și datinile statornicite. După ce nu s-a mai știut multă vreme nimic despre el,
unora li s-a părut că-l zăresc la Basel în timpul unei epidemii de ciumă; un șir de vindecări la care nimeni nu se mai aștepta i-au adus o vreme faima de tămăduitor. Apoi din nou, zvonul s-a stins. Omul acesta părea că se teme de o glorie prea răsunătoare.
Pe la 1539 se primise la Bruges un mic tratat în limba franceză, tipărit la Lyon de Dolet, și care-i purta numele. Era o descriere minuțioasă a fibrelor tendinoase și a inelelor valvulare ale inimii, urmată de un studiu asupra rolului jucat de ramura stângă a nervului vag în comportamentul acestui organ; Zénon afirma aici că pulsația corespunde momentului sistolei, în opoziție cu ceea ce se preda la facultate. Mai vorbea și despre îngustarea și îngroșarea arterelor în anumite boli datorate uzurii bătrâneții. Canonicul nu se prea pricepea la lucrurile astea, dar a citit și a răscitit acest scurt tratat, oarecum dezamăgit că nu găsește în el nimic care să justifice acuzația de necredință ce i se aducea fostului său învățăcel. Ai fi zis că orice practician ar fi putut alcătui o atare cărțulie, pe care n-o împodobea nici măcar vreun prea frumos citat latinesc. Bartholommé Campanus îl zărea destul de des prin oraș, călare pe catârca lui zdravănă, pe chirurgul bărbier Jean Myers, din ce în ce mai mult chirurg și mai puțin bărbier pe măsură ce, odată cu anii, sporea și considerația de care se bucura. Acest Myers era poate singurul locuitor din Bruges pe care l-ai fi putut în mod logic bănui că primește din când în când vești de la învățăcelul devenit maestru. Uneori, canonicul era ispitit să intre în vorbă cu acest om inferior lui; conveniențele păreau însă a-l împiedica să
facă el primul pas, iar individul mai avea și faima de a fi viclean și zeflemitor.
Ori de câte ori întâmplarea aducea până la el vreun ecou privindu-l pe școlarul lui de odinioară, canonicul dădea fuga la vechiul său prieten, părintele Cleenwerk. Stăteau de vorbă seara, în camera de primire a casei parohiale, străbătută uneori de mătușa Godeliève sau de nepoată-sa, care aduceau câte o lampă sau vreo tăviță; nici una, nici cealaltă nu se osteneau să
asculte, nefiind deprinse să tragă cu urechea la convorbirile celor două fețe bisericești. Pentru Wiwine trecuse vremea iubirilor copilărești; mai păstra încă, într-o cutie, lângă niște mărgele de sticlă și niște ace, inelul îngust împodobit cu o floricică, dar știa că mătușă-sa are planuri serioase în legătură
cu ea. În timp ce femeile strângeau fața de masă și rânduiau tacâmurile, Bartholommé Campanus și bătrânul paroh întorceau și pe față și pe dos acele vagi frânturi de informații care, în raport cu întreaga viață a lui Zénon, erau cam cât o unghie față de întregul trupului. Parohul dădea din cap, așteptându-se la tot ce poate fi mai rău de la acest cuget înnebunit de nerăbdare, de știință
deșartă și de orgoliu. Canonicul îi lua molatic apărarea învățăcelului pe care-l dăscălise. Puțin câte puțin însă, Zénon înceta de a mai fi pentru ei o ființă, un
chip, un suflet, un om ce trăia pe undeva, într-un punct oarecare al circumferinței pământului; se preschimba într-un nume, ba chiar mai puțin decât un nume, într-o etichetă ștearsă de pe un borcan unde putrezeau încet câteva mărturii incomplete și moarte ale propriului lor trecut. Mai vorbeau încă despre el. În realitate însă începuseră să-l uite.
