. Ancheta stărui asupra problemei sodomiei ce stârnea curiozitatea judecătorilor: tot căutând, li s-a părut că au găsit pe fiul unuia dintre bolnavii lui Jean Myers, cu care inculpatul se împrietenise la începutul șederii sale la Bruges; n-au stăruit, din respect față de o familie bună, iar cavalerul, vestit pentru înfățișarea sa plăcută, era demult la Paris, unde își termina studiile. Zénon ar fi râs de o atare descoperire: prietenia se mărginise la schimburi de cărți. Din legăturile mai josnice, dacă or fi fost, nu rămăsese nici urmă. Filosoful preconizase însă deseori în scrierile sale experimentarea cu ajutorul simțurilor și folosirea tuturor posibilităților trupului; dintr-o astfel de învățătură se pot deduce plăcerile cele mai păcătoase. Bănuiala stăruia, dar, din lipsă de dovezi, totul se reducea la un proces de intenții.

Alte acuzații erau însă mult mai primejdioase. Chiar unii călugări îl acuzau pe medic de faptul că preschimbase azilul într-un loc de întâlnire al fugarilor ce se sustrăgeau justiției. În privința aceasta, ca și într-altele, fratele Luca se

dovedi foarte folositor; părerea lui era cât se poate de limpede: nimic nu era adevărat din toată povestea aceea. Dezmățul din spălătorie fusese mult exagerat; Cyprien era doar un ageamiu ce se lăsase dus de nas de o fată din cale afară de frumoasă; medicul era fără cusur. Cât despre fugarii răsculați sau calviniști, dacă cumva trecuseră pragul azilului, în orice caz nu purtau o pancartă la gât, iar cei ce munceau acolo aveau altă treabă decât să-i tragă de limbă. După ce ținu astfel cea mai lungă cuvântare din toată viața lui, se retrase. Îi mai dădu lui Zénon și alt ajutor, deosebit de mare. Făcând curat în azilul pustiu, găsi piatra cu chip de om pe care filosoful o aruncase în sertar și zvârli în canal obiectul acela ce nu trebuia să se afle prea la vedere. Organistul, dimpotrivă, îi dăună inculpatului; desigur, n-avea de spus decât lucruri bune despre el, dar faptul că Sébastien Théus nu era Sébastien Théus îi lovise în moalele capului și pe el și pe nevastă-sa. Îi făcu cel mai mare rău pomenind despre profețiile hazlii de care cei doi soți râseseră cu atâta poftă; oamenii stăpânirii le găsiră la Saint-Cosme într-un dulap din camera cu cărți, și dușmanii lui Zénon știură să se folosească de ele.

În timp ce conțopiștii copiau caligrafic cele douăzeci și patru de capete de acuzare adunate împotriva lui Zénon, aventura Idelettei și a Îngerilor se apropia de sfârșit. Nelegiuirea domnișoarei de Loos fusese dovedită și pedeapsa cuvenită era moartea; nici chiar prezența tatălui ei n-ar fi scăpat-o, dar acesta, ținut ca ostatic împreună cu alți flamanzi în Spania, nu află vestea nenorocirii ei decât mult mai târziu. Idelette muri cuviincios și creștinește.

Executarea sentinței fusese grăbită cu câteva zile, ca să nu cadă tocmai în zilele de Crăciun. Opinia publică se schimbase; înduioșați de purtarea pocăită

și de ochii plânși ai Preafrumoasei, oamenii o compătimeau pe fetița aceea de cincisprezece ani. După datină, Idelette ar fi trebuit să fie arsă de vie pentru pruncucidere; dar, fiind de viță nobilă, judecătorii hotărâră să i se taie capul.

Din păcate, călăului, zăpăcit de gâtul ei plăpând, îi tremură mâna; se văzu nevoit s-o ia de trei ori de la capăt și, după ce dreptatea se făcu, o luă la goană

huiduit de mulțime și urmărit de un potop de saboți și de o grămadă de verze adunate de prin coșurile din piață.

