Gluma răsună în gol. Viitorul căpitan se opri să cumpere un pumn de cireșe de la un țăran. Se așezară pe marginea unui șanț să le mănânce.

— Văd ca ți-ai pus haine de măscărici, zise Henri-Maximilien, uitându-se curios la veșmintele pelerinului.

— Da, răspunse Zénon. Mă săturasem să tot buchisesc. Mai bine silabisesc niște slove care se mișcă: mii de cifre romane și arabe; litere ce aleargă ba de la stânga la dreapta, ca acelea ale grămăticilor noștri, ba de la dreapta la stânga, ca acelea ale manuscriselor din Orient. Ștersături, cum ar fi ciuma sau războiul. Rubrici scrise cu sânge roșu. Și peste tot locul semne, și, ici-colo, pete mai ciudate chiar decât semnele… Ce veșmânt ar mai fi potrivit ca să nu te bage nimeni în seamă?… Picioarele îmi rătăcesc pe pământ ca gângăniile printre filele unei psaltiri.

— Foarte frumos, făcu Henri-Maximilien cu gândul aiurea. Dar de ce te duci la Compostella? Nu te văd stând printre călugări dolofani și cântând pe nas.

— Ei, asta-i, zise pelerinul. Ce am eu cu trântorii și cu dobitocii aceia? Atâta doar că starețul iacobiților din Léon e amator de alchimie. A fost în corespondență cu canonicul Bartholommé Campanus, vrednicul nostru unchi, nătângul acela neisprăvit care uneori, din greșeală parcă, se apropie de granițele oprite. Starețul de la Saint-Bavon, la rândul său, l-a convins printr-o scrisoare să-mi împărtășească și mie ce știe. Dar trebuie să mă grăbesc, căci e bătrân. Mă tem să nu-și uite în curând știința și să moară.

— O să te hrănească doar cu ceapă crudă și-o să te pună să scoți spuma de pe ciorba lui de aramă dreasă cu sulf. Foarte mulțumesc! Înțeleg să-mi agonisesc un tain mai bun și mai puțin piperat.

Zénon se sculă fără să-i răspundă. Henri-Maximilien, scuipând atunci în drum ultimii sâmburi, zise:

— Pacea scârțâie din toate balamalele, frate Zénon. Principii își smulg unul altuia provinciile precum se bat bețivii la cârciumă pe-un blid de mâncare.

Aici, Provența, ca un fagure de miere; colo, ținutul Milanului, ca o plăcintă cu pește. Din toate astea o să-mi pice și mie măcar o fărâmiță de glorie ca să-mi astâmpăr foamea.

— Ineptissima vanitas2, făcu tăios tânărul învățăcel. Tot mai ții seamă de gura lumii?

— Am șaisprezece ani, spuse Henri-Maximilien. Peste cincisprezece se va vedea dacă din întâmplare sunt egalul lui Alexandru. Peste treizeci de ani se va ști dacă sunt sau nu deopotrivă cu răposatul Cezar. Să-mi petrec viața măsurând postav într-o dugheană de pe strada Lânarilor? Vreau să fiu bărbat.

— Am douăzeci de ani, socoti Zénon. În cel mai bun caz mai am înaintea mea cincizeci de ani de învățătură până ce țeasta asta s-o preschimba într-o hârcă. Frate Henri, caută-ți himerele și eroii în Plutarh. Eu, unul, vreau să fiu mai mult decât un bărbat.

— Eu o iau spre Alpi, zise Henri-Maximilien.

— Eu, zise Zénon, spre Pirinei.

Au tăcut amândoi. Drumul drept, mărginit de plopi, le așternea în față o părticică din slobodul univers. Aventurierul puterii și aventurierul cunoașterii mergeau umăr la umăr.

— Ia privește, urmă Zénon. Dincolo de satul ăsta, alte sate, dincolo de mănăstirea asta, alte mănăstiri, dincolo de cetățuia asta, alte cetățui. Și în fiecare dintre ele, castele de idei, cocioabe de păreri îngrămădite peste cocioabele de lemn și castelele de piatră, viața zidindu-i de vii pe nebuni și lăsându-le înțelepților o ieșire. Dincolo de Alpi, Italia. Dincolo de Pirinei, Spania. De o parte, țara lui Pico de la Mirandola, de cealaltă parte cea a lui Avicenna. Și, mai departe încă, marea, și, dincolo de mare, pe alte tărâmuri ale imensității, Arabia, Țara maurilor, India, cele două Americi. Și, peste tot, văile de unde se culeg leacurile, stâncile unde stau ascunse metalele, fiecare dintre ele simbolizând un moment al Marii Transmutații, formulele magice înfipte între dinții celor morți, zeii cu făgăduielile lor, mulțimile în sânul cărora fiece om se crede centrul universului. Cine-ar putea să fie atât de smintit încât să

2 Cea mai stupidă deșertăciune (lat.).

moară fără să fi dat măcar un ocol temniței sale? Vezi așadar, frate Henri, sunt cu adevărat un pelerin. Calea-i lungă, dar sunt tânăr.

