pasul. Ca să nu se împiedice, își ținea cu amândouă mâinile poalele lungi ale rochiei de mătase verde, din cauza căreia părea că pășește pe valuri. Ajunsă

la estradă, recunoscu nedeslușit printre cei morți oameni pe care-i cunoștea, pe una dintre fostele regine, de pildă. Se trânti pe acel morman cald încă și întinse gâtul.

Călătoria lui Simon se preschimba într-un calvar. Cei mai de seamă

datornici îl respinseseră fără să-i plătească, de teamă ca nu cumva să umple buzunarul sau traista anabaptiștilor; din gura pungașilor și a zgârciților se revărsau numai mustrări, cumnatul său, Juste Ligre, i-a mărturisit că nu e în stare să scoată pe nepusă masă sumele mari depuse de Simon la agenția lui din Anvers; de altfel, bancherul se mângâia cu gândul că știe să administreze mai bine averea Hilzondei și a copilului ei decât un nătâng ce îmbrățișase interesele dușmanilor statului. Simon, cu capul plecat ca un cerșetor luat la goană, ieși pe ușa sculptată și aurită ca o raclă a acelei întreprinderi comerciale la a cărei întemeiere contribuise și el. N-a putut să ducă la bun sfârșit nici sarcina de milog: doar câțiva calici și-au pus carnea în saramură în folosul Fraților lor. În două rânduri, mai-marii bisericii i-au făcut mizerii, dar a scăpat de închisoare dându-le bani. Rămăsese până la capăt omul bogat pe care galbenii îl apără. Un hangiu din Lübeck, unde a căzut lovit de dambla, i-a furat o parte din sumele modeste adunate cu chiu, cu vai.

Starea sănătății sale îl silea să călătorească în etape scurte, astfel încât a ajuns în preajma Münsterului doar cu două zile înainte de asalt. Nădejdea de a se strecura în orașul asediat s-a dovedit a fi vană. Primit ca vai de lume, dar fără brutalitate, în tabăra principelui-episcop, căruia pe vremuri îi făcuse unele servicii, a reușit să-și găsească un adăpost într-o fermă foarte apropiată

de șanțurile și de meterezele cenușii ce i-o ascundeau pe Hilzonde, precum și pe fetița lui. Mânca pe masa albă de lemn a gazdei împreună cu un judecător chemat în vederea procesului ecleziastic ce urma să aibă loc în curând, cu un ofițer al episcopului și cu mai mulți fugari scăpați din Münster și care nu mai conteneau veștejind smintelile credincioșilor și nelegiuirile Regelui. Lui Simon însă pe-o ureche îi intrau și pe alta îi ieșeau bârfelile acelor trădători

ce-i ponegreau pe mucenici. A treia zi după cucerirea orașului i s-a îngăduit în sfârșit să intre în Münster.

Mergea cu greu de-a lungul străzilor păzite de oșteni, luptându-se cu soarele și cu vântul uscat al acelei dimineți de iunie, căutându-și anevoie drumul prin orașul pe care-l cunoștea doar din auzite.

Sub o boltă din Piața Mare a recunoscut-o pe Johanna stând jos în pragul unei case, cu copilul pe genunchi. Fetița a început să urle când străinul s-a apropiat de ea ca s-o sărute. Johanna, fără să scoată o vorbă, i-a făcut o plecăciune, precum se cuvine să o facă o slujnică. Simon a împins ușa cu broasca sfărâmată, a străbătut camerele goale de la catul de jos, apoi pe cele de sus.

Ieșind din nou în piață, s-a îndreptat spre locul de execuție. O fâșie de mătase verde atârna de pe estradă; după bucățica aceea de brocart a recunoscut-o de departe pe Hilzonde, înțepenită sub un maldăr de morți. S-a întors lângă slujnică și copil, fără să mai zăbovească din deșartă curiozitate lângă acel trup din care sufletul își luase zborul.

Un văcar a trecut pe stradă cu vita lui, cu o găleată și cu scăunelul pentru muls, strigându-și marfa; în casa de peste drum se deschidea din nou o tavernă. Johanna a cheltuit cei câțiva gologani cu care-o înzestrase Simon umplând cu lapte niște pahare de cositor. Focul a început să trosnească în vatră; în curând s-a auzit zăngănitul lingurii din mâna fetiței. Încet-încet, viața de toate zilele se înfiripa din nou în jurul lor, umplând puțin câte puțin casa pustiită, așa cum mareea acoperă o plajă unde zac epave, comori naufragiate și crabi din străfunduri. Slujnica i-a pregătit stăpânului patul lui Knipperdolling, pentru ca Simon să nu se mai ostenească urcând iar scara. La întrebările bătrânului ce-și sorbea încet berea caldă n-a răspuns la început decât printr-o tăcere morocănoasă. Când s-a hotărât în sfârșit să vorbească, i-a țâșnit din gură un șuvoi de măscări ce miroseau a zoaie și totodată a Biblie.

