unul dintre slujitori jos, vesti că în curte se dădea cep unor butii, ca să bea cu toții în cinstea împăcării.
Năvala oamenilor îl târî și pe Colas Gheel, care tot dădea din mâinile lui bandajate; Perrotin o luă din loc smucindu-se brusc din strânsoarea lui Thierry Loon. Doar câțiva, mai îndărătnici, rămăseseră pe loc să vadă cum ar face să mai umfle cu câțiva gologani nenorociți salariile viitorului contract.
Thomas și chinurile lui fuseseră date uitării. Nu se mai gândeau nici s-o implore din nou pe Regentă, care ședea tihnit în sala de-alături. Omul de afaceri era singura putere pe care meșteșugarii aceștia o cunoșteau și de care se temeau; pe Doamna Marguerite n-o zăreau decât de departe, așa cum vedeau, nedeslușit și doar în mare, vesela de argint, podoabele, și, pe pereți sau pe trupurile celor de față, stofele și panglicile țesute de ei.
Henri-Juste râse încetișor de izbânda vorbelor și dărniciei sale. Tot vacarmul acela ținuse, la urma urmelor, doar cât un motet. Războaiele lui
mecanice, cărora nu le dădea cine știe ce importanță, îi slujiseră fără prea mare pagubă să încheie o tocmeală; o să le mai folosească poate și pe viitor, dar numai dacă, din nefericire, mâna de lucru s-ar scumpi din cale-afară sau s-ar întâmpla să lipsească. Zénon, a cărui prezență la Dranoutre îl neliniștea pe negustor ca un tăciune aprins într-o șură, o să se ducă să-și plimbe aiurea himerele și privirile înflăcărate care tulbură femeile; iar Henri-Juste se va putea lăuda de îndată în fața mărimilor că știe, în aceste vremuri tulburi, să
stăpânească plebea și să pară că cedează asupra câte unui punct, fără să
cedeze vreodată cu adevărat.
De la o fereastră, Zénon se uita în jos la umbrele zdrențăroase amestecate cu rândașii și cu străjerii Principesei. Făcliile agățate de pereți luminau petrecerea. Tânărul învățat îl recunoscu în mulțime pe Colas Gheel după păru-i roșcovan și după bandajele-i albe. Palid ca și feșele lui, prăbușit lângă un butoiaș, bea lacom dintr-o halbă cât toate zilele.
— Se umflă cu bere în timp ce, de groază, pe Thomas al lui, în închisoare, îl trec toate nădușelile, zise tânărul cu dispreț. Și când te gândești că-l iubeam pe omul ăsta… Neamul lui Simon-Petru!
— Potolește-te, făcu Thierry Loon de lângă el. Tu nu știi ce e frica și foamea.
Și, împingându-l cu cotul:
— Lasă-i în plata Domnului pe Colas și pe Thomas, și de-acum încolo gândește-te la noi. Oamenii noștri s-ar lua după tine cum se ia ața după
suveică, șopti el. Sunt săraci, neștiutori, proști, da-s mulți, mișună ca viermii și-s lacomi ca șobolanii când le miroase a brânză… Războaiele tale le-ar plăcea dacă ar fi numai ale lor. La început dai foc unui castel; până la urmă ajungi să
cucerești orașe.
— Du-te și bea cu ceilalți, bețivane, zise Zénon.
Și, părăsind sala, o luă pe scara pustie. Pe odihna scării se lovi în întuneric de Jacqueline care urca gâfâind cu o legătură de chei în mână.
— Am zăvorât ușa beciului, șopti ea. Cine știe ce se mai poate întâmpla!
Și, apucând mâna lui Zénon ca să-i arate că inima îi bate prea repede:
— Stai, Zénon! Mi-e frică.
— Las-că te liniștesc ostașii de strajă, spuse aspru tânărul învățăcel.
A doua zi, canonicul Campanus și-a căutat discipolul ca să-i spună că
Doamna Marguerite, înainte de-a se sui în caleașcă, ceruse lămuriri cu privire la cunoștințele de greacă și ebraică ale învățăcelului și-și manifestase dorința să-l primească printre slujitorii Domniei-sale. Camera lui Zénon era însă
goală. După spusele rândașilor, plecase cu noaptea-n cap. Ploaia, care nu mai contenea de câteva ceasuri, întârzie întrucâtva plecarea Regentei. Muncitorii postăvari o porniseră înapoi spre Oudenove, nu prea nemulțumiți, căci până
la urmă dobândiseră de la Marele Vistiernic o sporire de două centime și
jumătate la livră. Colas Gheel, sub un coviltir, dormea dus după atâta bere câtă
băuse. Cât despre Perrotin, în zorii zilei se făcuse nevăzut. S-a aflat mai târziu că în noaptea aceea nu mai contenise cu amenințările împotriva lui Zénon.
