așteaptă aiurea. La el mă duc.
Și-o porni iar la drum.
— Cine? întrebă Henri-Maximilien. Starețul de la Léon, moșneagul acela știrb?
Zénon întoarse capul:
— Hic Zeno, zise el. Eu însumi.
COPILĂRIA LUI ZÉNON
Zénon venise pe lume cu douăzeci de ani în urmă, la Bruges, în casa lui Henri-Juste. Pe maică-sa o chema Hilzonde, iar tatăl lui, Alberico de’Numi, era un tânăr prelat coborâtor dintr-un vechi neam florentin.
În înflăcărarea adolescenței sale timpurii, sub pletele-i lungi, messer Alberico de’Numi strălucise la curtea familiei Borgia. Între două curse de tauri, în piața Sfântului Petru, îi plăcuse să discute despre cai și mașinării de război cu Leonardo da Vinci, pe atunci inginerul lui Cezar: mai târziu, în vâltoarea întunecată a celor douăzeci și doi de ani ai săi, a făcut parte din micul cerc de tineri gentilomi pe care prietenia pătimașă a lui Michelangelo îi cinstea asemenea unui titlul de noblețe. A avut aventuri care se încheiau cu pumnalul; a început să-și facă o colecție de opere de artă din antichitate; o discretă legătură cu Iulia Farnese i-a prins bine. La Sinigaglia, vicleniile lui, care au contribuit la căderea dușmanilor Sfântului Scaun în capcana unde-au și pierit, i-au atras bunăvoința papei și a fiului său; i s-a promis întrucâtva episcopatul de Nerpi, dar moartea neașteptată a Sfântului Părinte a întârziat această avansare. Dezamăgirea, sau poate vreo dragoste neîmpărtășită a cărei taină nu s-a aflat niciodată, l-a făcut să se dedea câtva timp trup și suflet pocăinței și studiului.
Lumea a crezut la început că e o manevră ambițioasă. Acest om nestăpânit fusese totuși cuprins de un nestăvilit elan de ascetism. Se zicea că s-a stabilit la Grotta-Ferrata, în mănăstirea călugărilor greci din tagma Sfântului Nil, întruna din cele mai aspre singurătăți din Latium, unde pregăteam meditație și rugăciuni traducerea în limba latină a Vieții Anahoreților; a fost nevoie de însăși porunca papei Iulius al II-lea, care-i aprecia inteligența tăioasă, ca să-l hotărască să ia parte, în calitate de secretar apostolic, la lucrările Ligii de la Cambrai. Cum a ajuns acolo a și dobândit în discuții o autoritate ce-o depășea chiar pe aceea a emisarului papei. Acum era pe de-a-ntregul preocupat de interesele Sfântului Scaun cu privire la dezmembrarea Veneției, la care până
atunci nici nu se gândise.
Înveșmântat în purpură ca un cardinal, messer Alberico de’Numi a vădit, la ospețele ce s-au dat în timpul lucrărilor Ligii, acea inimitabilă prestanță
datorită căreia fusese poreclit de către curtezanele romane Unicul. În cursul unei controverse îndârjite, el a fost cel care, punându-și verbul ciceronian în slujba unei convingeri uimitor de înflăcărate, a obținut adeziunea ambasadorilor lui Maximilian. Apoi, având în vedere că o scrisoare a mamei sale, o florentină aprigă la bani, i-a amintit de niște creanțe de încasat de la casa Adorno din Bruges, s-a hotărât să recupereze imediat acele sume atât de necesare carierei sale de mare prelat.
La Bruges a locuit la agentul său flamand, Juste Ligre, care se oferise să-l găzduiască. Omul acela pântecos era un admirator atât de pasionat al Italiei, încât născocise că o străbunică a dumisale, într-una din acele văduvii temporare de care suferă nevestele de negustori, își plecase fără îndoială
urechea la șoaptele unui om de afaceri genovez. Messer Alberico de’Numi s-a mângâiat de faptul că fusese plătit doar cu noi polițe, ce urmau a fi încasate de la firma Herwart din Augsbourg, punând în spinarea gazdei cheltuielile pricinuite de câinii, șoimii și pajii lui. Rezemată de antrepozitele sale, Casa Ligre se scălda într-un belșug princiar; se mânca bine acolo; se bea încă și mai bine; și, cu toate că Henri-Juste nu citea decât registrele postăvăriei lui, ținea cu tot dinadinsul să aibă cărți în casă.
Își încredințase conducerea gospodăriei tinerei sale surori Hilzonde, el fiind deseori pe drumuri, ba la Tournai, ba la Malines, unde avansa fonduri Regentei, ba la Anvers unde tocmai se întovărășise cu aventurosul Lambrecht von Rechterghem în negoțul cu piper și alte bunătăți de peste mări și țări, ba la Lyon unde cel mai adesea ținea să-și pună personal la punct tranzacțiile bancare cu ocazia târgului de la Sărbătoarea Tuturor Sfinților.
