Băiatul acela costeliv, cu gâtul lung, crescuse parcă de-un cot de la ultima lor năzdrăvănie la bâlciul de toamnă. Chipul lui frumos, la fel de palid, părea supt, iar mersul îi trăda un soi de grabă încrâncenată.
— Salutare, vere! i se adresă plin de voie bună Henri-Maximilien.
Canonicul Campanus te-a așteptat toată iarna la Bruges; Rector Magnificus, la Louvain, își smulge barba de necaz că nu ești acolo, iar tu răsări la cotitura unui drumeag pustiu, ca ucigă-l toaca, Doamne iartă-mă.
— Starețul cu rang de episcop de la Saint-Bavon din Gand mi-a găsit o slujbă, zise Zénon prevăzător. Nu-i oare un protector cumsecade? Dar ia spune mai bine de ce faci pe calicul pe drumurile Franței?
— Ai și tu poate un amestec în toată povestea asta, răspunse cel mai tânăr dintre cei doi călători. Am lăsat baltă tejgheaua lui taică-meu cum ai făcut și tu cu școala de teologie. Dar acum, că ai ajuns de la un Rector Magnificus la un stareț cu rang de episcop…
— Îți arde de glumă, zise învățăcelul. Tot omul e, la început, famulus-ul cuiva.
— Mai bine cu mâna pe flintă, zise Henri-Maximilien.
Zénon îi aruncă o privire disprețuitoare.
— Tatăl tău e destul de bogat ca să-ți cumpere cea mai bună companie de pedestrași a Împăratului Carol, răspunse el, dacă vi se pare totuși, la amândoi, că meșteșugul armelor e o îndeletnicire vrednică de un bărbat.
— Pedestrașii pe care mi i-ar putea cumpăra tata mă încântă la fel de mult ca pe tine veniturile bisericești, spuse Henri-Maximilien. Și-apoi, numai în Franța le poți sluji ca lumea pe doamne.
Gluma răsună în gol. Viitorul căpitan se opri să cumpere un pumn de cireșe de la un țăran. Se așezară pe marginea unui șanț să le mănânce.
— Văd ca ți-ai pus haine de măscărici, zise Henri-Maximilien, uitându-se curios la veșmintele pelerinului.
— Da, răspunse Zénon. Mă săturasem să tot buchisesc. Mai bine silabisesc niște slove care se mișcă: mii de cifre romane și arabe; litere ce aleargă ba de la stânga la dreapta, ca acelea ale grămăticilor noștri, ba de la dreapta la stânga, ca acelea ale manuscriselor din Orient. Ștersături, cum ar fi ciuma sau războiul. Rubrici scrise cu sânge roșu. Și peste tot locul semne, și, ici-colo, pete mai ciudate chiar decât semnele… Ce veșmânt ar mai fi potrivit ca să nu te bage nimeni în seamă?… Picioarele îmi rătăcesc pe pământ ca gângăniile printre filele unei psaltiri.
— Foarte frumos, făcu Henri-Maximilien cu gândul aiurea. Dar de ce te duci la Compostella? Nu te văd stând printre călugări dolofani și cântând pe nas.
— Ei, asta-i, zise pelerinul. Ce am eu cu trântorii și cu dobitocii aceia? Atâta doar că starețul iacobiților din Léon e amator de alchimie. A fost în corespondență cu canonicul Bartholommé Campanus, vrednicul nostru unchi, nătângul acela neisprăvit care uneori, din greșeală parcă, se apropie de granițele oprite. Starețul de la Saint-Bavon, la rândul său, l-a convins printr-o scrisoare să-mi împărtășească și mie ce știe. Dar trebuie să mă grăbesc, căci e bătrân. Mă tem să nu-și uite în curând știința și să moară.
— O să te hrănească doar cu ceapă crudă și-o să te pună să scoți spuma de pe ciorba lui de aramă dreasă cu sulf. Foarte mulțumesc! Înțeleg să-mi agonisesc un tain mai bun și mai puțin piperat.
Zénon se sculă fără să-i răspundă. Henri-Maximilien, scuipând atunci în drum ultimii sâmburi, zise:
— Pacea scârțâie din toate balamalele, frate Zénon. Principii își smulg unul altuia provinciile precum se bat bețivii la cârciumă pe-un blid de mâncare.
Aici, Provența, ca un fagure de miere; colo, ținutul Milanului, ca o plăcintă cu pește. Din toate astea o să-mi pice și mie măcar o fărâmiță de glorie ca să-mi astâmpăr foamea.
— Ineptissima vanitas2, făcu tăios tânărul învățăcel. Tot mai ții seamă de gura lumii?
— Am șaisprezece ani, spuse Henri-Maximilien. Peste cincisprezece se va vedea dacă din întâmplare sunt egalul lui Alexandru. Peste treizeci de ani se va ști dacă sunt sau nu deopotrivă cu răposatul Cezar. Să-mi petrec viața măsurând postav într-o dugheană de pe strada Lânarilor? Vreau să fiu bărbat.