În ochii bătrânei husite, Regele nu fusese nicicând altceva decât un coate-goale căruia i se dă de mâncare la bucătărie și care cutează să se culce cu nevasta stăpânului. După ce și-a vărsat tot focul, s-a apucat să frece podelele cu un alai întreg de perii, hârdaie și plesnete de cârpe ude.

În noaptea aceea Simon a dormit puțin, dar, spre deosebire de ceea ce credea slujnica, nu-l muncea nici amărăciunea și nici rușinea, ci o durere mai duioasă ce se cheamă milă. În noaptea călduță, se înăbușea gândindu-se la Hilzonde ca la o fiică ce i-a murit. Se căia că o lăsase să străbată singură acest drum primejdios, apoi își spunea că fiecare își are crucea lui, că din pâinea vieții și a morții fiecare își are partea lui care-i numai a lui și că Hilzonde avea tot dreptul să-și fi mâncat acea pâine după voia ei și la ceasul hotărât de ea. O

dată mai mult i-o luase înainte: trecuse prin chinurile cele de pe urmă înaintea

lui. Chiar și acum, tot le mai dădea dreptate credincioșilor împotriva Bisericii și a Statului ce-i zdrobiseră; Hans și Knipperdolling vărsaseră sânge; puteai oare să te aștepți la altceva într-o lume atât de sângeroasă? De peste cincisprezece veacuri, din lenevie, mișeii, nepăsătorii, șmecherii tot izgoneau până la sfârșitul veacurilor acea împărăție a lui Dumnezeu pe care Ioan, Petru și Toma ar fi trebuit s-o vadă cu ochii lor de oameni vii. Prorocul îndrăznise să întemeieze chiar aici împărăția ce sălășluiește în cer. El arăta calea, chiar dacă, din întâmplare, apucase pe o potecă greșită. Pentru Simon, Hans rămânea un Hristos, în măsura în care fiece om ar putea fi un Hristos.

Smintelile lui i se păreau mai puțin josnice decât păcatele prevăzătoare ale Fariseilor și ale înțelepților. Văduvul nu se mânia că Hilzonde căutase în brațele Regelui plăceri pe care el încetase demult să i le mai poată da: Sfinții, lăsați de capul lor, gustaseră fără măsură din fericirea ce ia naștere din împreunarea trupurilor, dar trupurile, slobozite din legăturile pământești, moarte față de tot restul, cunoscuseră fără îndoială, în îmbrățișările lor, un fel de împreunare mai fierbinte a sufletelor. Berea îl destindea, ajutându-l să

resimtă acea blândețe alcătuită din oboseală și dintr-o bunătate senzuală și sfâșietoare. Hilzonde cel puțin își aflase pacea. La flacăra lumânării ce ardea lângă căpătâiul lui vedea rătăcind pe pat muștele care, la acea vreme, invadaseră Münsterul; se așezaseră poate pe chipul ei alb; simțea că

încuviințează putreziciunea. Dintr-odată, gândul că în fiecare dimineață

trupul noului Hristos era pradă cleștilor și fierului înroșit al caznei puse stăpânire pe el, întorcându-i măruntaiele pe dos; strâns legat de acel ridicol om al durerii, simțea că se scufundă în iadul trupurilor menite să cunoască

atât de puțină bucurie și atâtea chinuri; suferea împreună cu Hans, după cum Hilzonde simțise cu el plăcerea. Toată noaptea, sub așternutul lui, în acea odaie unde, de bine de rău, domnea o oarecare bunăstare, s-a tot lovit de imaginea Regelui viu în colivia din piață, ca un om cu piciorul cangrenat care-și lovește mereu, fără să vrea, mădularul bolnav. Rugăciunile lui nu mai făceau deosebirea dintre durerea ce-i strângea încet-încet inima contractându-i mușchii umărului, coborând până la încheietura mâinii stângi și cleștii ce-i sfâșiau lui Hans carnea de pe piept și de pe brațe.

