Desfătările lor s-au îmbogățit cu toate plăcerile vremii și locului; Hilzonde cânta la mica orgă hidraulică dăruită de fratele ei cântece măiestrite, aveau

parte de vinuri din belșug aromate cu fel de fel de mirodenii, de odăi calde, de plimbări cu barca pe canalele încă albăstrui pe vremea dezghețului, sau de cavalcade în mai prin pajiștile înflorite. Messer Alberico a petrecut însă

ceasuri plăcute, mai gingașe poate decât cele pe care i le dăruia Hilzonde, căutând prin liniștitele mănăstiri neerlandeze străvechi manuscrise uitate; învățaților italieni cărora le împărtășea aceste descoperiri li se părea că văd reînviind în el geniul marelui Marsilio. Seara, așezați în fața focului, îndrăgostiții se uitau împreună la un ametist mare adus din Italia înfățișând niște satiri ce sărutau câteva nimfe, iar florentinul o învăța pe Hilzonde cuvintele ce denumesc în țara lui dezmierdările iubirii. A scris pentru ea o baladă în grai toscan; stihurile închinate acestei fiice de negustori ar fi fost demne de Sulamita, cea din Cântarea Cântărilor.

Primăvara trecu, veni vara. Într-o bună zi, o scrisoare de la vărul său, Giovanni de Medici, în parte cifrată, în parte scrisă pe tonul ștrengăresc cu care Giovanni înveselea totul, politica, erudiția și dragostea, i-a adus lui messer Alberico acele detalii ale intrigilor curiei și Romei de care șederea lui în Flandra îl lipsise. Iulius al II-lea nu era nemuritor. În ciuda proștilor și a stipendiaților câștigați deja întru totul de Riario, nătângul acela bogat, agerul Medici își pregătea de multă vreme alegerea la proximul conclav. Messer Alberico știa bine că cele câteva întrevederi avute cu oamenii de afaceri ai Împăratului nu fuseseră suficiente ca să-l dezvinovățească în ochii actualului pontif de nejustificata prelungire a absenței sale; cariera lui depindea de aci înainte de acest văr ce ar putea deveni papă. Se jucaseră împreună pe terasele de la Careggi; Giovanni îl introdusese mai târziu în încântătorul său cerc de literați, puțin măscărici și oarecum codoși; messer Alberico nutrea iluzia că

va reuși să-l conducă pe acest om fin, dar de o indolență de fată mare; îl va ajuta să-și croiască drumul către tronul Sfântului Petru; din umbră, și până ce i-o pica ceva mai bun, va fi organizatorul acestui pontificat. I-a trebuit un ceas ca să-și pregătească plecarea.

Poate că nu avea suflet. Poate că pasiunile lui neașteptate nu erau altceva decât revărsarea unei uluitoare forțe fizice; poate că, actor minunat, încerca fără încetare noi forme de simțire; sau poate că toate acestea erau mai degrabă o succesiune de atitudini splendide și violente, dar arbitrare, ca acelea ale chipurilor zugrăvite de Buonarotti pe bolțile Capelei Sixtine. Lucca, Urbino, Ferrara, acești pioni pe tabla de șah a familiei sale, i-au șters brusc din minte molcomele priveliști de verdeață și apă în care binevoise să trăiască

o vreme. Și-a îngrămădit în cufere frânturile de manuscrise antice și ciornele poemelor de dragoste. Cu cizme, pinteni, mănuși de piele și pălărie de fetru, mai mult ca oricând cavaler și mai puțin ca oricând slujitor al bisericii, s-a înfățișat Hilzondei să-și vestească plecarea.

Ea rămăsese grea. Și o știa. Nu i-a spus-o. Prea duioasă ca să stea în calea aprigelor sale năzuințe, era și prea mândră ca să tragă foloase de pe urma unei mărturisiri pe care talia ei îngustă și pântecele supt n-o adevereau încă.

Nu i-ar fi plăcut deloc să fie învinuită că minte și, cam în aceeași măsură, să

știe că-l stânjenește. Peste câteva luni însă, când a născut un băiat, a socotit că nu are dreptul să-i tăinuiască lui messer Alberico de’Numi nașterea fiului lor. Abia știa să scrie; și-a petrecut ceasuri întregi ticluind o scrisoare, ștergând cu degetul cuvintele de prisos; încheindu-și într-un târziu epistola, o încredință unui negustor genovez ce pleca la Roma și în care avea încredere.

Messer Alberico nu i-a răspuns niciodată. Cu toate că genovezul a asigurat-o mai târziu că i-a înmânat chiar el scrisoarea, Hilzonde s-a încăpățânat să

creadă că omul odinioară iubit n-o primise niciodată.

