Nu i-a tăinuit prea multă vreme oaspetelui său necazurile Hilzondei.
Într-o dimineață de iarnă, pe când Hilzonde lucra în sala cea mare, lângă
fereastră, Simon Adriansen s-a apropiat de ea și i-a spus solemn:
— Dumnezeu va șterge într-o zi din inima oamenilor toate legile ce nu izvorăsc din dragoste.
Ea n-a înțeles. El a urmat:
— Dumnezeu nu va mai primi, într-o zi, alt botez decât pe acela al Duhului și nici altă taină a căsătoriei decât pe aceea săvârșită cu dragoste de către trupuri.
Atunci Hilzonde începu să tremure. Dar bărbatul acela de o blândețe severă se apucă să-i deslușească acea boare nouă, minunată, ce adia prin lume, să-i arate minciuna oricărei legi care încâlcește lucrarea lui Dumnezeu, să-i vestească apropierea vremii când va fi deopotrivă de lesne să iubești și să crezi. În graiul său colorat ca paginile unei Biblii, parabolele se amestecau cu amintirea sfinților care, după părerea lui, năruiseră tirania romană; vorbind abia un pic mai încet, dar asigurându-se cu privirea că ușile sunt bine închise, i-a mărturisit că încă mai șovăie dacă să-și strige sus și tare credința anabaptistă, dar că într-ascuns se și lepădase de deșertăciunile învechite, de riturile vane și de tainele înșelătoare. Dacă ar fi fost să-i dai crezare, Cei Drepți, victime și privilegiați, alcătuiau din veac în veac un mic grup neatins de crimele și nebuniile lumii; păcatul nu sălășluiește decât în rătăcire; pentru sufletele neîntinate trupul este neprihănit.
Apoi i-a vorbit despre fiul ei. Copilul Hilzondei, zămislit în afara legilor bisericii, și împotriva lor, i se părea hărăzit mai mult ca oricare altul să
primească și să răspândească într-o zi vestea cea bună a celor Nevinovați și Sfinți. Dragostea fecioarei repede ademenite de frumosul diavol italian cu chip de arhanghel devenea pentru Simon o alegorie tainică: Roma era târfa Babilonului, căreia nevinovata îi fusese josnic jertfită. Uneori un zâmbet
încrezător de vizionar se ivea pe obrazul acela mare și hotărât și în glasul său calm răzbătea intonația prea sigură a celui ce vrea să se convingă și adesea chiar să se înșele pe sine însuși. Hilzonde însă era sensibilă doar la liniștita bunătate a acelui străin. În timp ce până atunci toți cei ce o înconjurau o luaseră în zeflemea, sau dăduseră dovadă de milă și de o îngăduință
binevoitoare și grosolană, Simon spunea, vorbindu-i despre bărbatul care o părăsise:
— Soțul domniei-tale.
Și-i amintea grav că orice legătură este indisolubilă în fața lui Dumnezeu.
Ascultându-l, Hilzonde se însenina. Era tot mâhnită, dar își redobândise mândria. Casa familiei Ligre, pe care orgoliul comerțului maritim o înzestrase cu o corabie pe stemă, era la fel de primitoare față de Simon ca și propria sa locuință. Prietenul Hilzondei se întorcea în fiecare an; îl aștepta și, mână în mână, vorbeau despre biserica spirituală care va înlocui Biserica.
Într-o seară de toamnă, niște neguțători italieni le-au adus vești: messer Alberico de’Numi, numit cardinal la treizeci de ani, fusese ucis la Roma în cursul unei orgii la o vie a familiei Farnese. Măscăricii la modă îl acuzau de această nelegiuire pe cardinalul Giuliano de Medici, știindu-l nemulțumit de influența dobândită de ruda lui asupra cugetului Sfântului Părinte.
Simon nu ascultă decât cu dispreț aceste zvonuri nelămurite, izvorâte din cloaca romană. Dar, peste o săptămână, un raport primit de Henri-Juste confirmă aceste mărturii. Liniștea de care dădea dovadă Hilzonde nu le îngăduia să presupună dacă se bucura sau plângea cumva în taină.
— Iată-te deci văduvă, îi spuse de îndată Simon Adriansen pe tonul acela de duioasă solemnitate ce-l lua fără încetare față de ea.
Contrar presupunerilor lui Henri-Juste, a doua zi a plecat.
După șase luni, la data obișnuită, s-a întors și a cerut-o fratelui ei.
Henri-Juste l-a dus în sala unde lucra Hilzonde. S-a așezat lângă ea. I-a spus:
— Dumnezeu nu ne-a dat dreptul să-i chinuim făpturile.