După ce-a redobândit putere ca să facă vreo câțiva pași, s-a târât până la colivia Regelui. Locuitorii Münsterului se plictisiseră de acest spectacol, dar copiii, lipiți de gratii, aruncau stăruitor în colivie ace, baligă de cal, oscioare ascuțite pe care întemnițatul era silit să calce cu picioarele-i goale. Ca odinioară în sala de serbări, străjile dădeau molatic la o parte grupurile de gură-cască: Monseniorul von Waldeck ținea morțiș ca Regele să rămână în viață până în ziua osândei ce urma să aibă loc cel mai devreme pe la mijlocul verii.

Tocmai îl vârâseră la loc în colivie după o caznă; ghemuit într-un colț, încă

mai tremura. Cazaca și rănile lui răspândeau un miros dezgustător. Nici ochii vioi și nici glasul pătrunzător de măscărici ai omului aceluia mărunțel nu se schimbaseră însă.

— Cos, croiesc, însăilez, îngâna schingiuitul. Nu-s decât un biet ucenic de croitor… haine de piele… Tivul unei rochii fără cusătură… Nu-i ciopârțiți munca…

Și-a curmat vorba, uitându-se pe furiș în juru-i cu căutătura omului care vrea să-și păstreze taina și totodată s-o și spună pe jumătate. Simon Adriansen a dat la o parte străjile și a izbutit să-și bage brațul printre gratii.

— Domnul să te aibă în pază, Hans, i-a zis el întinzându-i mâna.

Simon s-a întors acasă istovit, ca după o călătorie lungă. De când ieșise ultima dată, se produseseră schimbări mari, Münsterul redobândindu-și puțin câte puțin chipul său obișnuit și banal. Catedrala răsuna de larma cântecelor bisericești. Episcopul își instalase din nou iubita, pe frumoasa Iulia Alt, la doi pași de palatul episcopal, dar ființa aceea discretă nu scandaliza pe nimeni.

Simon le răbda pe toate cu nepăsarea omului gata să plece dintr-un oraș și căruia nu-i mai pasă de ce se întâmplă în urmă. Nesfârșita lui bunătate de odinioară secase însă ca un izvor. Cum a ajuns acasă, s-a înfuriat rău pe Johanna care uitase să-i facă rost de-o pană, de-o călimară cu cerneală și de niște hârtie, după cum îi poruncise. Când, în sfârșit, i s-a făcut rost de toate aceste lucruri, le-a folosit ca să-i scrie soru-sii.

De aproape cincisprezece ani nu mai avusese nicio legătură cu ea. Buna Salomé se măritase cu mezinul puternicei familii a bancherilor Fuggers.

Martin, păgubit de ai lui, își câștigase singur averea. De la începutul veacului trăia la Colonia. Simon le-a cerut să aibă grijă de copil.

Salomé a primit scrisoarea tocmai când veghea ea însăși la întinsul rufelor, la țară, la Lulsdorf, unde avea o casă. Lăsându-și cearșafurile și rufăria fină în grija slujnicelor și fără măcar să-i ceară părerea bancherului, care nu prea era stăpân în casa lui, a poruncit să i se pregătească o căruță, a îngrămădit în ea plăpumi și de-ale gurii și a pornit spre Münster printr-un ținut pustiit de răzmeriță.

L-a găsit pe Simon în pat, cu capul sprijinit de un palton vechi, împăturit, pe care l-a înlocuit pe dată cu o perină. Cu bunăvoința mărginită a femeilor ce se străduiesc să reducă boala și moartea la un șir nevătămător de mici necazuri fără însemnătate, menite să fie îndulcite de îngrijirile materne, musafira și slujnica s-au apucat să vorbească despre hrană, rufărie și țucal.

Privirea rece a muribundului o recunoscuse pe soru-sa, dar Simon, folosindu-se de starea lui de om bolnav, mai întârzia puțin osteneala binețelor obișnuite.

Într-un târziu, s-a ridicat în capul oaselor, îmbrățișând-o pe Salomé după

cuviință. Și-a regăsit apoi limpezimea minții lui de om de afaceri ca să-i înșire bunurile ce i se cuveneau Marthei, precum și cele ce urmau a fi redobândite în numele ei în cel mai scurt timp. Creanțele erau împăturite într-o învelitoare de mușama, la îndemâna lui. Fiii săi, stabiliți care la Lisabona, care la Londra, care în fruntea unei tiparnițe de la Amsterdam, nu aveau nevoie nici de aceste fărâme din averea părintească, nici de binecuvântarea lui; Simon îi lăsa totul copilului Hilzondei. Ai fi zis că bătrânul uitase de promisiunile făcute Marelui Restituitor și că se supunea din nou obiceiurilor lumii pe care o părăsea fără

a mai încerca s-o schimbe. Sau poate că, renunțând astfel la niște principii mai scumpe decât însăși viața lui, gusta până la capăt plăcerea amară de a se desprinde de toate acestea.