Messer Alberico de’Numi s-a îndrăgostit pe dată de fetița cu sâni plăpânzi, cu chip prelung, îmbrăcată în catifele țepene, țesute cu fir de aur, ce păreau că
o sprijină, și împodobită, în zilele de sărbătoare, cu giuvaeruri pe care le-ar fi pizmuit și o împărăteasă. Pleoapele ca sideful, aproape trandafirii, îi împresurau ochii de un cenușiu șters; buzele, puțin umflate, erau parcă mereu gata să suspine, sau să șoptească primul cuvânt al unei rugăciune sau al unui cânt. Și-ți venea s-o dezbraci poate tocmai fiindcă era greu să ți-o închipui goală.
Într-o seară, când zăpada te îndemna să visezi mai mult ca oricând la paturi calde și odăi zăvorâte, o slujnică mituită l-a ajutat pe messer Alberico să
pătrundă în etuva unde Hilzonde își spăla cu tărâțe părul creț care o înveșmânta asemenea unei mantii. Copila și-a acoperit obrazul, dar își lăsă
fără împotrivire pradă ochilor, buzelor, mâinilor îndrăgostitului trupul ei curat și alb ca o migdală dezghiocată. În noaptea aceea tânărul florentin se adăpă din fântâna ferecată, îmblânzi cei doi ieduți gemeni, deprinse gura aceea cu jocul și alintările dragostei. În zori, Hilzonde, în sfârșit cucerită, se dărui pe de-a-ntregul, iar dimineața, zgâriind cu vârful unghiilor geamul albit de ger, gravă cu ajutorul diamantului de la inel inițialele ei și ale iubitului înlănțuite, înscriindu-și astfel fericirea în materia aceea subțire și străvezie, firește, dar nu cu mult mai firavă decât trupul și inima omului.
Desfătările lor s-au îmbogățit cu toate plăcerile vremii și locului; Hilzonde cânta la mica orgă hidraulică dăruită de fratele ei cântece măiestrite, aveau
parte de vinuri din belșug aromate cu fel de fel de mirodenii, de odăi calde, de plimbări cu barca pe canalele încă albăstrui pe vremea dezghețului, sau de cavalcade în mai prin pajiștile înflorite. Messer Alberico a petrecut însă
ceasuri plăcute, mai gingașe poate decât cele pe care i le dăruia Hilzonde, căutând prin liniștitele mănăstiri neerlandeze străvechi manuscrise uitate; învățaților italieni cărora le împărtășea aceste descoperiri li se părea că văd reînviind în el geniul marelui Marsilio. Seara, așezați în fața focului, îndrăgostiții se uitau împreună la un ametist mare adus din Italia înfățișând niște satiri ce sărutau câteva nimfe, iar florentinul o învăța pe Hilzonde cuvintele ce denumesc în țara lui dezmierdările iubirii. A scris pentru ea o baladă în grai toscan; stihurile închinate acestei fiice de negustori ar fi fost demne de Sulamita, cea din Cântarea Cântărilor.
Primăvara trecu, veni vara. Într-o bună zi, o scrisoare de la vărul său, Giovanni de Medici, în parte cifrată, în parte scrisă pe tonul ștrengăresc cu care Giovanni înveselea totul, politica, erudiția și dragostea, i-a adus lui messer Alberico acele detalii ale intrigilor curiei și Romei de care șederea lui în Flandra îl lipsise. Iulius al II-lea nu era nemuritor. În ciuda proștilor și a stipendiaților câștigați deja întru totul de Riario, nătângul acela bogat, agerul Medici își pregătea de multă vreme alegerea la proximul conclav. Messer Alberico știa bine că cele câteva întrevederi avute cu oamenii de afaceri ai Împăratului nu fuseseră suficiente ca să-l dezvinovățească în ochii actualului pontif de nejustificata prelungire a absenței sale; cariera lui depindea de aci înainte de acest văr ce ar putea deveni papă. Se jucaseră împreună pe terasele de la Careggi; Giovanni îl introdusese mai târziu în încântătorul său cerc de literați, puțin măscărici și oarecum codoși; messer Alberico nutrea iluzia că
va reuși să-l conducă pe acest om fin, dar de o indolență de fată mare; îl va ajuta să-și croiască drumul către tronul Sfântului Petru; din umbră, și până ce i-o pica ceva mai bun, va fi organizatorul acestui pontificat. I-a trebuit un ceas ca să-și pregătească plecarea.
Poate că nu avea suflet. Poate că pasiunile lui neașteptate nu erau altceva decât revărsarea unei uluitoare forțe fizice; poate că, actor minunat, încerca fără încetare noi forme de simțire; sau poate că toate acestea erau mai degrabă o succesiune de atitudini splendide și violente, dar arbitrare, ca acelea ale chipurilor zugrăvite de Buonarotti pe bolțile Capelei Sixtine. Lucca, Urbino, Ferrara, acești pioni pe tabla de șah a familiei sale, i-au șters brusc din minte molcomele priveliști de verdeață și apă în care binevoise să trăiască
o vreme. Și-a îngrămădit în cufere frânturile de manuscrise antice și ciornele poemelor de dragoste. Cu cizme, pinteni, mănuși de piele și pălărie de fetru, mai mult ca oricând cavaler și mai puțin ca oricând slujitor al bisericii, s-a înfățișat Hilzondei să-și vestească plecarea.