MOARTEA LA MÜNSTER
Simon Adriansen îmbătrânea. Se încredința de acest fapt nu atât după
oboseala lui, cât după un fel de seninătate tot mai vădită. Era ca un cârmaci ajuns cam fudul de-o ureche și care nu mai aude decât nedeslușit vuietul furtunii, dar nu încetează a măsura cu aceeași dibăcie puterea curenților, a mareei și a vânturilor. Bogăția lui sporise neîncetat; de-a lungul întregii sale vieți galbenii i se îngrămădeau în mâini; plecase din locuința părintească de la Middelbourg ca să se rostuiască într-o casă clădită de el pe un chei ridicat de curând la Amsterdam, pe vremea când dobândise concesiunea mirodeniilor din acel port. Comorile de peste mări și țări se adunau și se rânduiau, ca într-un sipet trainic, în locuința lui rezemată de Schreijerstoren.
Simon și nevastă-sa, departe însă de măreția aceasta, locuiau la ultimul cat, într-o cămăruță goală ca o cabină de corabie, iar tot belșugul lor slujea doar la mângâierea celor sărmani.
Pentru aceștia porțile erau totdeauna deschise, pâinea totdeauna rumenită, lămpile totdeauna aprinse. Zdrențăroșii aceia nu erau numai datornici, rău-platnici sau bolnavi pe care spitalele, ticsite, nu-i mai putea îngriji, ci și actori flămânzi, marinari îndobitociți de rachiu, răufăcători adunați de la stâlpul infamiei și purtând pe umeri urmele biciului. Ca și Dumnezeu, care poruncește ca toți oamenii să calce pe pământul său și să se bucure de soarele său, Simon Adriansen nu-i alegea, sau, mai degrabă, din dispreț față de legile omenești, îi alegea pe cei socotiți din cale-afară de răi.
Îmbrăcați cu haine călduroase chiar de mâna stăpânului, nepricopsiții aceia, stânjeniți, se așezau la masa lui. Muzicanți ascunși într-o săliță le strecurau în urechi simțământul că se-nfruptă din bucuriile raiului; ca să-și primească
oaspeții, Hilzonde se gătea cu rochii minunate, care dădeau și mai mult preț
milosteniilor ei, și împărțea mâncarea cu un polonic de argint.
Simon și nevasta lui, ca Avram și Sara, ca Iacob și Rașela, trăiseră timp de doisprezece ani în pace. Își avuseseră totuși necazurile lor. Le muriseră rând pe rând câțiva prunci iubiți și îngrijiți cu duioșie. De fiecare dată Simon își pleca fruntea și zicea:
— Atotputernicul e tată și știe ce le este de folos copiilor.
Și acest bărbat, într-adevăr cucernic, îi vorbea Hilzondei despre binefacerile resemnării. În ei sălășluia totuși mâhnirea. În cele din urmă li se născuse o fetiță, care-a trăit. De atunci Simon Adriansen și Hilzonde au conviețuit ca frate și soră.
Dinspre toate țărmurile lumii, corăbiile lui se îndreptau spre Amsterdam, dar Simon se gândea la marea călătorie care se încheie neîndoios pentru fiecare dintre noi, bogați sau săraci, printr-un naufragiu pe o plajă
necunoscută. Navigatorii și geografii, ce se aplecau împreună cu el peste portulane și întocmeau hărți în folosul său, îi erau mai puțin dragi decât aventurierii aceia în drum spre o altă lume, predicatori zdrențăroși, profeți batjocoriți și păcăliți prin piețele publice, un Jan Matthyjs, brutar halucinat, un Hans Bockhold, măscărici ambulant găsit de Simon într-o seară aproape degerat în pragul unei taverne și care punea în slujba împărăției duhovnicești vorbe sforăitoare de iarmaroc. Printre ei, mai umil decât toți, ascunzându-și marea erudiție, îndobitocit cu bună știință, pentru ca harul dumnezeiesc să se pogoare nestânjenit asupra lui, se zărea, îmbrăcat în cojocul lui vechi, Bernard Rottmann, odinioară cel mai drag dintre ucenicii lui Luther și care acum îl înfiera pe omul de la Wittenberg, pe acel fățarnic, statornicit cu nepăsare între adevăr și sminteală, ce împăca și capra săracului și varza bogatului.
Trufia acestor Sfinți și nerușinarea cu care, din gură, îi jumuleau de averi pe burghezi și de titluri pe notabili ca să le reîmpartă după bunul lor plac, stârnise mânia tuturor împotrivă-le; amenințați cu moartea sau surghiunul neîntârziat, cei Drepți țineau sfat în casa lui Simon, ca niște marinari pe o corabie ce se scufundă. Dar speranța se ivea totuși ca o pânză în zare.
