Simon Adriansen a luat asupră-și îngrijirea lui Zénon. Copilul însă, împins de Hilzonde spre chipul bărbos și zbârcit căruia i se clătina un neg pe buză, a început să țipe, să se zbată, smucindu-se sălbatic din mâna și inelele mamei care-i striveau degetele. Apoi a rupt-o la fugă. L-au găsit seara ascuns în cuptorul din fundul grădinii, gata să-l muște pe slujitorul care-l scoase râzând de după o grămadă de butuci. Simon, pierzându-și nădejdea de-a îmblânzi puiul acela de lup, s-a văzut nevoit să-l lase în Flandra. De altfel, era limpede că prezența copilului sporea mâhnirea Hilzondei.

Zénon a crescut pentru Biserică. Preoția rămânea, pentru un bastard, cel mai sigur mijloc de a trăi bine și la loc de cinste. În plus, unchiului său i se părea că acea pasiune pentru știință, care l-a stăpânit de timpuriu pe Zénon, acea risipă de cerneală și de lumânări arse până-n zori, ar fi îngăduite doar unui ucenic de preot. Henri-Juste îl încredință pe învățăcel cumnatului său Bartholommé Campanus, canonic la Saint-Donatien din Bruges. Învățatul acesta istovit de rugăciuni și de citirea cărților alese era atât de blând, încât părea bătrân. Își învăță elevul latina, bruma de greacă pe care-o știa și alchimia, și-i satisfăcu școlarului său curiozitatea științifică ajutat de Istoria naturală a lui Plinius. Cămăruța rece a canonicului era un adăpost unde băiatul scăpa de glasurile misiților ce discutau despre postavurile englezești, de înțelepciunea searbădă a lui Henri-Juste, de mângâierile slujnicuțelor ispitite de poama nepârguită. Acolo se elibera de constrângerile și de sărăcia copilăriei; cărțile și învățătorul îl tratau ca pe un bărbat. Îi plăcea încăperea

căptușită cu cărți, pana de gâscă și călimara de corn, instrumente ale unor cunoștințe noi, precum și îmbogățirea ce sălășluiește în a afla că rubinul vine din India, că sulful se logodește cu mercurul și că floarea căreia în latinește i se zice lilium se numește în grecește krinon și în ebraică susannah. Descoperi mai apoi că și cărțile bat câmpii și mint aidoma oamenilor, și că încâlcitele explicații ale canonicului se refereau adesea la fapte care, neexistând, nu aveau nevoie de explicații.

Avea relații îngrijorătoare: pe vremea aceea tovarășii săi preferați erau bărbierul Jean Myers, om dibaci, neîntrecut în luarea de sânge și tămăduirea pietrei la rinichi, dar bănuit că disecă morții, precum și un țesător, pe nume Colas Gheel, desfrânat și palavragiu, cu care petrecea ceasuri întregi, potrivind scripeți și manivele în loc să învețe să se roage. Colas era un om voinic, sprinten și totodată greoi, ce cheltuia cu duiumul banii pe care nu-i avea și îi uimea în zilele de chermeză pe ucenicii în ochii cărora părea un prinț.

Maldărul acela solid de mușchi, de păr roșcat și bățos ca de cal și de piele bălaie adăpostea unul dintre spiritele himerice și totodată chibzuite a căror grijă neîncetată e să ascută, să ajusteze, să simplifice sau să complice câte ceva. În fiecare an, în oraș se închideau câteva ateliere; și Henri-Juste, care se lăuda că și le ține deschise pe ale lui doar din milă creștinească, profita de pe urma șomajului ca să reducă periodic salariile. Muncitorii lui, înfricoșați, prea fericiți că încă mai au o slujbă și un clopot ce-i cheamă în toate zilele la lucru, trăiau sub amenințarea unor vagi zvonuri de lichidare, vorbind cu jale între ei că în curând vor fi nevoiți să îngroașe rândurile cetelor de cerșetori care în vremurile acelea de scumpete băteau drumurile și îi speriau pe burghezi.