Ea rămăsese grea. Și o știa. Nu i-a spus-o. Prea duioasă ca să stea în calea aprigelor sale năzuințe, era și prea mândră ca să tragă foloase de pe urma unei mărturisiri pe care talia ei îngustă și pântecele supt n-o adevereau încă.
Nu i-ar fi plăcut deloc să fie învinuită că minte și, cam în aceeași măsură, să
știe că-l stânjenește. Peste câteva luni însă, când a născut un băiat, a socotit că nu are dreptul să-i tăinuiască lui messer Alberico de’Numi nașterea fiului lor. Abia știa să scrie; și-a petrecut ceasuri întregi ticluind o scrisoare, ștergând cu degetul cuvintele de prisos; încheindu-și într-un târziu epistola, o încredință unui negustor genovez ce pleca la Roma și în care avea încredere.
Messer Alberico nu i-a răspuns niciodată. Cu toate că genovezul a asigurat-o mai târziu că i-a înmânat chiar el scrisoarea, Hilzonde s-a încăpățânat să
creadă că omul odinioară iubit n-o primise niciodată.
Scurta ei dragoste urmată de o părăsire neașteptată o lăsaseră pe tânăra femeie scârbită și sătulă de desfătări; sătulă de trupul ei și de rodul acestuia, părea că-l cuprinde și pe copil în dezaprobarea plictisită ce-o simțea față de ea însăși. Nemișcată în patul ei de lăuză, s-a uitat nepăsătoare cum slujnicele înfașă la licărirea jarului din cămin acea mogâldeață negricioasă. A avea un copil din flori fiind un accident destul de obișnuit, Henri-Juste ar fi putut negocia pentru sora lui căsătorii avantajoase, dar amintirea bărbatului pe care nu-l mai iubea era de ajuns ca s-o îndepărteze pe Hilzonde de burghezul greoi pe care taina căsătoriei i l-ar fi putut aduce sub plapumă și pe perină.
Purta fără plăcere veșminte minunate din cele mai scumpe postavuri dăruite de fratele ei, dar, din ciudă pe ea însăși mai mult decât din remușcare, se lipsea de vinuri, de bucate alese, de un foc bun și adesea chiar de rufărie albă.
Lua parte la toate slujbele de la biserică: totuși, seara, după cină, dacă se întâmpla ca vreun oaspete al lui Henri-Juste să dea în vileag dezmățul și furtișagurile de la Roma, își lăsa deoparte dantela la care lucra ca să audă mai bine, rupând uneori fără voie câte un fir pe care îl înnoda apoi pe tăcute.
Bărbații se căinau că nisipul năpădește portul, păgubind orașul Bruges în folosul altor locuri mai accesibile corăbiilor; își băteau joc de inginerul Lancelot Blondeel care pretindea că va vindeca această boală păcătoasă cu ajutorul unor canale și a unor șanțuri. Sau, își spuneau glume deșucheate; careva istorisea o povestioară, repetată de zeci de ori, cu ibovnice hrăpărețe, cu soți trași pe sfoară, cu iubiți ascunși prin putini sau cu negustori vicleni păcălindu-se unii pe alții. Hilzonde se ducea în bucătărie să vegheze la strânsul mesei; abia de-i arunca o privire feciorului ei ce sugea lacom la pieptul unei slujnice.
Într-o dimineață, întorcându-se dintr-o călătorie, Henri-Juste îi prezentă
un nou oaspete. Era un bărbat cu barbă căruntă, atât de simplu și atât de grav,
încât văzându-l, gândul te purta spre adierile curate ale vântului pe-ntinsul mării fără de soare. Simon Adriansen se temea de Dumnezeu. Anii și o avere dobândită pare-se cinstit îi dăruiau acestui negustor din Zeelanda o demnitate de patriarh. Rămăsese văduv de două ori: două gospodine îi dăruiseră copii, trecuseră pe rând prin casa și patul lui înainte de-a fi culcate una lângă cealaltă în gropnița familiei, lângă zidul unei biserici din Middlebourg; fiii săi se îmbogățiseră și ei, la rândul lor. Simon era dintre cei care, dorindu-le, au față de femei o grijă părintească. Socotind-o pe Hilzonde mâhnită, își luă obiceiul să se așeze lângă ea.
Henri-Juste îi purta o adâncă recunoștință. Averea acestui om îl sprijinise în clipe grele; îl respecta într-atât pe Simon, încât se căznea să nu bea peste măsură în fața lui. Dar ispita vinului era mare. Băutura îl îndemna la vorbă.