Münsterul, unde Jan Matthyjs izbândise să se așeze după ce-i izgonise pe episcop și pe consilierii municipali, ajunsese Cetatea Domnului în care, pentru prima dată pe pământ, mieii și-au aflat un adăpost. Degeaba încercau oștile împărătești să cotropească acest Ierusalim al dezmoșteniților; toți săracii din lume aveau să strângă rândurile în jurul fraților lor; cete întregi aveau să
umble din oraș în oraș, prădând rușinoasele tezaure ale bisericilor și răsturnând chipurile cioplite; umflatul acela de Martin în cloaca lui din Thuringia și papa de la Roma aveau să fie înjunghiați. Simon asculta vorbele lor netezindu-și barba albă; firea lui de om deprins cu riscurile îl îndemna să
primească fără crâcnire uriașele primejdii ale acestei cucernice aventuri; liniștea lui Rottmann, glumele lui Hans îi risipeau ultimele îndoieli; îi dădeau încredere, așa cum hotărârea căpitanului și veselia gabierului îi dăduseră
încredere în soarta uneia dintre corăbiile lui ce ridica ancora în anotimpul furtunilor. Astfel, cu inima împăcată, se uită într-o seară la jalnicii lui oaspeți înfundându-și pe cap căciulile sau înfășurându-și gâtul cu fularele lor de lână
tocite, gata să se târască împreună până în acel Münster al visurilor lor.
În sfârșit, într-o zi, sau mai degrabă într-o dimineață, după o noapte rece de februarie, s-a suit în camera luminată de o candelă, unde Hilzonde se odihnea în pat, dreaptă și nemișcată. A chemat-o în șoaptă, a văzut că nu doarme, s-a așezat greoi la picioarele patului și, ca un negustor care cercetează cu nevastă-sa socotelile de peste zi, i-a împărtășit consfătuirile tainice din sălița de jos. Oare nu se săturase și ea să trăiască în orașele astea unde banii, păcatele trupești și deșertăciunea se împăunează, caraghios, în
piața publică, unde chinurile oamenilor s-au închegat parcă în pietre, în cărămizi, în lucruri deșarte și supărătoare peste care Duhul nu se mai pogoară? În ceea ce-l privește, își pusese în gând să părăsească, sau mai degrabă să-și vândă casa și averea din Amsterdam (căci de ce să risipești fără
folos bunuri ce-i aparțin lui Dumnezeu?) ca să se ducă să se stabilească până
nu e prea târziu în Arca de la Münster, plină ochi, și unde prietenul lor Rottmann o să le găsească un adăpost și ceva merinde. Îi dădea Hilzondei cincisprezece zile să se gândească la acest proiect în miezul căruia se aflau mizeria, surghiunul, poate și moartea, dar în același timp bucuria de a fi printre primii ce vor preamări Împărăția Cerului.
— Cincisprezece zile, femeie, repetă el. Dar niciun ceas mai mult, căci n-avem timp.
Hilzonde s-a ridicat sprijinindu-se în cot și ațintindu-și asupra lui ochii dintr-odată larg deschiși:
— Cele cincisprezece zile au trecut, bărbate, spuse ea cu un fel de liniștit dispreț față de tot ceea ce lăsa astfel în urma ei.
Simon a lăudat-o pentru că e, tot timpul, cu un pas înaintea lui în drumul lor spre Dumnezeu. Venerația față de soția lui rezistase uzurii vieții de toate zilele. Bătrânul trecea dinadins cu vederea imperfecțiunile, umbrele, cusururile vizibile totuși la suprafața sufletului, reținând din ființele alese de el doar ceea ce poate că erau în străfundurile lor, sau ceea ce năzuiau să
ajungă. Sub înfățișarea caraghioasă a profeților pe care-i adăpostea, recunoștea niște sfinți. Mișcat chiar de la prima lor întâlnire de ochii limpezi ai Hilzondei, nu ținea seamă de expresia aproape vicleană a gurii ei triste.
Femeia aceea slabă și obosită rămânea pentru el un Înger adevărat.
Vânzarea casei și a mobilei a fost ultima afacere bună încheiată de Simon.
Ca totdeauna, nepăsarea lui în privința banilor i-a fost de folos, căci datorită