Hilzonde și-a întrerupt lucrul la dantelă. Mâinile întinse se odihneau pe urzeală, iar degetele acelea lungi, fremătând pe frunzele neterminate, te purtau cu gândul spre împletiturile încă neînfăptuite. Simon a urmat:
— Cu atât mai puțin nu ni l-a dat pe acela de a ne chinui pe noi înșine.
Frumoasa și-a ridicat spre el chipul de copil bolnav. El a mai zis:
— În casa asta plină de râsete nu ești fericită. Casa mea e plină de o adâncă
tăcere. Vino.
A acceptat.
Henri-Juste nu mai putea de bucurie. Jacqueline, scumpa lui soție, luată în căsătorie la scurt timp după necazurile Hilzondei, se tânguia cât o ținea gura
că în familie i-o ia înainte o târfă și copilul din flori al unui popă, iar socrul, Jean Bell, un negustor bogat din Tournais, întemeindu-se pe aceste văicăreli, întârzia cu plata zestrei. Și, într-adevăr, cu toate că Hilzonde nu se îngrijea de fiul ei, între cele două femei se isca un adevărat război din pricina oricărui fleac de jucărie dăruit copilului zămislit în așternutul legiuit. Bălaia Jacqueline o să poată de aci înainte să sărăcească în voie cumpărând bonete și bavețele brodate și să-l lase pe dolofanul ei de Henri-Maximilien să umble de-a bușilea pe fața de masă în zilele de sărbătoare și să-și vâre piciorușele prin talere.
În ciuda scârbei sale față de ceremoniile religioase, Simon a consimțit ca nunta să se celebreze cu un anumit fast de vreme ce, în mod neașteptat, aceasta era dorința Hilzondei. Dar seara, într-ascuns, după ce soții s-au retras în camera nupțială, el a oficiat din nou, în felul lui, taina căsătoriei, frângând pâinea și bând vinul cu aleasa lui. Hilzonde renăștea în preajma acestui bărbat, ca o barcă împotmolită pe care fluxul o trage iar după sine. Îi plăceau tainele fără rușine ale acestei plăceri îngăduite și felul cum omul acela bătrân, aplecat peste umărul ei, îi mângâia sânii, de parcă a iubi ar fi fost un mod de a binecuvânta.
Simon Adriansen a luat asupră-și îngrijirea lui Zénon. Copilul însă, împins de Hilzonde spre chipul bărbos și zbârcit căruia i se clătina un neg pe buză, a început să țipe, să se zbată, smucindu-se sălbatic din mâna și inelele mamei care-i striveau degetele. Apoi a rupt-o la fugă. L-au găsit seara ascuns în cuptorul din fundul grădinii, gata să-l muște pe slujitorul care-l scoase râzând de după o grămadă de butuci. Simon, pierzându-și nădejdea de-a îmblânzi puiul acela de lup, s-a văzut nevoit să-l lase în Flandra. De altfel, era limpede că prezența copilului sporea mâhnirea Hilzondei.
Zénon a crescut pentru Biserică. Preoția rămânea, pentru un bastard, cel mai sigur mijloc de a trăi bine și la loc de cinste. În plus, unchiului său i se părea că acea pasiune pentru știință, care l-a stăpânit de timpuriu pe Zénon, acea risipă de cerneală și de lumânări arse până-n zori, ar fi îngăduite doar unui ucenic de preot. Henri-Juste îl încredință pe învățăcel cumnatului său Bartholommé Campanus, canonic la Saint-Donatien din Bruges. Învățatul acesta istovit de rugăciuni și de citirea cărților alese era atât de blând, încât părea bătrân. Își învăță elevul latina, bruma de greacă pe care-o știa și alchimia, și-i satisfăcu școlarului său curiozitatea științifică ajutat de Istoria naturală a lui Plinius. Cămăruța rece a canonicului era un adăpost unde băiatul scăpa de glasurile misiților ce discutau despre postavurile englezești, de înțelepciunea searbădă a lui Henri-Juste, de mângâierile slujnicuțelor ispitite de poama nepârguită. Acolo se elibera de constrângerile și de sărăcia copilăriei; cărțile și învățătorul îl tratau ca pe un bărbat. Îi plăcea încăperea
căptușită cu cărți, pana de gâscă și călimara de corn, instrumente ale unor cunoștințe noi, precum și îmbogățirea ce sălășluiește în a afla că rubinul vine din India, că sulful se logodește cu mercurul și că floarea căreia în latinește i se zice lilium se numește în grecește krinon și în ebraică susannah. Descoperi mai apoi că și cărțile bat câmpii și mint aidoma oamenilor, și că încâlcitele explicații ale canonicului se refereau adesea la fapte care, neexistând, nu aveau nevoie de explicații.
