dintre aceste aventuri a fost aceea care s-a petrecut într-o noapte, când moștenitorul familiei Ligre s-a strecurat în grajdul unui geambaș din Dranoutre și a vopsit în trandafiriu două iepe; a doua zi de dimineață, stăpânul lor a crezut că sunt vrăjite. Într-o bună zi s-a descoperit că Henri-Maximilien cheltuise într-una din aceste ieșiri câțiva ducați șterpeliți de la grăsanul de Juste; mai în glumă, mai în serios, tatăl și fiul s-au încăierat; oamenii i-au despărțit așa cum desparți un taur de tăurașul lui când se reped unul la altul în ocolul gospodăriei.

Cel mai adesea, Zénon pleca însă de unul singur, în zori, cu tăblițele în mână, și-o lua pe câmp în căutarea cine știe cărei învățături ce purcede de-a dreptul de la lucruri. Nu ostenea cântărind și cercetând curios pietrele ale căror margini netede sau zgrunțuroase, ale căror nuanțe ruginii sau verzui spun câte o poveste, stând mărturie pentru metalele care le-au zămislit, pentru focul sau apa care odinioară le-a închegat substanța sau le-a făurit conturul. De sub ele se iveau insecte, gângănii ciudate ale unui infern animal.

Așezat pe câte un dâmb, uitându-se la câmpiile tălăzuite sub cerul plumburiu, înfoiate ici-colo de niște dealuri lungi, nisipoase, se gândea la vremurile demult apuse când marea se întindea pe aceste meleaguri unde creștea acum grâul și cărora, retrăgându-se, le lăsase asemănarea și parcă semnătura valurilor sale. Căci totul se schimbă, atât înfățișarea lumii cât și roadele acestei naturi în veșnică mișcare și ale cărei clipe țin veacuri întregi. Alteori, cu atenția brusc încordată, dar tăinuită ca a unui braconier, se îndrepta spre lighioanele ce aleargă, zboară sau se târăsc prin străfundurile codrilor, cercetând urma exactă pe care o lasă după ele, rutul, împerecherile, hrana, semnalele și șiretlicurile lor, precum și felul în care, lovite cu bâta, mor.

Târâtoarele, ponegrite de teama sau eresurile oamenilor, reci, prevăzătoare, pe jumătate subpământene, cuprinzând în fiecare din inelele lor un fel de înțelepciune minerală, îl atrăgeau și-i erau dragi.

Într-una din acele seri, când căldura lunii lui cuptor era în toi, Zénon, stăpân pe învățătura dobândită de la Jean-Myers, în loc să aștepte ajutorul nesigur al bărbierului, s-a apucat singur să-i ia sânge unui fermier pe care-l lovise damblaua.

Canonicul Campanus a condamnat asemenea necuviință; Henri-Juste, punând paie peste foc, s-a văitat în gura mare c-a cheltuit o groază de ducați pe învățătura nepotului său ca să-l vadă până la urmă ajungând la lanțetă și lighenaș. Învățăcelul a îndurat dojenile cu o tăcere dușmănoasă. Începând din

ziua aceea, și-a prelungit absențele. Jacqueline credea că e vorba de vreo dragoste cu o fată de la fermă.

Odată, luându-și pâine pe mai multe zile, s-a aventurat până în pădurea Houthuist, rămășiță a codrilor nesfârșiți de pe vremea păgânilor; din frunzișul lor se prefirau sfaturi stranii. Cu capul în sus, uitându-se de jos la aceste desișuri de verdeață și cetină, Zénon o apuca din nou pe calea speculațiilor alchimiste întreprinse la școală sau în pofida școlii; regăsea în fiecare din aceste piramide vegetale hieroglifele ermetice ale forțelor ascendente, semnul aerului ce scaldă și hrănește frumoasele entități silvestre, ale focului a cărui virtualitate o poartă în ele și care le va mistui poate într-o zi. Urcușul acesta era însă echilibrat și de o coborâre: sub picioarele lui, poporul orb și sensibil al rădăcinilor imita în beznă nesfârșita încrengătură a rămurelelor pe cer, orientându-se cu grijă spre cine știe de nadir. Ici-colo, o frunză îngălbenită înainte de vreme trăda prezența, sub verdeață, a metalelor din care-și alcătuise substanța și a căror transmutație o înfăptuia. O pală de vânt pleca trunchiurile mari, așa ca pe om destinul său. Tânărul învățat se simțea liber ca fiarele și amenințat ca și ele, cumpănit ca un copac între lumea de jos și cea de sus, plecându-se și el sub presiunile ce se exercită asupră-i și nu vor înceta până la moarte. Pentru acest bărbat de douăzeci de ani, moartea nu era deocamdată decât un cuvânt.

