— Neghiobul ăsta grăsan o să mă înlocuiască.

Philibert părea adâncit în registrele și răzușurile sale. Dintre pleoape îi răzbătea însă o oarecare ironie; cercetând afacerile stăpânului, i se întâmpla uneori să-și spună că după Henri-Juste și Martin, mai ager decât cel dintâi, mai necruțător decât cel de al doilea, va urma într-o zi Philibert, omul cel iscusit. El unul n-ar fi acceptat, în locul datoriilor Portugaliei, un fleac de dobândă de 16 dinari la livră, plătibilă în rate la cele patru târguri mari.

Venea duminica la reuniunile care, vara, aveau loc sub umbrarul de viță, iar iarna în camera de primire. O față bisericească rostea câte ceva pe latinește; Salomé, jucând table cu o vecină, își comenta fiecare lovitură reușită

cu câte o zicală rhenană; Martin, care le pusese pe cele două fete să învețe limba franceză, atât de potrivită pentru femei, o folosea și el când se întâmpla să fie nevoit a exprima gânduri mai gingașe sau mai înalte decât în zilele de lucru. Se vorbea despre războiul din Saxa și despre consecințele sale asupra scontului, despre erezia care se întindea mereu și, după anotimp, despre culesul viilor sau despre carnaval. Mâna dreaptă a banchetului, un elvețian numit Zébédée Crêt, era luat în răspăr fiindcă nu putea să sufere pipele și vinul. Zébédée nu nega întru totul zvonul că ar fi părăsit Geneva în urma unor încurcături în legătură cu administrarea unor tripouri și fabricarea ilegală a cărților de joc, dar punea aceste infracțiuni pe seama prietenilor săi, niște liber-cugetători, acum, pe bună dreptate pedepsiți, și nu-și ascundea dorința de a se întoarce mai devreme sau mai târziu în sânul bisericii reformate.

Prelatul protesta, agitându-și degetul împodobit cu o piatră violetă; cineva cita în glumă niște măscări versificate de Théodore de Bèze, răsfățatul fiu spiritual al ireproșabilului Calvin. Se isca o discuție tinzând să lămurească

dacă consistoriul punea sau nu în primejdie privilegiile oamenilor de afaceri, dar în fond nimeni nu se mira că un burghez e de acord cu dogmele promulgate de magistrații iubitului său oraș. După cină, Martin se retrăgea în câte un ungher cu vreun consilier aulic sau cu trimisul de taină al regelui Franței. Curtenitor, parizianul îi propunea nu după mult să se întoarcă în mijlocul doamnelor.

Philibert ciupea coardele lăutei, Bénédicte și Martha se sculau în picioare, ținându-se de mână. Madrigalele din Cartea îndrăgostiților povesteau despre mielușei și flori și despre Doamna Venera, dar lepădăturile acelea de anabaptiști sau de luterani, împotriva cărora sfinția-sa tocmai tunase și fulgerase în timpul predicii, foloseau melodiile cântecelor acestora la modă

drept acompaniament pentru rugăciunile lor. Fără vrerea ei, Bénédicte înlocuia cupletul unui cântec de dragoste cu un verset din psalmi. Martha, îngrijorată, îi făcea semn să tacă; cele două fete se așezau din nou una lângă

alta, și iar nu se mai auzea alt cântec decât cel al clopotului de la Sfântul Géréon chemând credincioșii la vecernie. Grăsunul de Philibert, care se pricepea la dans, se oferea uneori să-i arate Bénédictei figuri noi; la început fata refuza, apoi, în timp ce dansa, se bucura ca un copil.

