Un omuleț iute ca argintul viu, în care Zénon îl recunoscu pe Thierry Loon, se strecură până la Principesă ca să-i întindă o jalbă; vădit dezinteresată, ea o dădu unui gentilom din suită. Marele Vistiernic o îndemnă slugarnic să treacă

în sala de alături, unde niște muzicanți pregătiseră pentru doamne un concert instrumental și vocal.

— Oricine trădează Biserica se răzvrătește mai curând sau mai târziu și împotriva stăpânului său, încheie doamna Marguerite sculându-se și punând în sfârșit capăt cu aceste cuvinte, ce osândeau Reforma, discuției studios continuate cu canonicul.

Câțiva țesători, îmboldiți cu privirea de către Henri-Juste, îi dăruiră solemn augustei văduve o fundă pe care era brodată cu perle monograma ei. Regenta luă grațios, cu vârful degetelor ei încărcate de inele, darul meșteșugarilor.

— Vedeți, Doamnă, făcu negustorul pe jumătate în glumă, ce câștigi când ții deschise, numai și numai din milă, niște ateliere ce lucrează în pierdere.

Țărănoii ăștia vin în fața Domniei-voastre cu niște certuri pe care orice judecător de la țară le-ar rezolva cu un singur cuvânt. Dacă n-aș ține la faima catifelelor și a stofelor noastre broșate ca la ochii din cap…

Încovoindu-și spinarea ca totdeauna când o copleșea povara treburilor statului, regenta insistă atunci cu gravitate asupra necesității de a ține în frâu nesupunerea poporului într-o lume și așa destul de tulburată de certurile principilor, de înaintarea turcilor, de erezia care sfâșia Biserica. Zénon nu-l auzi pe canonic șoptindu-i să se apropie de Principesă. Un zvon de triluri și de scaune târșâite începuse să acopere interjecțiile muncitorilor postăvari.

— Nu, zise negustorul, închizând în urma lui ușa sălii și înfruntându-i pe oameni ca un dulău în fața turmei. Nicio milă pentru Thomas al cărui gât se va frânge așa cum mi-a fărâmat el războaiele. V-ar plăcea să vină careva să vă

strice lemnăria paturilor?

Colas Gheel mugi ca un bou la tăiere.

— Taci, omule, îi spuse greoiul negustor cu dispreț. Isprăvește cu muzica asta a ta, că o tulburi pe cea care li se cântă doamnelor.

— Zénon, tu ești un învățat! Latineasca și franțuzeasca ta plac mai mult decât glasurile noastre flamande, zise Thierry Loon care conducea restul nemulțumiților ca un dascăl bun ce-și dirijează corul. Explică-le că ni se sporește truda și ni se micșorează leafa și că praful stârnit de uneltele alea ne face să scuipăm sânge.

— Dacă mașinile astea prind rădăcini pe plaiurile noastre, s-a zis cu noi, spuse un țesător. Dumnezeu nu ne-a lăsat pe lume ca să ne zbatem între două

roți ca niște veverițe în colivie.

— Credeți că eu mă dau în vânt după tot ce-i nou, ca un franțuz? zise bancherul îmbinând cumsecădenia cu severitatea, așa cum ai amesteca zahărul cu agurida. Toate roțile și clapetele din lume nu fac cât brațele unui om cinstit. Ce-s eu, căpcăun? Să nu mai aud amenințări, cârteli împotriva amenzilor pentru bucățile stricate și pentru noduri; să se termine cu prostiile, cu cererile de sporire a salariilor, de parcă banii ar fi balegă, și dau dracului mașinile alea, să le umple păianjenii! Contractele pentru anul viitor o să vi se reînnoiască la prețul de anul trecut.

— La prețul de anul trecut? se auzi un glas tulburat, gata s-o lase mai moale. La prețul de anul trecut, când azi un ou costă mai scump ca o găină

acum un an de sfântul Martin! Mai bine pun mâna pe ciomag și mă duc în lumea largă.

— Thomas n-are decât să crape dacă mă primești iar la lucru, zbieră un muncitor străin, bătrân, care părea și mai sălbatic din cauza francezei lui șuierătoare. Fermierii pun câinii pe noi, iar burghezii din orașe ne alungă cu pietre. Mai bine mindirul din sala cea mare decât fundul unui șanț.

— Războaiele astea de țesut pe care le disprețuiți ar fi făcut din unchiu-meu un rege și din voi niște prinți, spuse învățăcelul înciudat. Dar aici nu văd decât o brută bogată și niște proști săraci.

Un vuiet se auzi din curte, unde restul cetei zărea de jos făcliile serbării și tăvile cu bucate. O piatră sfărâmă azuriul unui vitraliu cu blazon; negustorul se puse repede la adăpost de cioburile albastre.

— Păstrați-vă pietroaiele pentru neisprăvitul ăsta! Prostănacul v-a făcut să

credeți c-o să trândăviți lângă o bobină care-o să facă de una singură treaba cât treizeci de mâini, spuse batjocoritor rotofeiul Ligre, arătându-l pe nepotu-

său, ghemuit lângă vatră. Eu îmi pierd bănuții și Thomas căpățâna. Halal scorneli de nătărău care nu se pricepe decât la cărțile lui!

Tovarășul focului scuipă fără să răspundă.