Pe înserate, a zărit pe covorul de mușchi urmele unui transport de copaci tăiați; un miros de fum l-a condus prin noaptea ce se și lăsase până la coliba unor cărbunari. Trei bărbați, tatăl și cei doi fii, călăii copacilor, stăpânii și totodată slujitorii focului, sileau flăcările să-și ardă încet victimele, preschimbând lemnul umed ce fâsâie și tresare în cărbunele ce-și păstrează

pe vecie afinitatea cu focul. Zdrențele li se confundau cu trupurile aproape etiopiene, mânjite cu funingine și cenușă. Împrejurul acelor chipuri negre și pe piepturile lor negre și goale, părul alb al tatălui, clăile blonde ale fiilor te uimeau. Acești trei oameni, la fel de singuri ca niște anahoreți, uitaseră, încet-încet, toate lucrurile veacului sau poate că nici n-avuseseră vreodată habar de ele. Puțin le păsa cine domnește în Flandra sau dacă-i anul una mie cinci sute douăzeci și nouă de la nașterea lui Hristos. Îl primiră pe Zénon fornăind mai degrabă decât vorbind, așa cum primesc jivinele pădurii altă jivină; tânărul știa că în loc să primească o bucată din pâinea lui și să împartă cu el ciorba lor de ierburi, ar fi putut să-l ucidă ca să-i ia hainele. Noaptea, târziu, sufocându-se în coliba plină de fum, s-a sculat ca să urmărească stelele ca de obicei și a ieșit pe aria calcinată care în întuneric părea albă. Rugul cărbunilor ardea înăbușit, construcție geometrică tot atât de desăvârșită ca fortificațiile castorilor și stupii albinelor. Pe fundalul învăpăiat se mișca o umbră; cel mai

mic dintre frați veghea asupra masei incandescente. Zénon îl ajută să

despartă cu niște cârlige trunchiurile care ardeau prea iute. Vega și Deneb străluceau printre vârfurile copacilor; trunchiurile și ramurile acopereau stelele așezate mai jos pe cer. Învățăcelul se gândi la Pitagora, la Nicolaus Cusanus, la un oarecare Copernic ale cărui teorii recent expuse erau primite cu înflăcărare sau contrazise violent la Școală, și-l cuprinse un sentiment de mândrie că face parte din acea iscusită și neliniștită seminție a oamenilor ce domesticesc focul, transformă substanța lucrurilor și scrutează drumul aștrilor.

Părăsindu-și gazdele fără să-și ia rămas bun, de parcă s-ar fi despărțit de niște căprioare, porni la drum nerăbdător, ca și când ținta pe care o fixase gândirii lui s-ar fi aflat prin apropiere, și ca s-o atingă ar fi trebuit să se grăbească. Știa că-și cheltuiește ultimele clipe de libertate și că peste câteva zile va fi nevoit să se întoarcă pe băncile școlii ca să-și asigure pentru mai târziu fie o slujbă de secretar la vreun episcop, cu însărcinarea de-a aduce din condei gingașe fraze latinești, fie vreo catedră de teologie de unde se va cuveni să picure asupra auditorilor săi doar idei aprobate și îngăduite. Cu nevinovăția proprie tinereții, își închipuia că nimeni până la el nu adăpostise în inima sa atâta ură față de preoție, nici nu dusese atât de departe răzvrătirea sau fățărnicia. Până una-alta, strigătul înfricoșat al unei gaițe, sfredelul unei ciocănitori erau singurele utrenii. O balegă aburea ușor pe mușchi, dovadă că

un animal al nopții trecuse pe acolo.