Cele două verișoare se iubeau cu dragostea curată a îngerilor. Salomé nu se îndurase să i-o ia Marthei pe Johanna, doica, așa că bătrâna husită îi transmisese copilei lui Simon asprimea și spaimele ei. Johannei îi fusese frică; pe dinafară, teama o făcuse asemenea oricărei alte băbuțe, care se duce la biserică să ia agheasmă și să sărute icoanele. În străfundurile ei stăruia însă

ura față de satana înveșmântat în odăjdii de mătase, față de vițelul de aur și de idolii cei vii. Bătrânica aceea sfrijită, pe care bancherul nici nu se ostenea măcar s-o deosebească de celelalte babe știrbe ce-i spălau blidele în bucătărie, mormăia la toate un veșnic nu. După părerea ei, în casa aceea tihnită și doldora de bunătăți clocea stricăciunea, ca șobolanii ce puiesc în puful moale al unei pilote. Se ascundea în sipetul doamnei Salomé și în casa de bani a lui Martin, în butiile din beci și în fierturile de pe fundul cratițelor, în larma ușuratică a cântărilor de Duminică, în leacurile spițerului și în racla Sfintei Apolline care vindecă durerile de măsele. Bătrâna nu îndrăznea s-o jignească în față pe Maica Domnului din firida ei de pe scară, dar lumea o auzea bodogănind pe seama uleiului ars de pomană în fața unei păpuși de piatră.

Salomé era îngrijorată când o vedea pe Martha, la șaisprezece ani, învățând-o pe Bénédicte să disprețuiască cutiuțele pline cu flecuștețe costisitoare aduse la prăvălie tocmai de la Paris și Florența, sau să ia în derâdere Crăciunul, cu tot alaiul lui de cântări, haine noi și gâște umplute cu trufe. Pentru acea femeie cumsecade, cerul și pământul erau fără probleme.

Liturghia era un prilej de cugetări pilduitoare, un spectacol, o împrejurare potrivită să-ți îmbraci iarna mantela de blană și vara haina de mătase.

Fecioara Maria și Pruncul, Iisus pe cruce, Dumnezeu pe norul său străjuiau Raiul și pereții bisericilor; experiența arată ce mucenică e mai în măsură să-ți îndeplinească rugăciunea în cutare sau cutare caz. În încurcăturile casnice

i se cerea bucuros sfatul stareței mănăstirii Ursulinelor, care le era un sfetnic înțelept, ceea ce nu-l împiedica pe Martin să-și bată joc de călugărițe. Negoțul cu indulgențe umpluse cam samavolnic, ce-i drept, teșchereaua Sfântului Părinte, dar afacerea aceea, care consta din a ciupi câte ceva din creditul Sfintei Fecioare și al celorlalți sfinți ca să acoperi deficitele păcătosului, era tot așa de chibzuită ca și învoielile bancherului. Ciudățeniile Marthei erau puse pe seama unei firi mai bolnăvicioase; ar fi fost strigător la cer să-ți închipui că o ființă hrănită numai cu bunătăți și-ar putea strica astfel duioasa prietenă, alăturându-se împreună cu ea necredincioșilor schingiuiți și arși pe rug, nesocotind tăcerea sfioasă ce le șade atât de bine fetelor, ca să se amestece în certurile dintre biserici.

Cu glasul ei de zănatică, Johanna putea doar să condamne, în fața tinerelor sale stăpâne, căile păcatului; cucernică, dar neputincioasă, neștiutoare într-ale Scripturilor, din care tot repeta în graiul ei neerlandez câteva frânturi învățate pe de rost, nu-i era dat tocmai ei să le călăuzească pe calea cea bună.

De îndată ce li s-a dezvoltat inteligența de pe urma educației liberale date de Martin, Martha s-a apucat să citească în mare taină și cu nesaț cărțile care vorbesc despre Dumnezeu.

Rătăcită în desișul sectelor, înspăimântată de faptul că se afla fără călăuză, fiica lui Simon se temea că, lepădându-se de vechile orbiri, va cădea într-o nouă sminteală. Johanna nu-i tăinuise nici mișelia mamei sale, nici jalnicul sfârșit al tatălui ei, înșelat și trădat. Orfana știa că, întorcând spatele greșelilor papistășești, părinții ei nu făcuseră altceva decât să apuce pe o cale ce nu duce în rai. Fecioara aceea atât de strașnic păzită, care nu coborâse niciodată în stradă altfel decât ocrotită de câte o slujnică, se cutremura la gândul că ar ajunge într-o zi să îngroașe rândurile surghiuniților plângăreți și al calicilor extaziați ce hoinăresc dintr-un oraș într-altul, batjocoriți de oamenii cu scaun la cap și care își află sfârșitul pe câte un morman de paie, în temnițe sau pe rug. Cădeai din lac în puț, fie că te închinai mai departe unor chipuri cioplite, fie c-o luai pe drumul răzvrătirii, al mizeriei, al primejdiei și al abjecției.