— Când Thomas a văzut războiul lucrând zi și noapte și făcând singur treaba a cinșpe oameni, n-a zis nimic, spuse iar Colas Gheel, dar tremura și asuda de parcă i-ar fi fost frică. Și-a fost dat afară printre primii când mi s-a redus ceata de ucenici. Și rotițele tot scârțâiau și manetele de fier îi dădeau înainte țesând singure pânza. Și Thomas stătea în fundul dormitorului cu nevasta pe care și-a luat-o astă-toamnă și-i auzeam clănțănind de parcă le-ar fi fost frig. Și-atunci am înțeles că mașinile noastre sunt o adevărată urgie, așa ca războiul, ca scumpetea merindelor, ca postavurile străine… și mâinile mele pe drept au fost lovite… Și eu zic că omul trebuie să muncească cinstit, așa cum au trudit și străbunii lui și să se mulțumească doar cu cele două brațe și cu cele zece degete ale sale.

— Și tu ce ești, strigă Zénon cuprins de mânie, ce ești dacă nu tot o mașină

neunsă pe care ceilalți o uzează, apoi o aruncă la gunoi și care din păcate mai și zămislește altele? Te credeam om, Colas, dar nu văd decât o cârtiță oarbă!

Sunteți niște brute; n-ați avea nici foc, nici lumânare, nici lingură să băgați în oală de nu s-ar fi gândit altul la astea în locul vostru și v-ați speria și de-o bobină, dacă vi s-ar arăta pentru prima dată! N-aveți decât să vă întoarceți în dormitoarele voastre, să putreziți câte cinci sau șase sub aceeași pătură și să

crăpați făcând galoane și catifele de lână ca bătrânii voștri!

Ucenicul Perrotin înșfăcă un pocal de pe o masă și se năpusti asupra lui Zénon. Thierry Loon îl apucă de încheietura mâinii; strigătele stridente ale ucenicului care înșira amenințări în grai picard însoțeau răsucelile lui de năpârcă. Deodată glasul răsunător al lui Henri-Juste, ce-și trimisese în grabă

unul dintre slujitori jos, vesti că în curte se dădea cep unor butii, ca să bea cu toții în cinstea împăcării.

Năvala oamenilor îl târî și pe Colas Gheel, care tot dădea din mâinile lui bandajate; Perrotin o luă din loc smucindu-se brusc din strânsoarea lui Thierry Loon. Doar câțiva, mai îndărătnici, rămăseseră pe loc să vadă cum ar face să mai umfle cu câțiva gologani nenorociți salariile viitorului contract.

Thomas și chinurile lui fuseseră date uitării. Nu se mai gândeau nici s-o implore din nou pe Regentă, care ședea tihnit în sala de-alături. Omul de afaceri era singura putere pe care meșteșugarii aceștia o cunoșteau și de care se temeau; pe Doamna Marguerite n-o zăreau decât de departe, așa cum vedeau, nedeslușit și doar în mare, vesela de argint, podoabele, și, pe pereți sau pe trupurile celor de față, stofele și panglicile țesute de ei.

Henri-Juste râse încetișor de izbânda vorbelor și dărniciei sale. Tot vacarmul acela ținuse, la urma urmelor, doar cât un motet. Războaiele lui

mecanice, cărora nu le dădea cine știe ce importanță, îi slujiseră fără prea mare pagubă să încheie o tocmeală; o să le mai folosească poate și pe viitor, dar numai dacă, din nefericire, mâna de lucru s-ar scumpi din cale-afară sau s-ar întâmpla să lipsească. Zénon, a cărui prezență la Dranoutre îl neliniștea pe negustor ca un tăciune aprins într-o șură, o să se ducă să-și plimbe aiurea himerele și privirile înflăcărate care tulbură femeile; iar Henri-Juste se va putea lăuda de îndată în fața mărimilor că știe, în aceste vremuri tulburi, să

stăpânească plebea și să pară că cedează asupra câte unui punct, fără să

cedeze vreodată cu adevărat.

De la o fereastră, Zénon se uita în jos la umbrele zdrențăroase amestecate cu rândașii și cu străjerii Principesei. Făcliile agățate de pereți luminau petrecerea. Tânărul învățat îl recunoscu în mulțime pe Colas Gheel după păru-i roșcovan și după bandajele-i albe. Palid ca și feșele lui, prăbușit lângă un butoiaș, bea lacom dintr-o halbă cât toate zilele.

— Se umflă cu bere în timp ce, de groază, pe Thomas al lui, în închisoare, îl trec toate nădușelile, zise tânărul cu dispreț. Și când te gândești că-l iubeam pe omul ăsta… Neamul lui Simon-Petru!

— Potolește-te, făcu Thierry Loon de lângă el. Tu nu știi ce e frica și foamea.

Și, împingându-l cu cotul:

— Lasă-i în plata Domnului pe Colas și pe Thomas, și de-acum încolo gândește-te la noi. Oamenii noștri s-ar lua după tine cum se ia ața după

suveică, șopti el. Sunt săraci, neștiutori, proști, da-s mulți, mișună ca viermii și-s lacomi ca șobolanii când le miroase a brânză… Războaiele tale le-ar plăcea dacă ar fi numai ale lor. La început dai foc unui castel; până la urmă ajungi să

cucerești orașe.

— Du-te și bea cu ceilalți, bețivane, zise Zénon.

Și, părăsind sala, o luă pe scara pustie. Pe odihna scării se lovi în întuneric de Jacqueline care urca gâfâind cu o legătură de chei în mână.

— Am zăvorât ușa beciului, șopti ea. Cine știe ce se mai poate întâmpla!

Și, apucând mâna lui Zénon ca să-i arate că inima îi bate prea repede:

— Stai, Zénon! Mi-e frică.

— Las-că te liniștesc ostașii de strajă, spuse aspru tânărul învățăcel.