— Lumea e mare, zise Henri-Maximilien.

— Lumea e mare, zise Zénon cu gravitate. Facă Cel ce poate Este, ca inima omenească să se dilate pe măsura vieții întregi.

Și au tăcut din nou. Ceva mai târziu, Henri-Maximilien, lovindu-se cu mâna peste frunte, a început să râdă.

— Zénon, zise, ți-l amintești pe tovarășul tău Colas Gheel, omul cu halbele de bere, fratele tău întru sfântul Ioan? A lăsat baltă fabrica prea cinstitului meu tată, unde de altfel oamenii crapă de foame; s-a întors la Bruges; se plimbă pe străzi cu mătăniile în mână, bolborosind rugăciuni pentru sufletul lui Thomas al său, care s-a scrântit de pe urma mașinilor tale și zice că ești unealta Diavolului, a lui Iuda și a Anticristului. Cât despre Perrotin al lui, nimeni nu știe pe unde se află; l-o fi luat Necuratul.

O strâmbătură urâtă poci chipul tânărului învățăcel și-l îmbătrâni:

— Toate astea-s mofturi, făcu el. Lasă-i încolo de neștiutori. Sunt ceea ce sunt: substanța brută pe care tatăl tău o transformă în aurul pe care îl vei moșteni într-o zi. Nu-mi mai pomeni de mașini și de minți scrântite, și nici eu n-o să-ți pomenesc de iepele geambașului din Dranoutre vopsite pe gratis, sau de fetele batjocorite și de butiile de vin desfundate de tine astă-vară.

Henri-Maximilien, fără să-i răspundă, fluiera vag un cântec de aventurier.

N-au mai vorbit decât despre starea drumurilor și despre prețul camerelor de la hanuri.

La următoarea răscruce s-au despărțit. Henri-Maximilien a ales drumul cel mare. Zénon a luat-o pe un drumeag de țară. Deodată, cel mai tânăr dintre cei doi s-a întors din drum, s-a apropiat de prietenul său; i-a pus pelerinului mâna pe umăr și i-a spus:

— Frățioare, o mai ții minte pe Wiwine, fetița aceea palidă căreia îi luai apărarea de câte ori noi, ștrengari nesuferiți, o ciupeam de fund când ieșeam de la școală? Te iubește; pretinde că s-a legat de tine printr-un jurământ; mai deunăzi a refuzat un consilier municipal. Mătușa ei a luat-o la palme și-o ține numai cu apă și pâine, dar fata rezistă. Dac-o fi nevoie, o să te aștepte, zice ea, până la sfârșitul lumii.

Zénon s-a oprit. În privirea lui licări o nehotărâre, apoi pieri ca aburul pe jar.

— Cu atât mai rău, zise el. Ce am eu cu fetița asta pălmuită? Altcineva mă

așteaptă aiurea. La el mă duc.

Și-o porni iar la drum.

— Cine? întrebă Henri-Maximilien. Starețul de la Léon, moșneagul acela știrb?

Zénon întoarse capul:

— Hic Zeno, zise el. Eu însumi.

COPILĂRIA LUI ZÉNON

Zénon venise pe lume cu douăzeci de ani în urmă, la Bruges, în casa lui Henri-Juste. Pe maică-sa o chema Hilzonde, iar tatăl lui, Alberico de’Numi, era un tânăr prelat coborâtor dintr-un vechi neam florentin.

În înflăcărarea adolescenței sale timpurii, sub pletele-i lungi, messer Alberico de’Numi strălucise la curtea familiei Borgia. Între două curse de tauri, în piața Sfântului Petru, îi plăcuse să discute despre cai și mașinării de război cu Leonardo da Vinci, pe atunci inginerul lui Cezar: mai târziu, în vâltoarea întunecată a celor douăzeci și doi de ani ai săi, a făcut parte din micul cerc de tineri gentilomi pe care prietenia pătimașă a lui Michelangelo îi cinstea asemenea unui titlul de noblețe. A avut aventuri care se încheiau cu pumnalul; a început să-și facă o colecție de opere de artă din antichitate; o discretă legătură cu Iulia Farnese i-a prins bine. La Sinigaglia, vicleniile lui, care au contribuit la căderea dușmanilor Sfântului Scaun în capcana unde-au și pierit, i-au atras bunăvoința papei și a fiului său; i s-a promis întrucâtva episcopatul de Nerpi, dar moartea neașteptată a Sfântului Părinte a întârziat această avansare. Dezamăgirea, sau poate vreo dragoste neîmpărtășită a cărei taină nu s-a aflat niciodată, l-a făcut să se dedea câtva timp trup și suflet pocăinței și studiului.