Cucernicul Zébédée a scos-o cu multă prudență din acest impas: o carte a lui Jean Calvin, împrumutată în mare taină de prevăzătorul elvețian și citită

noaptea la flacăra unei lumânări cu grija cu care alte fete deslușesc o scrisoare de dragoste, i-a adus fiicei lui Simon imaginea unei credințe lipsită de orice greșeală, la adăpost de orice slăbiciune, riguroasă în însăși libertatea ei, unde revolta se preschimbase în Lege. După spusele lui Zébédée, la Geneva, puritatea evanghelică mergea mână-n mână cu prudența și chibzuința burgheză; dănțuitorii ce țopăiau ca păgânii încuiați în case, plozii lacomi și neprevăzători ce-și sugeau bucățica de zahăr sau bomboana în timpul predicii erau biciuiți până la sânge; cei ce aveau alte păreri erau izgoniți; jucătorii de

cărți și desfrânații erau pedepsiți cu moartea; pe atei îi aștepta, pe bună

dreptate, rugul. Departe de a se supune poftelor lascive ale simțurilor, ca burduhănosul acela de Luther care, cum a ieșit din mănăstire, a și căzut în brațele unei călugărițe, laicul Calvin așteptase îndelung până să încheie, cu o văduvă, cea mai nevinovată căsătorie cu putință; în loc să se îngrașe la masa principilor, jupanul Jean își uimea oaspeții ce veneau în strada Chanoines prin cumpătarea lui; masa îi era alcătuită doar din pâinea și din peștii evanghelici, în cazul lui păstrăvi din lac, foarte gustoși de altfel.

Martha și-a dăscălit prietena care o urmă întru totul în privința lucrurilor ce țin de gândire, cu toate că într-ale sufletului ea era în măsură s-o învețe multe. Bénédicte era numai lumină; cu un veac în urmă, ar fi gustat într-o mănăstire fericirea de a se dărui doar Celui-de-Sus; dar așa, în lumea în care trăia, această mielușea a găsit în credința evanghelică iarba fragedă, sarea și apa limpede. Noaptea, în camera lor fără foc, nesocotind chemarea pilotei și a pernei, Martha și Bénédicte, așezate cot la cot, reciteau în șoaptă Biblia.

Obrajii ce li se atingeau unul de celălalt păreau a fi locul prin care se contopeau două suflete. Martha aștepta ca Bénédicte să termine pagina înainte de a întoarce foaia și dacă, din întâmplare, fata ațipea în timpul acestei cucernice lecturi, o trăgea ușor de păr. Amorțită în bunăstarea ei, casa lui Martin dormea adânc. Doar într-o cameră la etaj, asemenea candelei fecioarelor înțelepte, înflăcărarea rece a Reformei veghea în inima celor două

fete tăcute.

Totuși, Martha nu îndrăznea încă să se lepede pe față de putreziciunea papistășească. Găsea fel de fel de pretexte ca să nu se ducă duminica la liturghie, și lipsa asta de curaj îi apăsa sufletul precum cel mai mare păcat.

Zébédée îi încuviința prudența; Calvin, cel dintâi, oprindu-și discipolii de la orice zarvă de prisos, s-ar fi împotrivit ca Johanna să stingă candela din firida de pe scară, de la picioarele Sfintei Fecioare. Gingășia inimii ei o împiedica pe Bénédicte să-și necăjească sau să-și neliniștească părinții, dar Martha, într-o seară, de ziua Tuturor Sfinților, refuză să se roage pentru sufletul tatălui ei care, oriunde s-ar fi aflat, nu mai avea nevoie de rugăciunile ei. O atare asprime a îngrozit-o pe Salomé, care nu reușea să înțeleagă cum poate cineva să-i refuze bietului răposat pomana unei rugăciuni.