Procesul Îngerilor ținu mai mult: judecătorii se străduiau să stoarcă

mărturisiri care să dea la iveală ramificații tăinuite, ajungând poate chiar până la secta Fraților întru Sfântul Duh, nimicită la începutul veacului; rătăciții aceia mărturisiseră și săvârșiseră, pare-se, atari păcate. Nebunul de Florian era însă neînfricat; înfumurat până și în timpul caznelor, pretindea că

nu datorează nimic învățăturilor ereticești ale unui oarecare Mare Maestru Adamist, Iacob van Almagien, evreu pe deasupra, mort cu vreo cincizeci de ani în urmă. Descoperise de unul singur și fără niciun sprijin teologic raiul

neîntinat al plăcerilor trupești. Toți cleștii din lume n-or să-l facă să

mărturisească altceva. Singurul care a scăpat de osândă a fost fratele Quirin, căci avusese statornicia să se prefacă fără încetare nebun, chiar și în mijlocul chinurilor, și ca atare fusese închis la balamuc. Ceilalți cinci osândiți muriră

creștinește, ca și Idelette. Prin mijlocirea temnicerului său deprins cu soiul ăsta de negustorie, Zénon îl plătise pe gâde să-i sugrume pe tineri înainte ca focul să-i fi atins, mică învoială foarte obișnuită, menită să rotunjească de minune leafa prăpădită a călăilor. Vicleșugul a mers la Cyprien, la François de Bure și la unul dintre novici; i-a scutit de ce e mai cumplit, dar n-a putut, firește, să-i ferească și de groaza de pe urma căreia au pătimit înainte. În ceea ce-i privește însă pe Florian și pe celălalt novice, vicleșugul a dat greș, căci călăul n-a avut timp să se strecoare pe nesimțite până la ei și să-i ajute; lumea i-a auzit urlând vreme de aproape două sferturi de ceas.

Economul era și el de față, dar mort. De îndată ce fusese adus de la Audenarde și închis la Bruges le ceruse unor prieteni din oraș să-i aducă niște otravă și, nemaiputând să-l ardă de viu, îl arseseră mort, după datină. Lui Zénon nu-i plăcuse câtuși de puțin individul acela șiret, dar era nevoit să

recunoască faptul că Pierre de Hamaere știuse să-și ia soarta în propriile lui mâini și să moară ca un bărbat.

Zénon a aflat toate amănuntele de la prealimbutul său temnicer; ticălosul își cerea iertare pentru necazul ce se întâmplase celor doi osândiți; zicea chiar că ar putea să dea înapoi o parte din bani, cu toate că nu fusese vina nimănui.

Zénon a dat din umeri. Se învăluise într-o nepăsare soră cu moartea; singurul lucru care mai avea însemnătate era să-și cruțe puterile până la capăt. În noaptea aceea însă n-a putut să doarmă. Căutând în mintea lui un leac împotriva acestei grozăvii, se gândea că, dacă ar fi fost vorba să salveze pe cineva, în mod sigur Cyprien sau Florian s-ar fi aruncat în foc: ca de obicei, faptele erau mai puțin cumplite decât nețărmurita prostie omenească.

Deodată se poticni de-o amintire: pe vremea tinereții lui, îi vânduse emirului Nurreddin rețeta focului lichid de care se folosiseră la Alger într-o luptă

navală și pe care, de atunci încoace, o mai întrebuințaseră poate și în alte împrejurări. Faptul în sine era obișnuit; orice artificier ar fi făcut același lucru.

