Pe drumul către port se întâlni cu un pluton de soldați care urcau spre han.
Unul dintre ei îl întrebă dacă vine de la Frumoasa Porumbiță; după ce-i răspunse că da, îl lăsară să treacă. Aici, fără doar și poate, stăpân era Milo.
Frumoasa Porumbiță, cea de pe mare, era o barcă destul de încăpătoare, cu fundul rotund, care se așeza pe nisip în timpul fluxului. Zénon putu să se apropie de ea pășind aproape numai pe uscat. Doi bărbați își făceau de lucru cu pânzele, împreună cu puștiul care ținuse mai adineauri foalele în fața vetrei hanului; un câine alerga printre grămezile de frânghii. Ceva mai încolo, într-o băltoacă, un morman însângerat de capete și cozi de scrumbii dovedea că tot ce se pescuise fusese dus aiurea. Văzându-l pe călător, unul dintre bărbați sări jos din barcă.
— Eu sunt Jans Bruynie, zise el. Josse v-a trimis? Vreți să ajungeți în Anglia?
Rămâne de văzut cât aveți de gând să plătiți.
Zénon înțelese că puștiul fusese trimis ca să le dea de veste. Se vede treaba că-și făcuseră fel de fel de socoteli cu privire la bogăția lui.
— Josse mi-a spus că șaisprezece galbeni.
— Asta când e lume, domnule. Mai deunăzi erau unsprezece oameni. Mai mult de unsprezece nu se poate. Șaisprezece galbeni de fiecare luteran, asta face o sută șaptezeci și șase. Pentru un singur om, n-o fi chiar…
— Nu țin de religia reformată, îl întrerupse filosoful. Am o soră măritată la Londra cu un negustor…
— De la o vremea avem surori de astea cu duiumul, zise Jans Bruynie ștrengărește. Îți crește inima când vezi oameni care așa, pe nepusă masă, înfruntă răul de mare doar ca să-și îmbrățișeze neamurile.
— Spune-mi cât ceri, insistă medicul.
— Păcatele mele, nu vreau să vă scârbesc de plimbarea dumneavoastră în Anglia, domnule. Mie, unul, călătoria asta nu-mi place. Dat fiindcă suntem ca și pe picior de război cu ei…
— Încă nu, spuse filosoful, mângâind capul câinelui ce-și urmase stăpânul pe plajă.
— Ei, tot un drac, zise Jans Bruynie. Călătoria e îngăduită fiindcă nu-i încă
oprită, dar nu-i chiar pe de-a-ntregul îngăduită. Pe vremea reginei Maria, nevasta lui Filip, mai mergea; să nu vă fie cu supărare, pe eretici îi ardeau pe rug ca și pe-aici. Acum toate merg de-a-ndoaselea. Regina e copil din flori și face la plozi într-ascuns. Cică-i fată mare, dar asta-i doar așa, ca să-i dea cu tifla Maicii Domnului. În țara aia îi căsăpesc pe preoți și se ușurează în potire.
Nu-i frumos. Mai bine pescuiesc pe lângă coastă.
— Poți să pescuiești și în larg, zise Zénon.
— Câtă vreme pescuiești, poți să te întorci acasă când vrei; dacă mă duc în Anglia, călătoria poate să țină mai mult… Vântul bate, știți dumneavoastră, sau, dimpotrivă, stă… Și dacă cumva s-ar găsi unii mai curioși și și-or vârî nasul în încărcătura mea, ar da peste-o marfă cam ciudată, la ducere, și-atunci, la întoarcere… Ba odată, adăugă el vorbind mai încet, am adus praf de pușcă
pentru Domnul de Nassau. În ziua aia, nu prea era plăcut să mergi cu barca mea.
— Mai sunt și alte bărci, spuse filosoful într-o doară.
— Asta rămâne de văzut, domnule. Sfânta Barbara lucrează de obicei cu noi; are însă niște stricăciuni; n-ai ce-i face. Sfântul Bonifaciu a avut anumite neajunsuri… Sunt firește, bărci și pe mare, dar Dumnezeu știe când s-o întoarce… Dacă nu vă grăbiți prea tare, vă puteți duce să vedeți și pe Blankenberghe sau la Weendyune, dar o să găsiți tot prețurile de-aici.
— Dar aceea de-colo, zise Zénon arătându-i o barcă mai ușoară, unde un omuleț stătea nepăsător la pupă și-și făcea de mâncare.
— Cele patru zări? Duceți-vă, dacă vă dă inima ghes, spuse Jans Bruynie.
Zénon stătea pe o putină aruncată și se gândea. Botul câinelui i se odihnea pe genunchi.
— În tot cazul, în zori tot plecați?
— La pescuit, domnul meu, la pescuit. Desigur, dacă ați avea, să zicem, cincizeci de galbeni…
— Am patruzeci, răspunse Sébastien Théus cu hotărâre.
— Hei, fie patruzeci și cinci. Nu vreau să scot șapte piei de pe un mușteriu.
Dacă n-aveți altă treabă mai grabnică decât să vă vedeți sora de la Londra, de ce nu stați două-trei zile la Frumoasa Porumbiță?… Vin tot timpul fugari și-s grăbiți, de le sfârâie călcâiele… N-ați mai plăti decât partea ce vi se cuvine.
— Mai bine plec fără zăbavă.
— Bănuiesc eu de ce… Și-apoi, trebuie să fim prevăzători, că de, dacă
cumva se schimbă vântul… Ați căzut la învoială cu grangurul de la han?
— Mi-au stors cinci galbeni…
— Nu-i treaba noastră, spuse Jans Bruynie disprețuitor; muierile se dau bine pe lângă el ca să n-avem neplăceri aici pe uscat. Hei, Niclas, strigă el tovarășului său, uite și călătorul!
Un băiat roșcovan, cu niște umeri uriași, ieși pe un tambuchi.
— Ăsta-i Niclas Bambeke, zise stăpânul bărcii. Mai e și Michiel Sottens, dar s-a dus să mănânce acasă. Gustați ceva cu noi la Frumoasa Porumbiță? Lăsați-vă lucrurile aici.
— O să-mi trebuiască la noapte, răspunse medicul, ferindu-și geanta pe care Jans voia să pună mână. Sunt chirurg și am sculele la mine, adăugă el ca să-l lămurească în privința greutății genții care altminteri ar fi putut să le dea de bănuit.
— Domnul chirurg și-a luat și arme de foc, constată stăpânul batjocoritor, zărind cu coada ochiului patul de metal al pistoalelor ce-i umflau buzunarele medicului.
— E om prevăzător, zise Niclas Bambeke sărind din barcă. Chiar și pe mare te întâlnești cu oameni răi.
Zénon se luă după ei pe drumul care ducea spre han. Când ajunseră la colțul halei o coti spre dreapta, lăsându-i să-și închipuie că vrea doar să se ușureze.