Lumea a crezut la început că e o manevră ambițioasă. Acest om nestăpânit fusese totuși cuprins de un nestăvilit elan de ascetism. Se zicea că s-a stabilit la Grotta-Ferrata, în mănăstirea călugărilor greci din tagma Sfântului Nil, întruna din cele mai aspre singurătăți din Latium, unde pregăteam meditație și rugăciuni traducerea în limba latină a Vieții Anahoreților; a fost nevoie de însăși porunca papei Iulius al II-lea, care-i aprecia inteligența tăioasă, ca să-l hotărască să ia parte, în calitate de secretar apostolic, la lucrările Ligii de la Cambrai. Cum a ajuns acolo a și dobândit în discuții o autoritate ce-o depășea chiar pe aceea a emisarului papei. Acum era pe de-a-ntregul preocupat de interesele Sfântului Scaun cu privire la dezmembrarea Veneției, la care până

atunci nici nu se gândise.

Înveșmântat în purpură ca un cardinal, messer Alberico de’Numi a vădit, la ospețele ce s-au dat în timpul lucrărilor Ligii, acea inimitabilă prestanță

datorită căreia fusese poreclit de către curtezanele romane Unicul. În cursul unei controverse îndârjite, el a fost cel care, punându-și verbul ciceronian în slujba unei convingeri uimitor de înflăcărate, a obținut adeziunea ambasadorilor lui Maximilian. Apoi, având în vedere că o scrisoare a mamei sale, o florentină aprigă la bani, i-a amintit de niște creanțe de încasat de la casa Adorno din Bruges, s-a hotărât să recupereze imediat acele sume atât de necesare carierei sale de mare prelat.

La Bruges a locuit la agentul său flamand, Juste Ligre, care se oferise să-l găzduiască. Omul acela pântecos era un admirator atât de pasionat al Italiei, încât născocise că o străbunică a dumisale, într-una din acele văduvii temporare de care suferă nevestele de negustori, își plecase fără îndoială

urechea la șoaptele unui om de afaceri genovez. Messer Alberico de’Numi s-a mângâiat de faptul că fusese plătit doar cu noi polițe, ce urmau a fi încasate de la firma Herwart din Augsbourg, punând în spinarea gazdei cheltuielile pricinuite de câinii, șoimii și pajii lui. Rezemată de antrepozitele sale, Casa Ligre se scălda într-un belșug princiar; se mânca bine acolo; se bea încă și mai bine; și, cu toate că Henri-Juste nu citea decât registrele postăvăriei lui, ținea cu tot dinadinsul să aibă cărți în casă.

Își încredințase conducerea gospodăriei tinerei sale surori Hilzonde, el fiind deseori pe drumuri, ba la Tournai, ba la Malines, unde avansa fonduri Regentei, ba la Anvers unde tocmai se întovărășise cu aventurosul Lambrecht von Rechterghem în negoțul cu piper și alte bunătăți de peste mări și țări, ba la Lyon unde cel mai adesea ținea să-și pună personal la punct tranzacțiile bancare cu ocazia târgului de la Sărbătoarea Tuturor Sfinților.

Messer Alberico de’Numi s-a îndrăgostit pe dată de fetița cu sâni plăpânzi, cu chip prelung, îmbrăcată în catifele țepene, țesute cu fir de aur, ce păreau că

o sprijină, și împodobită, în zilele de sărbătoare, cu giuvaeruri pe care le-ar fi pizmuit și o împărăteasă. Pleoapele ca sideful, aproape trandafirii, îi împresurau ochii de un cenușiu șters; buzele, puțin umflate, erau parcă mereu gata să suspine, sau să șoptească primul cuvânt al unei rugăciune sau al unui cânt. Și-ți venea s-o dezbraci poate tocmai fiindcă era greu să ți-o închipui goală.

Într-o seară, când zăpada te îndemna să visezi mai mult ca oricând la paturi calde și odăi zăvorâte, o slujnică mituită l-a ajutat pe messer Alberico să

pătrundă în etuva unde Hilzonde își spăla cu tărâțe părul creț care o înveșmânta asemenea unei mantii. Copila și-a acoperit obrazul, dar își lăsă

fără împotrivire pradă ochilor, buzelor, mâinilor îndrăgostitului trupul ei curat și alb ca o migdală dezghiocată. În noaptea aceea tânărul florentin se adăpă din fântâna ferecată, îmblânzi cei doi ieduți gemeni, deprinse gura aceea cu jocul și alintările dragostei. În zori, Hilzonde, în sfârșit cucerită, se dărui pe de-a-ntregul, iar dimineața, zgâriind cu vârful unghiilor geamul albit de ger, gravă cu ajutorul diamantului de la inel inițialele ei și ale iubitului înlănțuite, înscriindu-și astfel fericirea în materia aceea subțire și străvezie, firește, dar nu cu mult mai firavă decât trupul și inima omului.