Invenția aceea care pârjolise sute de oameni apăruse chiar ca un progres în arta războiului. Dacă-i vorba de urgie, atunci vitregiile unei lupte unde fiecare ucide, dar poate totodată să și moară, nu se compară, desigur, cu nelegiuirea chibzuită a unor cazne poruncite în numele unui Dumnezeu al iubirii; totuși, era și el autorul și complicele unor chinuri la care fusese supus bietul trup omenesc și avusese nevoie de treizeci de ani ca să-l cuprindă o remușcare ce-ar fi stârnit râsul amiralilor sau al principilor. Cel mai bun lucru era să iasă

cât mai repede din acel iad.

Nimeni nu se putea plânge că teologii însărcinați să înșire îndemnurile nerușinate, ereticești sau de-a dreptul nelegiuite, scoase din scrierile acuzatului, nu și-au făcut datoria cinstit. Își procuraseră Proteoriile din Germania; celelalte lucrări se aflau în biblioteca lui Jean Myers. Zénon rămase uimit aflând că starețul avusese în stăpânirea sa volumul Preziceri despre lucrurile viitoare. Punând cap la cap aceste îndemnuri, sau mai degrabă

criticile ce li se aduceau, filosoful se apucă să schițeze un fel de grafic al părerilor omenești în acel an de la Hristos 1569, măcar în privința tainicelor regiuni pe unde hoinărise gândul său. Sistemul lui Copernic nu era osândit de Biserică, deși cei mai chibzuiți dintre cardinali, precum și doctorii de la Sorbona, dădeau din cap cu o mutră șireată, spunând că nu se putea să nu fie în curând osândit, căci afirmația după care soarele, și nu pământul s-ar afla în centrul universului, îngăduită atâta vreme cât era prezentată ca o ipoteză

timidă, jignea totuși și Biblia și pe Aristotel și mai cu seamă omeneasca dorință de a pune lăcașul nostru în însuși miezul marelui tot. Era firesc ca o părere ce se depărta de grosolanele mărturii ale bunului-simț să nu fie pe placul oamenilor de rând: fără a merge mai departe, Zénon știa din propria lui experiență că noțiunea de pământ ce se mișcă răstoarnă brutal obiceiurile pe care și le-a făcut fiecare om ca să poată trăi; se îmbătase cu gândul că

aparținea unei lumi ce depășește cocioaba omenească; majorității însă, lărgirea aceasta îi făcea rău. Și mai nesuferită decât îndrăzneala de a înlocui pământul cu soarele în centrul universului era greșeala lui Democrit, cu alte cuvinte credința într-o infinitate de lumi ce-i răpea chiar și soarelui locul său privilegiat și nega existența unui centru; celor mai mulți cugetători li se părea că aceasta e culmea necredinței. Oamenii, spre deosebire de filosof, nu numai că nu se avântau plini de bucurie spre nemărginirea rece și învăpăiată, sfărâmând sfera neclintită, ci se simțeau pierduți, iar îndrăznețul ce cuteza să

demonstreze existența acestui univers se preschimba într-un trădător.

Aceleași reguli erau valabile și în domeniul mai arid al ideilor pure. Eroarea lui Averroes, ipoteza unei divinități ce acționează la rece înlăuntrul unei lumi veșnice, părea să-l lipsească pe credincios de mângâierea unui Dumnezeu după chipul și asemănarea oamenilor, copleșindu-i cu mânia sau bunătatea sa. Veșnicia sufletului, eroarea lui Origene, indigna pentru că reducea aventura imediată la mai nimic; omul era de acord să i se deschidă în față o nemurire fericită sau nefericită de care era direct răspunzător, dar nu să fie înconjurat de pretutindeni de o durată veșnică din care făcea și totodată nu făcea parte. Eroarea lui Pitagora, îngăduind să li se atribuie și animalelor un suflet la fel cu al nostru ca natură și esență, îl înfuria și mai mult pe bipedul fără pene ce ține morțiș să fie singura vietate care trăiește veșnic. Enunțarea

erorii lui Epicur, adică ipoteza că moartea este un sfârșit, cu toate că e mai conformă cu ceea ce vedem în preajma cadavrelor și prin cimitire, jignea nu numai pofta noastră nesățioasă de a ne afla pe lume, dar mai ales mândria prostească datorită căreia ne credem îndreptățiți să și dăinuim. Se considera că toate aceste păreri îl supără pe Dumnezeu; în realitate, li se imputa mai ales faptul că zdruncinau însemnătatea omului. Era firesc, așadar, ca acei ce le propovăduiau să ajungă drept la închisoare sau și mai rău.