Colas visa să le ușureze munca și deznădejdea cu ajutorul unor războaie de țesut mecanice cum erau cele încercate ici-colo, în mare taină, la Ypres, la Gand și la Lyon, în Franța. Văzuse niște desene pe care i le arătă lui Zénon; școlarul corectă niște cifre, se înflăcăra în fața schițelor, preschimbă

entuziasmul lui Colas pentru aceste mașini noi într-o manie împărtășită. În genunchi, aplecați umăr la umăr peste o grămadă de fiare, nu osteneau niciodată dându-și ajutor ba să agate o contragreutate, ba să ajusteze o pârghie, ba să monteze și să demonteze roțile ce se angrenează unele într-altele; se stârneau discuții nesfârșite despre locul unui bulon sau ungerea unei glisiere. Ingeniozitatea lui Zénon depășea cu mult mintea înceată a lui Colas Gheel, dar mâinile butucănoase ale meșteșugarului erau de o dibăcie ce-l uluia pe învățăcelul canonicului, care făcea pentru prima dată experiențe cu altceva decât cu cărți.

— Prachtig werk, mijn zoon, prachtig werk3, zicea greoi contramaistrul, petrecându-și brațul vânjos pe după umerii școlarului.

Seara, după învățătură, Zénon se întâlnea pe furiș cu tovarășul său, aruncând cu un pumn de pietriș în geamul tavernei unde meșterul întârzia adesea mai mult decât s-ar fi cuvenit. Sau se strecura aproape într-ascuns în colțul de antrepozit pustiu unde locuia Colas împreună cu mașinile lui. În uriașa încăpere era beznă; de frica focului, lumânarea ardea în mijlocul unui lighean cu apă așezat pe masă, ca un mic far în mijlocul unei mări minuscule.

Ucenicul Thomas de Dixmude, care-i slujea meșterului de factoctum, sărea ca o pisică, în joacă, pe ramele ce se clătinau și umbla în întunericul de nepătruns din pod, legănând în mână un felinar sau o halbă de bere. Colas Gheel râdea atunci în hohote. Așezat pe o scândură, dându-și ochii peste cap, îl asculta pe Zénon bătând câmpii și trecând în goană de la atomii lui Epicur la dublarea cubului și de la natura aurului la prostia care constă în a dovedi existența lui Dumnezeu, iar printre buze îi scăpa un ușor șuierat de admirație. Școlarul găsea lângă acești oameni în cazacă de piele ceea ce fiii seniorilor găseau lângă rândașii de la cai și câini: o lume mai aspră și mai liberă, căci se frământa mai jos, departe de precepte și silogisme, o alternanță liniștitoare a muncilor grosolane și a trândăvelii ușoare, un miros și o căldură omenească, un grai alcătuit din înjurături, aluzii și proverbe, tot atât de tainic ca jargonul breslelor de calfe, o activitate care nu constă doar din a te apleca peste o carte cu pana în mână.

Învățăcelul zicea că aduce din laboratorul lui Jean și din atelierul lui Colas argumente care să infirme sau să confirme afirmațiile școlii: Platon pe de o parte, Aristotel pe de alta erau tratați ca niște negustori de rând pe care-i bănuiește că înșală la cântar. Titus-Livius era doar un flecar; Cezar, cât o fi fost el de sublim, murise. De la eroii lui Plutarh, a căror măduvă îl hrănise pe canonicul Bartholommé Campanus concomitent cu laptele Evangheliei, băiatul nu mai reținea decât un singur lucru, și anume că îndrăzneala minții îi dusese tot atât de departe și tot atât de sus ca și cumpătarea și postul care, zice-se, îi duc pe bunii creștini în raiul lor. Pentru canonic, înțelepciunea sacră

și sora ei profană se sprijineau una pe alta; în ziua în care l-a auzit pe Zénon bătându-și joc de cucernicele visări din Meditațiile lui Scipio, a înțeles că

elevul lui se lepădase într-ascuns de îmbărbătarea adusă de religie.