Cum a ajuns la drumul mare, zvonurile și larma veacului l-au împresurat din nou. O ceată de săteni zădărâți alergau cu găleți și cu furci; ardea o fermă

mare, izolată; îi dăduseră foc niște anabaptiști dintr-aceia care se înmulțiseră

peste măsură în ultima vreme și care amestecau ura față de cei bogați și puternici cu o formă specială a dragostei față de Dumnezeu. Zénon îi compătimea și-i disprețuia pe acești visători ce săreau din lac în puț, dintr-o aberație seculară într-o nouă manie; totuși, dezgustul față de grosolana bogăție ce-l înconjura îl apropia fără voia lui de cei săraci. Ceva mai încolo i s-a întâmplat să dea peste un țesător concediat ce-și luase traista de cerșetor ca să-și caute hrana aiurea, și tânărul l-a invidiat pe acest calic fiindcă era mai liber ca el.

SERBARE LA DRANOUTRE

Într-o seară, pe când se întorcea ca un câine hămesit după mai multe zile de hoinăreală, a zărit de departe casa luminată de atâtea făclii, încât a crezut că iar e vorba de vreun foc. Pe drum se înghesuiau căruțe grele. Abia atunci își aduse aminte că de câteva săptămâni Henri-Juste nădăjduia și punea la cale o vizită regească.

Tocmai se semnase pacea de la Cambrai. Lumea îi zicea Pacea Doamnelor, căci două principese, pe care canonicul Bartholommé Campanus le asemuia în predicile sale cu sfintele Mironosițe din Scriptură, se apucaseră de bine, de rău, să vindece rănile veacului. Regina Mamă a Franței, ținută o vreme în loc de teama unor conjuncții astrale nefaste, plecase în sfârșit de la Cambrai îndreptându-se spre Luvru. Regenta Țărilor de Jos, în drum spre Malines, se oprea o noapte la castelul de la țară al Marelui Vistiernic al Flandrei, și Henri-Juste poftise oamenii de vază de prin partea locului, cumpărase cam de peste tot lumânări și bunătăți alese, adusese de la Tournai muzicanții episcopului și pregătise o petrecere în stil antic, în timpul căreia câțiva fauni înveșmântați în stofe țesute cu fir și câteva nimfe în cămăși de mătase verde aveau să-i servească Doamnei Marguerite o gustare alcătuită din marțipan, cremă de migdale și dulcețuri.

Zénon șovăi să intre în sală, de teamă ca nu cumva hainele sale roase și prăfuite și mirosul trupului său nespălat să-i zădărnicească sorții de izbândă

în ochii mai-marilor lumii acesteia; pentru prima oară în viața lui lingușirea și sforăria i se părură îndeletniciri la care n-ar strica să se priceapă cât mai bine, iar slujba de secretar particular sau de perceptor al unui principe era preferabilă aceleia de belfer la un colegiu sau de bărbier în vreun sat. Apoi, trufia celor douăzeci de ani ai săi, precum și siguranța că norocul omului depinde de firea sa și de bunăvoința stelelor, se dovediră mai puternice. Intră, se așeză lângă căminul ce fusese împodobit cu frunze și se uită în jurul lui la acel olimp uman.

Nimfele și faunii îmbrăcați după moda antichității erau plozii fermierilor îmbogățiți și ai boiernașilor de la țară pe care Marele Vistiernic, nepăsător, îi lăsa să ciugulească de prin sipetele lui; sub peruci și dresuri, Zénon le recunoștea părul bălai și ochii albaștri, iar sub faldurile tunicilor despicate sau suflecate, picioarele cam groase ale unora dintre fetele ce-l zgândăriseră

cu dezmierdările lor la umbra câte unei căpițe. Henri-Juste, mai solemn și mai aprins la față ca de obicei, făcea pe gazda în mijlocul luxului său de negustor.