Coborând de la ideile abstracte spre căile întortocheate ale comportării oamenilor, frica, mai mult chiar decât mândria, devenea primul motor al urii.

Îndrăzneala filosofului ce preconizează libertatea în privința simțurilor și nu disprețuiește plăcerile trupești stârnea furia mulțimii, supusă în acest domeniu unui șir întreg de superstiții și unei și mai mari fățărnicii. Faptul că

omul care cuteza să spună una ca asta era sau nu mai cumpătat, și uneori chiar mai neprihănit decât cei mai aprigi dintre defăimătorii lui, n-avea nicio însemnătate: era un lucru bine stabilit că niciun rug și niciun chin din lume nu putea să ducă la ispășirea unei nelegiuiri atât de cumplite, tocmai pentru că îndrăzneala gândirii părea s-o agraveze pe aceea a trupului. Nepăsarea înțeleptului, pentru care orice țară este o patrie și orice religie un cult valabil în felul său, mânia de asemenea la culme mulțimea aceea de prizonieri; filosoful renegat, ce totuși nu-și renega niciuna dintre credințele adevărate, era pentru ei toți un țap ispășitor, tocmai fiindcă într-o zi, în taină sau chiar fără știrea sa, fiecare dintre ei dorise să iasă din cercul strâmt unde avea să

rămână închis până la moarte. Răsculatul ce se ridica împotriva principelui său stârnea la oamenii legii aceeași mânie plină de invidie; rostind răspicat Nu, el umilea veșnicul lor Da. Dintre monștrii ce gândeau altfel decât se cuvenea, cei mai răi erau cei virtuoși; stârneau mult mai multă groază atunci când nu puteau fi pe de-a-ntregul disprețuiți.

DE OCCULTA PHILOSOPHIA: faptul că anumiți judecători insistau asupra practicilor magice cărora li s-ar fi dedat odinioară sau acum, mai de curând, îl îndemnă pe întemnițat, deși ca să-și cruțe puterile nu prea mai gândea, să

mediteze asupra acestui subiect supărător ce-l preocupase în mod secundar toată viața. Mai cu seamă în acest domeniu, vederile învățaților le contraziceau pe ale oamenilor de rând. Gloata îl cinstea și totodată îl ura pe magician pentru puterile sale, pe care le presupunea a fi uriașe; și aici ieșea la iveală tot invidia. Fuseseră dezamăgiți găsind la Zénon doar lucrarea lui Agrippa de Nettesheim, pe care o avea și canonicul Campanus și episcopul, precum și pe aceea mai recentă a lui Giovanni della Porta, aflată de asemenea pe masa Prea Sfinției-sale. De vreme ce toți se încăpățânau în această direcție, episcopul, din spirit de dreptate, ținu să-l cerceteze el însuși pe acuzat. În timp

ce pentru proști magia era știința supranaturalului, sistemul acesta îl neliniștea pe prelat tocmai pentru că nega minunile. În această privință Zénon a fost aproape sincer. Universul socotit magic era alcătuit din atracții și repulsii supuse unor legi încă misterioase, dar nu neapărat de nepătruns pentru mintea omenească. Magnetul și chihlimbarul erau singurele substanțe cunoscute ce păreau a da cât de cât în vileag acele taine pe care nimeni nu le studiase încă și care poate într-o zi vor lămuri totul. Marele merit al magiei și al fiicei sale, alchimia, era că postulau unitatea materiei într-o atare măsură, încât anumiți filosofi alchimiști se crezuseră îndreptățiți să asimileze materia cu lumina și cu trăsnetul. Cercetătorii o apucau astfel pe o cale ce-i ducea departe și ale cărei primejdii erau recunoscute de către toți adepții demni de acest nume ai acelor teorii. Știința mecanicii, de care Zénon se apropiase destul de mult, se înrudea cu aceste cercetări prin faptul că se străduia să