Totuși, Zénon s-a înscris la școala de teologie din Louvain. Înflăcărarea lui i-a uimit pe toți; noul-sosit, capabil să susțină pe loc orice teză, dobândi printre colegii lui un prestigiu nemaipomenit. Viața învățăceilor era îmbelșugată și veselă; lumea îl poftea la zaiafeturi unde nu bău decât apă

3 Minunat lucru, fiul meu, minunat lucru (fl.).

chioară, iar târfele din bordel îl mulțumiră cam cât un taler de carne împuțită

pus dinaintea unui răsfățat. Era socotit frumos, dar vocea lui tăioasă înfricoșa; văpaia din ochii lui întunecați fascina și în același timp displăcea. Se răspândiră zvonuri năstrușnice cu privire la obârșia lui; nu le dezminți.

Adepții lui Nicolas Flamel au recunoscut degrabă în școlarul friguros care-și făcea veacul citind cu nasu-n sobă, semnele unei preocupări alchimiste: un mic grup de minți mai iscoditoare și mai neliniștite ca altele îl primi în rândurile lui. Înainte de sfârșitul trimestrului se uita de sus la învățații în caftan îmblănit, plecați peste blidele pline în sala de mese, greoi, mulțumiți de știința lor grosolană și încâlcită; tot așa se uita și la studenții zgomotoși și neciopliți, ferm hotărâți să nu învețe decât atât cât le trebuia ca să se căpătuiască, bieți nenorociți a căror frământare spirituală nu era decât o înfierbântare a sângelui ce avea să treacă odată cu tinerețea. Încet, încet, disprețul acesta se întinse chiar și asupra prietenilor săi cabaliștii, minți găunoase, umflate cu vânt, îndopate cu cuvinte pe care, neînțelegându-le, le scuipau din nou în chip de formule. Își dădea seama cu amărăciune că niciunul dintre oamenii aceia pe care se bizuise la început nu mergea mai departe, sau măcar tot atât de departe ca el, nici cu gândul, nici cu fapta.

Zénon locuia sus, la cucurigu, într-o casă ținută de un preot; un anunț

agățat pe scară poruncea locatarilor să se strângă cu toții la slujba vecerniei și le interzicea, amenințându-i cu amenda, să aducă în casă desfrânate și să se ușureze altundeva decât în latrine. Dar nici mirosurile, nici funinginea din vatră, nici vocea acră a gospodinei, nici pereții zgâriați de înaintașii lui cu ștrengării latinești și schițe obscene, nici muștele ce se așezau pe pergamente nu abăteau de la socotelile sale această minte pentru care fiecare lucru de pe lume era un fenomen sau un semn. Pe învățăcel îl bântuiră, în chițimia aceea, îndoielile, ispitele, izbânzile și înfrângerile, lacrimile de mânie și bucuriile tinerești pe care maturitatea nu le mai cunoaște sau le disprețuiește și cărora el însuși nu le-a păstrat mai târziu decât o amintire cam ștearsă pe alocuri.

Mânat mai degrabă către patimile cele mai îndepărtate de ceea ce resimt sau mărturisesc cei mai mulți bărbați, către cele ce îndeamnă la ascunzișuri, adesea la minciună, uneori la sfidare, acest David în luptă cu Goliatul scolastic își închipui că și-a găsit Jonathan-ul într-un coleg indolent și blond care a dat nu după mult timp bir cu fugiții, lăsându-l în plata Domnului pe tiranicul său tovarăș și alăturându-se unor prieteni mai cunoscători într-ale vinului și ale zarurilor. Din această legătură tainică, toată numai apropiere și prezență, ascunsă ca măruntaiele și ca sângele, nimic nu ieșise la iveală; sfârșitul ei n-a avut altă urmare decât aceea că l-a cufundat pe Zénon și mai adânc în studiu.

Tot blondă era și cusătoreasa Jeannette Fauconnier, fată ciudată, îndrăzneață

ca un paj, obișnuită să târască după fusta ei o droaie de studenți, căreia

învățăcelul i-a făcut o seară întreagă curte, luând-o în zeflemea și jignind-o.