— Am douăzeci de ani, socoti Zénon. În cel mai bun caz mai am înaintea mea cincizeci de ani de învățătură până ce țeasta asta s-o preschimba într-o hârcă. Frate Henri, caută-ți himerele și eroii în Plutarh. Eu, unul, vreau să fiu mai mult decât un bărbat.
— Eu o iau spre Alpi, zise Henri-Maximilien.
— Eu, zise Zénon, spre Pirinei.
Au tăcut amândoi. Drumul drept, mărginit de plopi, le așternea în față o părticică din slobodul univers. Aventurierul puterii și aventurierul cunoașterii mergeau umăr la umăr.
— Ia privește, urmă Zénon. Dincolo de satul ăsta, alte sate, dincolo de mănăstirea asta, alte mănăstiri, dincolo de cetățuia asta, alte cetățui. Și în fiecare dintre ele, castele de idei, cocioabe de păreri îngrămădite peste cocioabele de lemn și castelele de piatră, viața zidindu-i de vii pe nebuni și lăsându-le înțelepților o ieșire. Dincolo de Alpi, Italia. Dincolo de Pirinei, Spania. De o parte, țara lui Pico de la Mirandola, de cealaltă parte cea a lui Avicenna. Și, mai departe încă, marea, și, dincolo de mare, pe alte tărâmuri ale imensității, Arabia, Țara maurilor, India, cele două Americi. Și, peste tot, văile de unde se culeg leacurile, stâncile unde stau ascunse metalele, fiecare dintre ele simbolizând un moment al Marii Transmutații, formulele magice înfipte între dinții celor morți, zeii cu făgăduielile lor, mulțimile în sânul cărora fiece om se crede centrul universului. Cine-ar putea să fie atât de smintit încât să
2 Cea mai stupidă deșertăciune (lat.).
moară fără să fi dat măcar un ocol temniței sale? Vezi așadar, frate Henri, sunt cu adevărat un pelerin. Calea-i lungă, dar sunt tânăr.
— Lumea e mare, zise Henri-Maximilien.
— Lumea e mare, zise Zénon cu gravitate. Facă Cel ce poate Este, ca inima omenească să se dilate pe măsura vieții întregi.
Și au tăcut din nou. Ceva mai târziu, Henri-Maximilien, lovindu-se cu mâna peste frunte, a început să râdă.
— Zénon, zise, ți-l amintești pe tovarășul tău Colas Gheel, omul cu halbele de bere, fratele tău întru sfântul Ioan? A lăsat baltă fabrica prea cinstitului meu tată, unde de altfel oamenii crapă de foame; s-a întors la Bruges; se plimbă pe străzi cu mătăniile în mână, bolborosind rugăciuni pentru sufletul lui Thomas al său, care s-a scrântit de pe urma mașinilor tale și zice că ești unealta Diavolului, a lui Iuda și a Anticristului. Cât despre Perrotin al lui, nimeni nu știe pe unde se află; l-o fi luat Necuratul.
O strâmbătură urâtă poci chipul tânărului învățăcel și-l îmbătrâni:
— Toate astea-s mofturi, făcu el. Lasă-i încolo de neștiutori. Sunt ceea ce sunt: substanța brută pe care tatăl tău o transformă în aurul pe care îl vei moșteni într-o zi. Nu-mi mai pomeni de mașini și de minți scrântite, și nici eu n-o să-ți pomenesc de iepele geambașului din Dranoutre vopsite pe gratis, sau de fetele batjocorite și de butiile de vin desfundate de tine astă-vară.
Henri-Maximilien, fără să-i răspundă, fluiera vag un cântec de aventurier.
N-au mai vorbit decât despre starea drumurilor și despre prețul camerelor de la hanuri.
La următoarea răscruce s-au despărțit. Henri-Maximilien a ales drumul cel mare. Zénon a luat-o pe un drumeag de țară. Deodată, cel mai tânăr dintre cei doi s-a întors din drum, s-a apropiat de prietenul său; i-a pus pelerinului mâna pe umăr și i-a spus:
— Frățioare, o mai ții minte pe Wiwine, fetița aceea palidă căreia îi luai apărarea de câte ori noi, ștrengari nesuferiți, o ciupeam de fund când ieșeam de la școală? Te iubește; pretinde că s-a legat de tine printr-un jurământ; mai deunăzi a refuzat un consilier municipal. Mătușa ei a luat-o la palme și-o ține numai cu apă și pâine, dar fata rezistă. Dac-o fi nevoie, o să te aștepte, zice ea, până la sfârșitul lumii.
Zénon s-a oprit. În privirea lui licări o nehotărâre, apoi pieri ca aburul pe jar.
— Cu atât mai rău, zise el. Ce am eu cu fetița asta pălmuită? Altcineva mă