Regenta, îmbrăcată în negru, mărunțică și durdulie, avea o paloarea tristă de văduvă și buze strânse de gospodină destoinică ce veghează nu numai asupra

rufăriei și cămării, dar și asupra statului. Cei care o lingușeau îi lăudau cucernicia, știința, castitatea care o făcuse să nu se căsătorească a doua oară, mulțumindu-se cu melancolica austeritate a văduviei; cei care o defăimau o acuzau în taină că iubește femeile, recunoscând totodată că pornirea aceasta e mai puțin rușinoasă în cazul unei nobile doamne decât e la bărbați tendința contrară, căci e mai frumos, zic ei, ca o femeie să facă pe bărbatul decât un bărbat să imite femeia. Veșmintele Regentei erau bogate, dar mohorâte, precum se cuvine unei principese care trebuie să poarte însemnele exterioare ale regeștii sale stări, dar nu ține să ia ochii sau să placă. Ronțăind cofeturi, îl asculta cu bunăvoință pe Henri-Juste îmbinând cuvinte măgulitoare de curtean cu glume deșucheate, ca o femeie cucernică, dar deloc mironosiță, care a învățat să nu se tulbure când aude vorbirea fără perdea a bărbaților.

Băuseră vinuri de Rhin, vinuri ungurești și franțuzești; Jacqueline își desfăcu pieptărașul de postav împodobit cu fireturi și porunci să-i fie adus fiul cel mic, încă neînțărcat, că i-o fi și lui sete. Lui Henri-Juste și nevestei sale le plăcea să arate acest copil de curând născut, care-i întinerea.

Sânul ce se zări printre cutele rufăriei fine îi încântă pe oaspeți.

— Nimeni n-o să poate zice, rosti Doamna Marguerite, că micuțul ăsta n-a supt lapte de la o mamă bună.

Întrebă cum îl cheamă pe copil.

— Nu-i încă botezat, răspunse flamanda.

— Atunci, zise Doamna Marguerite, botezați-l Philibert, ca pe stăpânul meu pe care l-a chemat Cel-de-Sus.

Henri-Maximilien băuse peste măsură și le vorbea domnișoarelor de onoare despre faptele vitejești pe care o să le săvârșească într-o zi, când o fi mare.

— În veacul ăsta nenorocit, spuse Doamna Marguerite, puștiului n-o să-i lipsească prilejurile.

În sinea ei se întreba dacă Marele Vistiernic îi va acorda Împăratului împrumutul acela cu dobândă de 12 la sută refuzat de banca Fuggers, ce avea să-i slujească la acoperirea cheltuielilor campaniei trecute, sau poate a celei viitoare, căci se știe câte parale fac tratatele de pace. O mică parte din acești nouăzeci de mii de galbeni i-ar fi de ajuns ca să-și termine paraclisul de la Brou, în ținutul Bresse, unde avea să se ducă cândva să-și doarmă somnul de veci alături de principele ei. Până să apuce să ducă la gură lingurița aurită, Doamna Marguerite îl văzu din nou, cu ochii minții, pe tânărul despuiat, cu părul lipit de sudoarea frigurilor, cu pieptul umflat de umoarea pleureziei, și, cu toate astea, frumos ca un Apollo, pe care-l înmormântase de mai bine de douăzeci de ani.

Nimic n-o putea mângâia, nici drăgălășenia lui Amant Vert, papagalul ei indian, nici cărțile, nici frumosul chip al duioasei sale însoțitoare, Doamna Laodamie, nici treburile statului, nici Dumnezeu, care e sprijinul și sfetnicul principilor. Chipul celui mort se întoarse în tezaurul amintirii; conținutul linguriței aduse pe limba Regentei gustul său dulce și înghețat; se trezi din nou la masa de la care nu se mișcase, văzu mâinile roșii ale lui Henri-Juste pe fața de masă purpurie, podoabele țipătoare ale Doamnei d’Hallouin, doamna ei de onoare, pruncul de la sânul flamandei și mai încolo, instalat lângă cămin, un tânăr cu chip frumos și sfidător, care mânca fără să se sinchisească de oaspeți.