Lăudându-se că dacă vrea cucerește dragostea fetei într-un timp mai scurt decât i-ar trebui ca să dea o fugă de la hală până la biserica Sfântului Petru, a iscat o încăierare care s-a preschimbat într-o adevărată bătălie, iar frumoasa Jeannette, vrând să arate ce mărinimoasă e, îi dărui celui ce-o jignise, iar acum zăcea rănit, sărutarea gurii ei, denumită în jargonul de pe vremea aceea –

poarta sufletului. În sfârșit, la Crăciun, când singura amintire a lui Zénon despre această întâmplare era o cicatrice mare pe obraz, ademenitoarea fată

se furișă într-o noapte cu lună la el în casă, urcă tiptil scara ce scârțâia, și i se strecură în pat. Zénon rămase uluit de acest trup șerpuitor și neted, iscusit într-ale dragostei, de pieptul ei de porumbiță ce gângurește în șoaptă, de râsetele curmate tocmai la timp ca să n-o trezească pe menajera ce dormea în chichineața de alături. Se alese doar cu bucuria amestecată cu teamă a înotătorului ce se avântă într-o apă răcoritoare și primejdioasă. Timp de câteva zile, lumea îl văzu plimbându-se cu nerușinare alături de fata aceea deocheată, sfidând plictisitoarele mustrări ale Rectorului; se părea că sirena aceea șireată și lunecoasă îi stârnise pofta. Totuși, la mai puțin de o săptămână, se întorsese pe de-a întregul la cărțile lui. Lumea îl condamnă că

părăsise așa de repede o fată din cauza căreia renunțase cu atâta nepăsare la cinstea de a încheia trimestrul cum laude; iar relativul său dispreț față de femei îi făcu pe oameni să-l bănuiască de relații cu diavolițele.

PLĂCUTELE ÎNDELETNICIRI DE PESTE VARĂ

În vara aceea, puțin înainte de luna august, Zénon s-a dus, ca în fiecare an, să ia aer la țară, în casa bancherului. Dar nu ca odinioară, la moșia pe care Henri-Juste o avea de când lumea la Kuypen, pe lângă Bruges: omul de afaceri cumpărase, între Audenarde și Tournai, moșia Dranoutre împreună cu vechiul său castel pus la punct după plecarea francezilor. Locuința fusese renovată în stilul la modă, cu plinte și cariatide de piatră. Grăsanul de Ligre se avânta din ce în ce mai mult în atari cumpărări de bunuri funciare care atestă

în mod aproape arogant averea unui om și fac din el, în caz de primejdie, cetățean al mai multor orașe în același timp. În regiunea Tournai, rotunjea bucată cu bucată averea nevestei sale Jacqueline; lângă Anvers, tocmai își luase moșia Gallifort, minunată întregire a agenției sale din piața Saint-Jacques unde lucra acum împreună cu Lazarus Tucher. Mare Vistiernic al Flandrei, proprietarul unei rafinării de zahăr la Maestricht și al alteia în insulele Canare, beneficiind de monopolul vămii Zeelandei și de monopolul alaunului pentru regiunile baltice, deținând împreună cu familia Fuggers câte o treime din arenda veniturilor ordinului de Calatrava, Henri-Juste avea din ce în ce mai mult de-a face cu mai-marii lumii acesteia: la Malines, Regenta îi dădea cu mâna ei anafura; seniorul de Croy, debitorul lui pentru suma de treisprezece mii de florini, binevoise de curând să-i boteze negustorului un fiu nou-născut hotărându-se chiar cu Înălțimea-sa ziua când avea să se sărbătorească botezul în castelul domniei-sale de la Roeulx. Aldegonde și Constance, cele două fiice încă foarte tinerele ale marelui om de afaceri, urmau să aibă într-o zi titluri de noblețe, după cum aveau chiar de pe acum trenă la rochițe.