Salomé mângâia fetița înduioșându-se de piciorușele ei subțiri. Nu era în stare să rostească nici trei propoziții fără să cheme într-ajutor pe Fecioară și pe toți sfinții din Colonia: Martha urma să fie crescută de niște papistași. Era dureros, dar nu mai dureros decât violența unora și lâncezeala celorlalți, nu mai dureros decât bătrânețea ce-l împiedică pe soț să-și mulțumească soția, nu mai dureros decât să-i găsești morți pe cei ce erau vii când ai plecat. Simon se căznea să se gândească la Regele închis în colivia unde trăgea să moară; astăzi însă, chinurile lui Hans nu mai aveau însemnătatea pe care o avuseseră

ieri; puteau fi suportate, după cum putea fi suportată, în pieptul lui Simon, durerea aceea ce avea să moară doar odată cu el. Se ruga, dar ceva parcă-i spunea că Dumnezeu nu-i mai cere să se roage. S-a străduit s-o vadă din nou pe Hilzonde, dar chipul răposatei nu se mai deslușea. A fost nevoit să se întoarcă mai în urmă, până în zilele căsătoriei mistice de la Bruges, a pâinii și a vinului împărtășite în taină și a rochiei adânc răscroite, prin care ghiceai sânul dalb, prelung. Dar și asta s-a șters; a văzut-o pe prima lui soție, sufletul acela ales, cu care stătea la aer în grădina lor de la Flessingue. Salomé și Johanna au dat fuga, speriate de un suspin adânc. L-au îngropat în biserica Sfântului Lamprecht, după o slujbă cu orgă și cor.

FAMILIA FUGGERS DIN COLONIA

Familia Fuggers locuia la Colonia în piața din fața bisericii Sfântului Géréon, într-o căsuță modestă unde totul era menit liniștei și bunei stări. Prin casă plutea mereu un miros de plăcintă și rachiu de cireșe.

Doamnei Salomé îi plăcea să întârzie la masă după prânzuri îndelungate, alcătuite cu dichis, ștergându-și buzele cu un șervețel de damasc; să-și încingă

mijlocul îndesat și gâtul grăsuț și trandafiriu cu câte un lanț de aur; să poarte stofe bune, a căror lână dărăcită și țesută cu o smerită grijă mai păstrează ceva din căldura molcomă a oilor. Dantelele ce-i acopereau răscroiala rochiilor urcau discret până la gât, scoțând la iveală, fără severitate, sfiiciunea ei de femeie cinstită. Cu degetele-i zdravene cânta la un armoniu mic, așezat în camera de primire; în tinerețe, glasul ei frumos și mlădios interpretase madrigale și motete bisericești; îi plăceau acele înlănțuiri de sunete așa cum îi plăcea broderiile. Grija ei de căpetenie era însă mâncarea; calendarului bisericesc, respectat cu sfințenie, i se adăuga un calendar culinar; exista un anotimp al murăturilor sau al dulcețurilor, al brânzei de vaci sau al scrumbiilor proaspete. Martin era un bărbat scund și slab pe care mâncărurile nevestei sale nu-l îngrășau. Temut în afaceri, lupul acesta era acasă blând ca un mielușel. Faptele lui cele mai îndrăznețe se mărgineau la niște glume mai deșucheate povestite la masă, spre desfătarea slujnicelor. Soții aveau un fiu, Sigismund, care se îmbarcase la șaisprezece ani cu Gonzalo Pizarro și plecase în Peru, unde bancherul făcuse niște investiții importante. Nu prea mai nădăjduiau să-l vadă, căci la Lima lucrurile luaseră în ultima vreme o întorsătură cam proastă. O fetiță încă mică îi mângâia de pierderea băiatului; Salomé vorbea râzând despre această sarcină târzie datorată un pic unui șir neîntrerupt de rugăciuni, și un pic efectului unui sos de capere. Fetița aceasta era cam de o vârstă cu Martha; cele două verișoare au împărțit frățește același pat, aceleași jucării, aceleași binefăcătoare chelfăneli, iar mai târziu aceleași lecții de cânt și aceleași găteli.