Martin și nevastă-sa doreau de multă vreme să-și mărite copila cu moștenitorul familiei Ligre. Seara, în pat, lungiți în tihnă între cearșafurile frumos netezite, vorbeau despre asta. Salomé număra pe degete sculele pe care avea să i le dea de zestre, pieile de jder și cuverturile brodate. Sau, temându-se că, din pricina pudoarei, Bénédicte s-ar putea arăta silnică față de plăcerile căsătoriei, căuta să-și aducă aminte de rețeta unei alifii afrodiziace

care slujea în multe familii tinerelor mirese în noaptea nunții. În ceea ce-o privește pe Martha, aveau să-i găsească un negustor bine văzut pe piața Coloniei, sau chiar vreun cavaler cu datorii mari ale cărui ipoteci Martin le-ar șterge mărinimos cu buretele.

Philibert îi făcea moștenitoarei bancherului complimentele obișnuite.

Verișoarele purtau însă aceleași bonețele și aceleași podoabe; uneori le încurca, și Bénédictei îi plăcea să stârnească atari încurcături. Băiatul înjura cu glas tare: fiica valora grămezi de aur, pe când nepoata cel mult un pumn de florini.

Când contractul era aproape gata întocmit, Martin și-a chemat fata la el în cabinet ca să fixeze data căsătoriei. Nici veselă, nici mâhnită, Bénédicte, ferindu-se de îmbrățișările și de duioasele laude ale mamei, s-a întors în odaia ei să coasă alături de Martha. Orfana era de părere să fugă de acasă; s-o găsi poate un barcagiu să le ducă până la Basel, unde niște creștini buni or să le ajute, fără îndoială, să meargă mai departe. Bénédicte, gânditoare, vărsând pe masă nisiparnița, desenă cu degetul drumul unui fluviu. Mijeau zorile; a dat ușor cu palma pe masă ca să șteargă orice urmă; când, în sfârșit, nisipul s-a aflat din nou bine netezit pe luciul mesei, logodnica lui Philibert s-a sculat, oftând:

— Sunt prea slabă.

Atunci Martha n-a mai sfătuit-o să fugă, ci s-a mulțumit să-i arate cu vârful degetului versetul care spune că trebuie să-ți părăsești familia ca să-l urmezi pe Hristos.

Răcoarea zorilor le-a silit să-și caute adăpost în pat. Culcate nevinovat una în brațele celeilalte, își alinau durerea și lacrimile li se amestecau pe pernă.

Apoi, tinerețea biruind o dată mai mult, și-au bătut joc de ochii prea mici și de obrajii bucălați ai logodnicului. Pretendenții care i se propuneau Marthei nu erau nici ei mai breji; Bénédicte a făcut-o să râdă descriindu-i-l pe negustorul acela cam chel, pe boiernașul încătărămat în fierăria lui zgomotoasă în zilele de turnir sau pe fiul primarului, un guguman împopoțonat ca manechinele ce se trimit din Franța croitorilor, cu pălăria lui cu pene și cu pantalonii în dungi.

În noaptea aceea Martha a visat că Philibert, Saducheul și Amalechitul acela cu sufletul nepurificat, o luase pe Bénédicte cu el, într-o cutie ce plutea singură pe Rhin.

Anul 1549 a început cu niște ploi care au stricat răsadurile zarzavagiilor; apele Rhinului, revărsându-se, au inundat pivnițele unde, pe apa cenușie, pluteau mere și putini golite doar pe jumătate. În mai, fragii încă verzi au putrezit prin păduri și cireșile prin livezi. Martin a pus să se împartă ciorbe sub portalul bisericii Sfântului Géréon; mila creștinească, precum și teama de

răscoală îi îndemna pe burghezi la atari pomeni. Nenorocirile acestea nu erau însă decât vestitorii unui flagel mult mai cumplit. Ciuma, venită din Orient, intra în Germania prin Bohemia. Călătorea fără grabă, însoțită de dangătul clopotelor, asemenea unei împărătese. Aplecându-se peste paharul bețivului, stingând lumânarea învățatului ce stătea printre cărțile lui, slujind liturghia alături de preot, ascunzându-se ca un purice în cămașa dezmățatelor, ciuma aducea în viața tuturor un element de nerușinată egalitate, fermentul unei aspre și primejdioase aventuri. Dangătul jalnic al clopotelor umplea zările de un vuiet stăruitor ca de sărbătoare blestemată; o grămadă de gură-cască

adunați împrejurul clopotnițelor nu se mai săturau uitându-se în sus la silueta clopotarului când chircit, când spânzurat, trăgând din răsputeri frânghia clopotului celui mare. Bisericile nu duceau lipsă de mușterii, cârciumile nici atât.