— Și cel de colo, zise ea, care le ține tovărășie tăciunilor?

— Iată-i pe singurii mei fii, spuse bancherul nemulțumit, arătându-l pe Henri-Maximilien și pe pruncul în scutece brodate.

Bartholommé Campanus îi povesti în șoaptă Regentei despre aventura Hilzondei, căinându-se totodată de căile eretice pe care se rătăcise mama lui Zénon. Doamna Marguerite începu atunci cu canonicul una dintre acele discuții despre credință și faptele cele bune, reluată zi de zi de către oamenii cucernici și învățați ai vremii, fără ca vreodată aceste dezbateri inutile să ajute la rezolvarea problemei sau să-i dovedească deșertăciunea. Tocmai atunci se iscă zarvă la ușă; sfioși, dar avântându-se toți deodată, intrară câțiva oameni.

Acești muncitori postăvari, veniți la Dranoutre cu un dar bogat pentru Doamna, alcătuiau o parte din distracțiile puse la cale pentru serbare. Cu două

zile în urmă însă, într-un atelier, avusese loc o încăierare ce preschimbase drumul meșteșugarilor într-un fel de răzmeriță. Tot dormitorul lui Colas Gheel era acolo ca să-i ceară iertarea lui Thomas de Dixmunde, amenințat cu ștreangul fiindcă fărâmase cu ciocanul războaiele mecanice de curând montate și puse în sfârșit în funcțiune. Ceata aceea buimăcită, căreia i se alăturaseră câțiva muncitori străini concediați ce băteau drumurile, străbătuse în două zile cele câteva leghe care despărțeau fabrica de conacul negustorului. Colas Gheel, rănit la mâini în timp ce-și apăra mașinile, se afla totuși în primul rând al petiționarilor. În chipul acela ale cărui buze bodogăneau în mod nedeslușit, Zénon abia îl mai recunoștea pe zdravănul Colas de pe vremea când avea șaisprezece ani. Învățăcelul, apucând de mânecă un slujitor care îi întindea niște bomboane, află că Henri-Juste refuzase să asculte plângerile nemulțumiților, dar îi lăsase să doarmă pe o pajiște hrănindu-i cu ceea ce aruncau bucătarii. Slugile vegheaseră toată

noaptea asupra cămărilor, argintăriei, pivniței și stogurilor. Nenorociții aceia păreau însă supuși ca oile când le duci la tuns; își scoseseră căciulile; cei mai umili îngenuncheaseră.

— Îndurare pentru Thomas, tovarășul meu! Îndurare pentru Thomas, căruia mașinile mele i-au întunecat mințile, îngână Colas Gheel. E prea tânăr ca să atârne în ștreang!

— Ce? zise Zénon, îl aperi pe ticălosul care ne-a nimicit munca?

Frumușelului tău Thomas îi plăcea să joace; n-are decât să joace acum în înaltul cerului.

Micul grup de domnișoare de onoare pufni în râs la auzul sfadei în limba flamandă. Descumpănit, Colas își purtă de jur-împrejur ochii spălăciți și-și făcu cruce când îl recunoscu, lângă vatră, pe tânărul învățat pe care odinioară

îl numea fratele său întru Sfântul Ioan.

— Domnul m-a dus în ispită, plângea omul cu mâinile înfășurate, pe mine care mă jucam ca un copil cu scripeți și cu manivele. Un diavol mi-a arătat măsurile și cifrele și am făcut, cu ochii închiși, o spânzurătoare de unde atârnă

o frânghie.

Și se dădu cu un pas înapoi, sprijinindu-se pe umărul slab al ucenicului Perrotin.