transforme cunoașterea lucrurilor în putere asupra lor și indirect asupra omului. Într-un anumit sens, totul era magie: știința ierburilor și a metalelor ce-i îngăduie medicului să înrâurească boala și bolnavul, era magie; boala însăși ce se impune trupului ca o stăpânire de care acesta uneori nu vrea să

se vindece, era tot magică; puterea sunetelor ascuțite sau grave ce tulbură

sufletul sau dimpotrivă, îl liniștesc, era de asemenea magică; mai magică

decât toate era virulenta putere a cuvintelor aproape totdeauna mai tari decât lucrurile, ceea ce explică afirmațiile din Sefer Yezirah, ca să nu pomenim chiar Evanghelia Sfântului Ioan. Prestigiul ce-i înconjoară pe principi și se degajă

din ceremoniile bisericii e magie curată, precum tot magie sunt și butucii negri și tobele lugubre ale execuțiilor care-i fascinează și-i îngrozesc pe spectatori mai mult chiar decât pe victime. În sfârșit, tot de esență magică e și dragostea și ura ce întipăresc în mintea noastră chipul unei ființe de care consimțim să ne lăsăm obsedați.

Prea Sfinția-sa a dat din cap, dus pe gânduri; un univers astfel organizat nu-i mai lasă loc voinței personale a lui Dumnezeu. Zénon a aprobat, știind ce riscă. Apoi, a avut loc un schimb de argumente cu privire la ce este voința personală a lui Dumnezeu, prin intermediul cui se exercită și dacă este necesară în săvârșirea minunilor. Episcopul, de pildă, nu considera supărătoare interpretarea dată de autorul Tratatului lumii fizice stigmatelor sfântului Francisc, explicate de el ca un rezultat extrem al unei foarte puternice iubiri, care pretutindeni îl face pe cel ce iubește să semene cu ființa iubită. Nerușinarea filosofului consta în faptul că dădea acestei explicații un caracter exclusiv și nu inclusiv. Zénon a negat asemenea intenție. Dând, dintr-un fel de bună-cuviință de dialectician, apă la moara adversarului său, Prea Sfinția-sa îi aminti că prea cucernicul cardinal Nicolas Cusanus stăvilise odinioară entuziasmul stârnit de statuile făcătoare de minuni și de ostiile care

sângerează; acel venerabil savant (ce postulase de asemenea un univers infinit) acceptase parcă dinainte doctrina lui Pomponacius, pentru care minunile sunt pe de-a-ntregul rezultatul forței imaginative, după cum afirmau Paracelsus și Zénon că se întâmplă cu aparițiile magiei. Astăzi însă, prea sfințitul cardinal, ce luptase odinioară din răsputeri împotriva erorilor husiților, și-ar tăinui poate părerile acestea atât de îndrăznețe, ca nu cumva să-i încurajeze pe ereticii și necredincioșii mai numeroși acum decât pe vremea sa.

Zénon n-a avut încotro și a fost de acord; atmosfera era, desigur, mai puțin favorabilă ca oricând libertății de gândire. A adăugat chiar, cu aceeași bunăvoință dialectică de care dăduse dovadă și episcopul, că atunci când se spune despre o vedenie că e în întregime un produs al imaginației, asta nu înseamnă că e imaginară în sensul grosolan al cuvântului: dumnezeii și demonii ce sălășluiesc în noi înșine sunt cât se poate de reali. Episcopul s-a încruntat auzind primul dintre cele două plurale, dar era om cult și știa că