Deoarece postăvăria de la Bruges nu mai era pentru Henri-Juste decât o întreprindere învechită, concurată de propriul lui import de brocarturi din Lyon și de catifele din Germania, tocmai întemeiase în împrejurimile Dranoutrei, în plină câmpie, niște ateliere rurale unde ordonanțele municipale din Bruges nu-i mai puteau pune bețe-n roate. Din porunca lui s-au așezat acolo vreo douăzeci de războaie de țesut mecanice, meșterite în urmă cu un an de Colas Gheel după desenele lui Zénon. Negustorului i se năzărise să-i pună la încercare pe muncitorii aceștia din lemn și metal care nici nu se-mbătau, nici nu zbierau, ci făceau treabă cât patru oameni laolaltă

și nu se foloseau de scumpetea alimentelor ca să ceară să li se mărească leafa.

Într-o zi răcoroasă ce mirosea a toamnă, Zénon se duse pe jos la această

țesătorie de la Oudenove. Regiunea era împânzită cu șomeri în căutare de lucru; între Oudenove și fastul de la Dranoutre să fi fost cel mult zece leghe,

dar ai fi zis că depărtarea e ca de la rai la iad. Henri-Juste așezase o mână de meșteșugari și de supraveghetori de ateliere din Bruges chiar la intrarea în sat, într-o hardughie veche pe care de bine de rău o reparase; dormitorul se preschimba încet, încet într-o cocioabă. Zénon l-a zărit doar în treacăt pe Colas Gheel, beat turtă în dimineața aceea; un mecanic palid și morocănos, un francez numit Perrotin, îi spăla blidele și-i întețea focul. Thomas, de curând însurat cu o fată de prin partea locului, se plimba prin piață, făcând pe grozavul într-o cazacă de mătase roșie cu care se înnoise în ziua nunții. Un omuleț vioi și uscat, un anume Thierry Loon, depănător avansat pe nepusă

masă la rangul de supraveghetor de atelier, i-a arătat lui Zénon mașinile în sfârșit montate, pe care muncitorii se și burzuluiseră, după ce-și puseseră în ele nădejdea deșartă de a câștiga mai mult și de a se speti mai puțin. La vremea aceea însă, pe învățăcel îl preocupau alte probleme; ramele și contragreutățile nu-l mai interesau. Thierry Loon vorbea despre Henri-Juste cu un respect slugarnic, dar îi arunca lui Zénon niște priviri piezișe, văitându-se de hrana pe sponci, de cocioabele din paiantă ridicate în pripă de administratorii negustorului, de ziua de muncă mai lungă aici decât la Bruges, unde o reglementa clopotul municipal. Omulețului îi părea rău după

vremurile când meșteșugarii, stăpâni pe privilegiile lor, le suceau gâtul muncitorilor independenți și-i înfruntau pe principi. Nu se temea de înnoiri; prețuia iscusința cu care se alcătuiseră acele șiruri de cuști unde fiecare muncitor punea în mișcare cu mâinile și cu picioarele, în același timp, două

pârghii și două pedale, dar cadența aceasta prea iute îi sleia pe oameni, iar comenzile complicate necesitau mai multă grijă și atenție decât se puteau cere de la niște degete și căpățâni de meșteșugari. Zénon sugeră niște ajustări, dar noul maistru nu prea le luă în seamă. Thierry, cu siguranță, abia aștepta să se descotorosească de Colas Gheel. Dădea din umeri pomenind de neisprăvitul acela, de acel încurcă-lume ale cărui aiureli mecanice n-or să aibă

altă urmare decât aceea de-a stoarce mai multă muncă de la oameni și de-a mări șomajul, de vita aceea încălțată care, de când nu mai avea la îndemână

înlesnirile și plăcerile de la Bruges, se umpluse de cucernicie, ca de râie, de bețivanul acela care, după ce se-mbăta, vorbea pe tonul pocăit al predicatorilor din piața publică. Acești oameni certăreți și neștiutori l-au dezgustat pe învățăcel; în comparație cu ei, învățații încotoșmănați în hermină și scăpărând de logică își redobândeau prestigiul.