Totodată se lăudase în gura mare că știe că mânuiască foarte bine cuțitul.
PLECAREA DE LA BRUGES
Wiwine Cauwersyn locuia la unchiul ei, parohul de la Sainte-Croix-de-Jérusalem din Bruges, într-o cămăruță cu pereții îmbrăcați în tăblii de stejar lustruit. În cameră se vedea un pat alb, îngust, un ghiveci cu rozmarin la fereastră, o carte de rugăciuni pe o policioară; totul era curat, dichisit, tihnit.
În fiecare zi, la ceasul utreniei, micuța îngrijitoare benevolă a obiectelor de cult o lua înaintea primelor credincioase și a cerșetorului care se așeza la locul lui în pragul bisericii; mergea de colo-colo, pe lespezile de lângă strană, încălțată cu papuci de pâslă, schimba apa din glastre, curăța cu grijă sfeșnicele și anafornițele de argint. Nasul ei ascuțit, paloarea, stângăcia ei nu inspirau nimănui acele vorbe însuflețite ce se ivesc de la sine în urma unei fete frumoase, dar mătușă-sa Godeliève îi asemuia cu duioșie părul bălai cu auriul prăjiturilor bine rumenite și cu anafura; întreaga ei înfățișare avea ceva de călugăriță și de bună gospodină. Strămoșii ei, ale căror chipuri de aramă
lucitoare se înșirau de-a lungul naosului lateral, erau fără îndoială încântați văzând-o cât e de cuminte.
Căci era de familie bună. Tatăl ei, Thibaut Cauwersyn, fost paj al Doamnei Marie de Bourgogne, dusese targa care-o aducea la Bruges, printre rugăciuni și lacrimi, pe tânăra lui ducesă rănită de moarte. Niciodată nu i-a pierit din minte imaginea acelei fatale vânători; i-a păstrat toată viața stăpânei moarte atât de timpuriu un respect înduioșat care semăna cu dragostea. A călătorit; l-a slujit pe împăratul Maximilian la Ratisbonne; s-a întors să moară în Flandra. Wiwine și-l amintea ca pe un bărbat voinic, cu pantaloni de piele, care-o lua în brațe și-i îngâna gâfâind balade nemțești. Pe orfană a crescut-o mătușă-sa Cleenwerk. Era o femeie cumsecade, nemaipomenit de grasă, soră
și intendentă a parohului de la Sainte-Croix-de-Jérusalem; făcea niște siropuri întăritoare și niște dulcețuri delicioase. Canonicul Bartholommé Campanus venea bucuros în casa aceea plină de mireasma cucerniciei creștinești și a bucatelor alese. Își aduse și învățăcelul. Mătușa și nepoata îl îndopau pe școlar cu plăcinte calde, abia scoase din cuptor, îi spălau genunchii și mâinile julite de câte o căzătură sau în vreo trântă și se minunau de progresele lui la limba latină, așa pe încredere, căci nu pricepeau o boabă. Mai târziu, când studentul din Louvain mai venea din când în când pe la Bruges, parohul nu l-a mai primit, căci simțea în preajma-i un suflu vătămător de ateism și erezie. În dimineața cu pricina, Wiwine aflase însă de la o precupeață ambulantă că
cineva tocmai îl zărise pe Zénon stropit de noroi și ud leoarcă îndreptându-se pe ploaie spre oficina lui Jean Myers, așa că îl aștepta liniștită să vină s-o vadă
la biserică.
Tânărul intră fără zgomot pe ușa sacristiei. Cu mâinile încă încărcate de șervețelele din altar, Wiwine dădu fuga, cu o solicitudine candidă de slujnicuță.
— Wiwine, plec, zise el. Fă-mi un pachet cu caietele pe care le-am ascuns în dulapul dumitale; o să vin să le iau la noapte.
— În ce hal ești, prietene, zise ea.
Pe ploaia aceea se bălăcise fără îndoială în noroaiele de pe câmp, căci încălțămintea și poalele veșmintelor erau pline de glod. Ai fi zis, de asemenea, că cineva aruncase cu pietre în el, sau că se împiedicase și căzuse, deoarece toată fața îi era lovită și marginea unei dintre mâneci îi era mânjită cu sânge.
— Nu-i nimic, spuse. O încăierare. Am și uitat-o.