Martin s-a zăvorât la el în cabinet de parcă s-ar fi ferit de hoți. După părerea lui, cea mai bună apărare era să bei cu măsură un vin bun de Johannisberg, să

fugi de fetele deocheate și de tovarășii de beție, să nu adulmeci mirosul de pe stradă și, mai cu seamă, să nu afli câți oameni au murit. Johanna se ducea mai departe la piață sau să arunce gunoiul; chipul ei brăzdat de cicatrice, graiul ei străin zădărâseră de când lumea vecinele; în zilele acelea de groază, neîncrederea se preschimba în ură și-n urma ei cumetrele vorbeau despre femei care împrăștie ciuma și despre vrăjitoare. Fie c-o mărturisea, fie că nu, bătrâna slujnică se bucura într-ascuns că Dumnezeu trimisese acel flagel; crâncena bucurie i se citea pe față; la căpătâiul doamnei Salomé, grav bolnavă, degeaba a tot îndeplinit cele mai primejdioase corvezi de care celelalte slujnice se lepădau; stăpână-sa o alunga gemând, de parcă, în loc de un ulcioraș, îngrijitoarea ar fi ținut în mână coasa și clepsidra.

A treia zi, Johanna nu s-a mai ivit lângă patul bolnavei; Bénédicte a luat asupră-și sarcina de a-i da să înghită leacurile și de a-i așeza mereu între degete mătăniile ce-i cădeau fără încetare. Bénédicte o iubea pe maică-sa sau, mai bine zis, nu știa că ar fi cu putință să n-o iubească. Suferise însă din cauza evlaviei ei neghioabe și grosolane, a flecărelii demne de o cameră de lăuză, a veseliei de doică încântată când poate să le amintească unor copii care au crescut vremea gânguritului, a țucalului și a scutecelor. Rușinea pricinuită de aceste supărări nemărturisite i-a sporit și mai mult râvna de infirmieră.

Martha căra tăvile și maldărele de rufe, dar făcea ce făcea și nu călca deloc în cameră. Nu izbutiseră să găsească niciun doctor.

În noaptea de după moartea doamnei Salomé, Bénédicte, lungită lângă

verișoara ei, a simțit la rându-i semnele premergătoare bolii. O mistuia o sete năprasnică pe care a știut să și-o stăpânească închipuindu-și cerbul biblic

adăpându-se la izvorul de apă vie. O ușoară tuse convulsivă îi sfâșia gâtlejul; și-a înăbușit-o cât a putut, ca s-o lase pe Martha să doarmă. Cu mâinile împreunate, parcă plutea, gata să-și ia zborul din patul cu coloane ca să se avânte spre raiul mare și luminos unde se afla Dumnezeu. Uitase cântările evanghelice; chipul prietenos al sfinților se ivea din nou printre perdeluțele patului; din înaltul cerului, Fecioara Maria îi întindea brațele de sub vălurile-i albastre, iar frumosul prunc dolofan cu degețele trandafirii îi urma pilda. Pe tăcute, Bénédicte se căia de greșelile ei: o ceartă cu Johanna din cauza unei scufițe rupte, niște zâmbete cu care răspunsese privirilor unor băieți ce treceau pe sub fereastra ei, dorința de a muri pe de o parte din lene, pe de alta din nerăbdarea de a ajunge mai iute în cer, ca să nu mai trebuiască să aleagă

între Martha și părinții ei, între două feluri diferite de a-i vorbi lui Dumnezeu.

La primele licăriri ale zorilor, văzând chipul răvășit al verișoarei sale, Martha scoase un țipăt.

Bénédicte dormea goală, după obiceiul pământului. A rugat-o să-i țină gata pregătită cămașa ei fină, proaspăt plisată și s-a căznit în zadar să-și netezească părul. Martha o slujea cu o batistă pe nas, înspăimântată de groaza pe care o simțea față de acest trup bolnav. Camera era plină de o umezeală