Talentele lui de mecanic nu-i prea aduceau lui Zénon cine știe ce considerație din partea familiei, unde era disprețuit din cauza situației lui de bastard și totodată oarecum respectat din cauza viitoarei lui preoții. La vremea cinei, în sala cea mare, învățăcelul îl asculta pe Henri-Juste rostind

cugetări solemne despre felul cum trebuie să te porți în viață: zicea mereu să

te ferești de fetele mari, de frica plozilor, de femeile măritate, de frica pumnalului, de văduve fiindcă te aduc la sapă de lemn, să-ți sporești averea și să te rogi lui Dumnezeu. Canonicul Bartholommé Campanus, deprins să nu le ceară sufletelor decât puținul pe care sunt în stare să-l dea, nu dezaproba această înțelepciune grosolană. În ziua aceea, secerătorii găsiseră o vrăjitoare ce-și făcea, din răutate, nevoile pe câmp ca să atragă ploaia pe grâul și așa pe jumătate putrezit de niște averse suspecte; o aruncaseră în foc, fără alte formalități; toată lumea făcea haz pe socoteala vrăjitoarei aceleia care-și închipuia că știe să poruncească apei, dar nu fusese în stare să se păzească de tăciuni. Canonicul le arăta că omul, supunându-i pe cei răi caznei flăcărilor, ce ține doar câteva clipe, nu face decât să ia pildă de la Dumnezeu care-i osândește la aceeași caznă, dar pe vecie. Aceste cuvinte nu întrerupeau îmbelșugata masă de seară; era vară și Jacqueline, înfierbântată, îl fericea pe Zénon cu fandoselile ei de femeie cinstită. Flamanda aceea grasă, mai frumoasă acum de când era lăuză, mândră de tenul și de mâinile ei albe, păstra o prospețime de bujor. Preotul se făcea că nu vede nici corsajul descheiat, nici șuvițele bălaie ce-i atingeau ceafa tânărului aplecat peste o carte înainte de sosirea lămpilor, nici tresărirea de mânie a studentului, care disprețuia femeile. Pentru Bartholommé Campanus, orice ființă de parte femeiască era totodată Maria și Eva, aceea care-și dăruiește laptele și lacrimile pentru mântuirea omenirii și aceea care se lăsase ispitită de șarpe.

El își pleca privirea și nu judeca.

Zénon ieșea, umbla cu pași mari. Terasa netedă, cu copăceii ei tineri și cu pompoasele imitații de stânci făcea repede loc pășunilor și arăturilor; un cătun cu acoperișuri joase se ascundea în spatele căpițelor vălurite. Trecuse însă vremea când Zénon se putea lungi lângă focuri în ajunul Sfântului Ion alături de muncitorii de la fermă, așa cum făcea odinioară la Kuypen, în noaptea senină când începe vara. Iar în serile reci, nu i s-ar mai fi făcut loc pe banca din potcovărie unde câțiva neciopliți, mereu aceiași, moțăiau la căldură, împărtășindu-și frânturi de vești în bâzâitul ultimelor muște din vara aceea. Acum totul îl despărțea de ei: graiul lor țărănesc, tărăgănat, gândurile lor aproape tot atât de greoaie și teama pe care o stârnește un băiat care vorbește latinește și citește în stele. Se întâmpla uneori să-l ia și pe vărul lui în aceste hoinăreli nocturne. Cobora în curte și fluiera încet ca să-și trezească

tovarășul. Henri-Maximilien, încă moleșit de somnul adânc al adolescenței, mirosind a cal și a sudoare după lungile hoinăreli din ajun, sărea peste balcon.

Nădejdea c-o să-și facă de cap cu vreo destrăbălată într-un șanț sau c-o să dea de dușcă niscai vin alb la han în tovărășia unor cărăuși, îl dezmeticea repede.

Cei doi prieteni o luau peste arături, ajutându-se unul pe altul când era vorba

să sară peste șanțuri, îndreptându-se către focurile vreunui sălaș de țigani sau spre felinarul roșu al unei taverne depărtate. La înapoiere, Henri-Maximilien se lăuda cu isprăvile lui; Zénon le tăinuia pe ale sale. Cea mai năstrușnică