Avea relații îngrijorătoare: pe vremea aceea tovarășii săi preferați erau bărbierul Jean Myers, om dibaci, neîntrecut în luarea de sânge și tămăduirea pietrei la rinichi, dar bănuit că disecă morții, precum și un țesător, pe nume Colas Gheel, desfrânat și palavragiu, cu care petrecea ceasuri întregi, potrivind scripeți și manivele în loc să învețe să se roage. Colas era un om voinic, sprinten și totodată greoi, ce cheltuia cu duiumul banii pe care nu-i avea și îi uimea în zilele de chermeză pe ucenicii în ochii cărora părea un prinț.
Maldărul acela solid de mușchi, de păr roșcat și bățos ca de cal și de piele bălaie adăpostea unul dintre spiritele himerice și totodată chibzuite a căror grijă neîncetată e să ascută, să ajusteze, să simplifice sau să complice câte ceva. În fiecare an, în oraș se închideau câteva ateliere; și Henri-Juste, care se lăuda că și le ține deschise pe ale lui doar din milă creștinească, profita de pe urma șomajului ca să reducă periodic salariile. Muncitorii lui, înfricoșați, prea fericiți că încă mai au o slujbă și un clopot ce-i cheamă în toate zilele la lucru, trăiau sub amenințarea unor vagi zvonuri de lichidare, vorbind cu jale între ei că în curând vor fi nevoiți să îngroașe rândurile cetelor de cerșetori care în vremurile acelea de scumpete băteau drumurile și îi speriau pe burghezi.
Colas visa să le ușureze munca și deznădejdea cu ajutorul unor războaie de țesut mecanice cum erau cele încercate ici-colo, în mare taină, la Ypres, la Gand și la Lyon, în Franța. Văzuse niște desene pe care i le arătă lui Zénon; școlarul corectă niște cifre, se înflăcăra în fața schițelor, preschimbă
entuziasmul lui Colas pentru aceste mașini noi într-o manie împărtășită. În genunchi, aplecați umăr la umăr peste o grămadă de fiare, nu osteneau niciodată dându-și ajutor ba să agate o contragreutate, ba să ajusteze o pârghie, ba să monteze și să demonteze roțile ce se angrenează unele într-altele; se stârneau discuții nesfârșite despre locul unui bulon sau ungerea unei glisiere. Ingeniozitatea lui Zénon depășea cu mult mintea înceată a lui Colas Gheel, dar mâinile butucănoase ale meșteșugarului erau de o dibăcie ce-l uluia pe învățăcelul canonicului, care făcea pentru prima dată experiențe cu altceva decât cu cărți.
— Prachtig werk, mijn zoon, prachtig werk3, zicea greoi contramaistrul, petrecându-și brațul vânjos pe după umerii școlarului.
Seara, după învățătură, Zénon se întâlnea pe furiș cu tovarășul său, aruncând cu un pumn de pietriș în geamul tavernei unde meșterul întârzia adesea mai mult decât s-ar fi cuvenit. Sau se strecura aproape într-ascuns în colțul de antrepozit pustiu unde locuia Colas împreună cu mașinile lui. În uriașa încăpere era beznă; de frica focului, lumânarea ardea în mijlocul unui lighean cu apă așezat pe masă, ca un mic far în mijlocul unei mări minuscule.
Ucenicul Thomas de Dixmude, care-i slujea meșterului de factoctum, sărea ca o pisică, în joacă, pe ramele ce se clătinau și umbla în întunericul de nepătruns din pod, legănând în mână un felinar sau o halbă de bere. Colas Gheel râdea atunci în hohote. Așezat pe o scândură, dându-și ochii peste cap, îl asculta pe Zénon bătând câmpii și trecând în goană de la atomii lui Epicur la dublarea cubului și de la natura aurului la prostia care constă în a dovedi existența lui Dumnezeu, iar printre buze îi scăpa un ușor șuierat de admirație. Școlarul găsea lângă acești oameni în cazacă de piele ceea ce fiii seniorilor găseau lângă rândașii de la cai și câini: o lume mai aspră și mai liberă, căci se frământa mai jos, departe de precepte și silogisme, o alternanță liniștitoare a muncilor grosolane și a trândăvelii ușoare, un miros și o căldură omenească, un grai alcătuit din înjurături, aluzii și proverbe, tot atât de tainic ca jargonul breslelor de calfe, o activitate care nu constă doar din a te apleca peste o carte cu pana în mână.