Când rivali, când complici, burduhănosul Juste Ligre și firavul Martin, puiul de mistreț flamand și nevăstuica rhenană se pândiseră, se sfătuiseră de departe, se ajutaseră sau își făcuseră rău unul altuia vreme de peste treizeci de ani. Se prețuiau la justa lor valoare, ceea ce n-ar fi putut să facă nici neghiobii ce rămâneau cu gura căscată în fața averii celor doi bancheri, nici principii pe care-i slujeau și de care se slujeau. Martin știa până la ultimul sfanț ce reprezintă în bani lichizi fabricile, atelierele, șantierele, moșiile aproape feudale în care Henri-Juste își vârâse aurul; luxul greoi al flamandului, precum și cele două sau trei șiretlicuri grosolane, mereu aceleași, cu ajutorul cărora bătrânul Juste se descurca în împrejurări mai

grele, erau, pentru Martin, prilej de glume bune. În ceea ce-l privea pe Henri-Juste, acest slujitor destoinic ce-i dădea respectuos Regentei Țărilor de Jos sumele necesare cumpărării unor tablouri italienești și întemeierii unor așezăminte cucernice, se bucura grozav când afla că Electorul Palatin sau ducele de Bavaria își amanetează giuvaerurile la Martin și-i cerșesc împrumuturi cu niște dobânzi demne de un cămătar evreu; îl lăuda, nu fără o oarecare milă batjocoritoare, pe șobolanul acela care ronțăia discret bunurile lumești în loc să se înfrupte din ele pe săturate, pe nevolnicul acela care disprețuia bogățiile ce se pot vedea, ce se pipăie și se înșfacă, dar a cărui semnătură în josul unei hârtii atârna mai greu decât cea a lui Carol Quintul.

Să le fi spus cineva acestor oameni atât de respectuoși față de mai-marii lor că sunt mai primejdioși pentru orânduirea stabilită decât turcii necredincioși sau țăranii răsculați, ar fi fost foarte uimiți; cufundați în treburile lor zilnice și în amănunte, ca toți cei de teapa lor, ei personal habar n-aveau de puterea sacilor cu galbeni și a carnețelelor lor. Și totuși, stând la tejghea, li se întâmpla să zâmbească uitându-se la silueta rigidă a vreunui cavaler ce stătea cu spatele la lumină și căuta să-și ascundă îndărătul ifoselor teama de a fi respins, sau privind profilul gingaș al vreunui episcop dornic să-și termine fără prea multă cheltuială turnurile catedralei. Lăsau altora vuietul clopotelor și al tunurilor, caii iuți și femeile goale sau înveșmântate în brocart; ei se mulțumeau cu materia aceea rușinoasă și sublimă, disprețuită pe față și slăvită de toți într-ascuns, asemănătoare cu părțile tainice ale trupului prin aceea că oamenii le pomenesc puțin, dar se gândesc neîncetat la ele, se mulțumeau cu acea substanță galbenă fără de care Doamna Ibovnică nu s-ar întinde molatic în patul principelui și Preasfințitul nu și-ar putea plăti nestematele mitrei, cu Aurul a cărui lipsă sau al cărui belșug hotărăște dacă

oastea Crucii va porni sau nu război împotriva Semilunii. Acești bancheri se simțeau maeștri întru ale realității.

Burduhănosul Ligre fusese dezamăgit de fiul său mai mare, întocmai ca Martin de Sigismund. În zece ani nu primise de la Henri-Maximilien nimic altceva decât niște cereri de bani și un volum de versuri franțuzești, scrise între două bătălii, prin Italia fără îndoială. Din partea lui se putea aștepta numai la lucruri supărătoare. Omul de afaceri a vegheat foarte îndeaproape asupra mezinului său ca să preîntâmpine vreo nouă dezamăgire. De îndată ce Philibert, acest fiu după placul inimii lui, a ajuns la vârsta când te pricepi să

muți ca lumea bilele unui abac, l-a trimis să deprindă finețurile bancare la Martin, omul care nu dă greș. La douăzeci de ani, Philibert era gras; de sub purtarea lui aleasă, deprinsă cu grijă, răzbătea fireasca-i grosolănie; ochișorii lui cenușii luceau prin crăpătura pleoapelor sale mereu mijite. Fiul Marelui

Vistiernic al curții de la Malines ar fi putut să-și dea aere princiare; era însă, dimpotrivă, neîntrecut în descoperirea greșelilor din socotelile slujbașilor; dimineața și seara, în sălița întunecoasă din dos, unde conțopiștii își stricau ochii, cerceta D-urile, M-urile, X-urile și C-urile ce se combinau cu L-urile și Iurile ca să alcătuiască cifrele, căci Martin disprețuia numerele arabe, fără

totuși să le nege foloasele în adunările lungi. Bancherul se obișnuia cu băiatul acela morocănos. Când astma sau chinurile podagrei îi aminteau de obștescu-i sfârșit, oamenii îl auzeau zicându-i nevesti-sii: