Totul depinde de felul cum va ști urmașul său să fie mână de fier sau nu.

În loc să-i răspundă, Martha îl întrebă dacă avea neapărată nevoie să asude sub atâtea plăpumi de puf.

— Am nevoie de sfaturile înțelepte ale soției mele într-altă privință decât a pernelor, zise Philibert pe tonul de ușoară zeflemea pe care și-l lua când vorbea cu ea. Ai citit scrisoarea unchiului nostru?

— E o afacere destul de murdară, răspunse Martha șovăind.

— Toate afacerile în care-și bagă nasul justiția sunt așa, iar dacă nu sunt, are ea grijă să ajungă astfel, zise consilierul. Canonicul pune mult suflet în treaba asta; i s-o fi părând poate că două execuții publice într-o singură

familie e cam mult.

— Toată lumea știe că mama a murit la Münster, victimă a tulburărilor, spuse Martha, căreia i se înnegriră ochii de mânie.

— Asta și trebuie să creadă lumea, și asta te-am sfătuit eu însumi să pui să

se cioplească pe lespedea din biserică, urmă Philibert cu o ironie blândă.

Deocamdată, însă, îți vorbesc despre fiul acestei neprihănite mame… Desigur, procurorul Flandrei are datorii mari la noi, vreau să zic la moștenitorii Tucher, și s-ar putea să-i convină de minune dacă ar fi iertat de parte din ele…

Dar banii nu aranjează chiar totul, sau cel puțin nu așa ușor cum cred cei care, asemenea canonicului, nu au prea mulți. Mi se pare că procesul e pe sfârșite și Le Cocq s-ar putea să-și aibă motivele lui să nu țină seama de nimic. Te necăjește rău povestea asta?

— Gândește-te că nu-l cunosc pe omul ăsta, zise Martha cu răceală, amintindu-și dimpotrivă foarte bine clipa când străinul își scosese, în vestibulul întunecos al casei Fuggers, masca reglementară de medic al ciumaților. E drept că el știa mai multe despre ea decât ea despre el, oricum

însă, colțișorul acela al trecutului ei avea importanță doar pentru ea și Philibert n-avea ce căuta acolo.

— Ține seama, rogu-te, că n-am nimic nici cu vărul meu, nici cu fratele dumitale, pe care tare-aș vrea să-l am aici ca să-mi îngrijească podagra, urmă

consilierul, sprijinindu-se bine în perne. Dar ce i-o fi venit să se întoarcă la Bruges ca să se bage în gura lupului și încă sub un nume fals ce nu-i păcălește decât pe proști… La urma urmei, lumea nu ne cere decât puțină discreție și prudență. La ce folosește să dea în vileag niște păreri care nu-s pe placul Sorbonei și al Sfântului Părinte?

— Tăcerea e o povară grea, zise deodată Martha, parcă fără voia ei.

Consilierul se uită la ea cu o uimire răutăcioasă.

— Foarte bine, zise. Să-l ajutăm așadar pe nepricopsitul acela să iasă

basma curată. Bagă de seamă însă că, dacă Pierre Le Cocq e de acord, ajung să-i fiu eu obligat lui, în loc să-mi fie el mie, iar dacă nu, o să trebuiască să-i înghit refuzul. S-ar putea ca domnul de Berlaimont să-mi fie recunoscător că-l scutesc de un sfârșit scandalos pe un om care s-a bucurat de sprijinul tatălui său, dar mie unul mi se pare că lui puțin îi pasă de ce se petrece la Bruges. Ce mă sfătuiești, scumpa mea soție?

— Nimic ce mi-ai putea reproșa mai târziu, răspunse ea înțepată.

— Așa-mi place, spuse consilierul cu mulțumirea bărbatului care-a reușit să evite o scenă. Mâinile mele bolnave de podagră nu mă ajută să țin pana, fii bună și scrie-i unchiului nostru în locul meu, rugându-l să ne pomenească în preasfintele-i rugăciuni…

— Fără să pomenesc nimic despre problema principală? întrebă Martha pe bună dreptate.

— Unchiul nostru e destul de abil ca să înțeleagă o atare omisiune, aprobă

el, plecându-și capul. Principalul e să nu plece curierul cu mâna goală. Ai, desigur, câte ceva de-ale gurii să-i trimiți pentru post (niște pateuri cu pește ar pica bine) și vreo bucată de postav pentru biserică.

Soțul și soția se uitară unul la altul. Ea îl admira pe Philibert pentru prudența lui, așa cum alte femei își admiră soțul pentru curaj sau bărbăție.

Totul mersese atât de bine încât, neprevăzător, Philibert adăugă:

— Tot răul se trage de la tata care l-a crescut pe bastardul de nepotu-său ca pe un fiu. Să fi trăit într-o familie sărmană și să nu fi umblat prin școli…

— Vorbești despre bastarzi ca un om plin de experiență, zise ea cu o ironie greoaie.

Îi și întorsese spatele și se îndrepta spre ușă, așa încât bărbatul putu să

zâmbească în voie. Copilul din flori pe care-l făcuse cu o slujnicuță (și care poate nici nu era al lui), mai degrabă îi ușurase raporturile conjugale decât i le încurcase. Nevastă-sa îl tot bombănea pentru această greșeală și-i trecea cu

vederea altele mai mari fără să crâcnească și poate (mai știi?) fără să le bage de seamă. O chemă.

— Am o veste bună, spuse. Am primit azi-dimineață ceva mai de preț decât scrisoarea unchiului nostru. Uite aici hârtiile cu ratificarea judecătorească

prin care moșia Steenberg ne va aduce titlul de viconte. Știi doar că am înlocuit Lombardia cu Steenberg, căci ar fi fost caraghios ca un fiu și un nepot de bancheri să poarte un asemenea titlu.

— Ligre și Foulere îmi sună destul de bine, zise ea cu o mândrie rece, rostind numele de Fuggers pe franțuzește, după datină.

— Prea te poartă cu gândul la numele înscrise pe sacii cu galbeni, zise consilierul. În vremurile noastre un nume frumos e neapărat trebuincios ca să ajungi cineva la curte. Trebuie să mergem în pas cu vremea, draga mea, și să ne facem frate cu dracul până trecem puntea.

După ce ieși nevastă-sa, întinse mâna spre cutia cu bomboane și-și umplu gura. Nu se lăsa dus de disprețul ei față de titluri: tuturor femeilor le plac deșertăciunile sclipitoare. Bomboanele îi cam stăteau în gât. Păcat că nu se putea face nimic pentru nenorocitul acela, fără să te compromiți.

Martha coborî din nou scara principală. Fără voia ei, titlul acela nou-nouț

îi gâdila plăcut auzul; într-o zi, fiul lor le va fi în orice caz recunoscător. În comparație cu lucrul acesta, scrisoarea canonicului își pierdea din importanță. Răspunsul era, firește, o corvoadă; o dată mai mult se gândi cu amărăciune că, la urma urmei, Philibert făcea totdeauna cum vroia el, și că

toată viața nu fusese decât bogata intendentă a unui bărbat bogat. Printr-o stranie contradicție, fratele pe care-l lăsa în voia sorții îi era acum mai apropiat decât soțul și singurul ei fiu: împreună cu Bénédicte și cu maică-sa, el făcea parte dintr-o lume tainică în care rămăsese zăvorâtă. Într-un anumit sens, în el se osândea pe sine. Chemă majordomul ca să-i dea ordin să adune darurile și să i le dea curierului ce se îndopa în bucătărie.

Majordomul avea o mică afacere despre care ar fi vrut să-i vorbească

Doamnei. Era o ocazie nemaipomenită. După cum prea bine știe Doamna, bunurile Domnului de Battenbourg fuseseră confiscate după moartea sa. Se aflau tot sub sechestru, deoarece vânzarea lor în folosul statului urma să se facă după ce se vor fi plătit datoriile față de particulari. Nu se putea spune că

spaniolii nu respectă întru totul formele legale. Aflase de la fostul portar al descăpățânatului despre existența unei serii de tapiserii ce nu figurau în inventar și deci se puteau dobândi separat. Erau niște tapiserii frumoase de la Aubusson, reprezentând episoade din Scriptură: Cinstirea vițelului de aur, Sfântul Petru lepădându-se de Hristos, Sodoma mistuită de flăcări, Țapul ispășitor, Evreii prăvăliți în foc. Meticulosul majordom își vârî lista în

buzunar. Doamna tocmai spusese că ar vrea să schimbe tapiseriile din Salonul lui Ganymede. Și oricum, cu timpul, valoarea acestora va crește.

Martha se gândi puțin, apoi încuviință din cap. Tapiseriile acestea cel puțin nu reprezentau subiecte profane, ca acelea care de la o vreme începuseră să-i cam placă lui Philibert. Odinioară, văzuse parcă tapiseriile în casa Domnului de Battenbourg, unde arătau cât se poate de bine. Pentru nimic în lume nu trebuia să scape un asemenea chilipir.

VIZITA CANONICULUI

În după-amiaza următoare condamnării lui Zénon, filosoful află că în vorbitorul grefei îl aștepta canonicul Bartholommé Campanus. Coborî însoțit de Gilles Rombaut. Canonicul îi ceru temnicerului să-i lase singuri. Ca să fie mai sigur, la plecare, Rombaut încuie ușa.

Bătrânul Bartholommé Campanus se așezase greoi într-un jilț cu spetează

înaltă de lângă o masă; cele două bastoane și le puse jos, lângă el. În cinstea canonicului, în vatră se făcuse un foc bun a cărui văpaie împlinea lumina zgârcită și rece a după-amiezii de februarie. Chipul lătăreț al canonicului, brăzdat de sute de zbârcituri mici, părea aproape trandafiriu în lumina aceea, dar Zénon băgă de seamă că ochii îi erau înroșiți și că se căznea să-și stăpânească tremurul buzelor. Cei doi bărbați ezitau, neștiind cum să înceapă

discuția. Canonicul dădu să se scoale, dar vârsta și beteșugurile nu-i îngăduiau această dovadă de bună-cuviință și, pe de altă parte, nu prea era sigur că un atare semn de respect față de un osândit n-ar fi fost cam nelalocul lui. Zénon se opri la depărtare de câțiva pași.

— Optime pater, zise el, întorcându-se la vorbele cu care i se adresa canonicului pe vremea când era învățăcel, îți mulțumesc pentru toate serviciile mici și mari aduse mie în timpul întemnițării. Am ghicit de îndată de la cine veneau aceste atenții. Vizita domniei-tale este o dovadă de bunăvoință