Scurta ei dragoste urmată de o părăsire neașteptată o lăsaseră pe tânăra femeie scârbită și sătulă de desfătări; sătulă de trupul ei și de rodul acestuia, părea că-l cuprinde și pe copil în dezaprobarea plictisită ce-o simțea față de ea însăși. Nemișcată în patul ei de lăuză, s-a uitat nepăsătoare cum slujnicele înfașă la licărirea jarului din cămin acea mogâldeață negricioasă. A avea un copil din flori fiind un accident destul de obișnuit, Henri-Juste ar fi putut negocia pentru sora lui căsătorii avantajoase, dar amintirea bărbatului pe care nu-l mai iubea era de ajuns ca s-o îndepărteze pe Hilzonde de burghezul greoi pe care taina căsătoriei i l-ar fi putut aduce sub plapumă și pe perină.

Purta fără plăcere veșminte minunate din cele mai scumpe postavuri dăruite de fratele ei, dar, din ciudă pe ea însăși mai mult decât din remușcare, se lipsea de vinuri, de bucate alese, de un foc bun și adesea chiar de rufărie albă.

Lua parte la toate slujbele de la biserică: totuși, seara, după cină, dacă se întâmpla ca vreun oaspete al lui Henri-Juste să dea în vileag dezmățul și furtișagurile de la Roma, își lăsa deoparte dantela la care lucra ca să audă mai bine, rupând uneori fără voie câte un fir pe care îl înnoda apoi pe tăcute.

Bărbații se căinau că nisipul năpădește portul, păgubind orașul Bruges în folosul altor locuri mai accesibile corăbiilor; își băteau joc de inginerul Lancelot Blondeel care pretindea că va vindeca această boală păcătoasă cu ajutorul unor canale și a unor șanțuri. Sau, își spuneau glume deșucheate; careva istorisea o povestioară, repetată de zeci de ori, cu ibovnice hrăpărețe, cu soți trași pe sfoară, cu iubiți ascunși prin putini sau cu negustori vicleni păcălindu-se unii pe alții. Hilzonde se ducea în bucătărie să vegheze la strânsul mesei; abia de-i arunca o privire feciorului ei ce sugea lacom la pieptul unei slujnice.

Într-o dimineață, întorcându-se dintr-o călătorie, Henri-Juste îi prezentă

un nou oaspete. Era un bărbat cu barbă căruntă, atât de simplu și atât de grav,

încât văzându-l, gândul te purta spre adierile curate ale vântului pe-ntinsul mării fără de soare. Simon Adriansen se temea de Dumnezeu. Anii și o avere dobândită pare-se cinstit îi dăruiau acestui negustor din Zeelanda o demnitate de patriarh. Rămăsese văduv de două ori: două gospodine îi dăruiseră copii, trecuseră pe rând prin casa și patul lui înainte de-a fi culcate una lângă cealaltă în gropnița familiei, lângă zidul unei biserici din Middlebourg; fiii săi se îmbogățiseră și ei, la rândul lor. Simon era dintre cei care, dorindu-le, au față de femei o grijă părintească. Socotind-o pe Hilzonde mâhnită, își luă obiceiul să se așeze lângă ea.

Henri-Juste îi purta o adâncă recunoștință. Averea acestui om îl sprijinise în clipe grele; îl respecta într-atât pe Simon, încât se căznea să nu bea peste măsură în fața lui. Dar ispita vinului era mare. Băutura îl îndemna la vorbă.

Nu i-a tăinuit prea multă vreme oaspetelui său necazurile Hilzondei.

Într-o dimineață de iarnă, pe când Hilzonde lucra în sala cea mare, lângă

fereastră, Simon Adriansen s-a apropiat de ea și i-a spus solemn:

— Dumnezeu va șterge într-o zi din inima oamenilor toate legile ce nu izvorăsc din dragoste.

Ea n-a înțeles. El a urmat:

— Dumnezeu nu va mai primi, într-o zi, alt botez decât pe acela al Duhului și nici altă taină a căsătoriei decât pe aceea săvârșită cu dragoste de către trupuri.

Atunci Hilzonde începu să tremure. Dar bărbatul acela de o blândețe severă se apucă să-i deslușească acea boare nouă, minunată, ce adia prin lume, să-i arate minciuna oricărei legi care încâlcește lucrarea lui Dumnezeu, să-i vestească apropierea vremii când va fi deopotrivă de lesne să iubești și să crezi. În graiul său colorat ca paginile unei Biblii, parabolele se amestecau cu amintirea sfinților care, după părerea lui, năruiseră tirania romană; vorbind abia un pic mai încet, dar asigurându-se cu privirea că ușile sunt bine închise, i-a mărturisit că încă mai șovăie dacă să-și strige sus și tare credința anabaptistă, dar că într-ascuns se și lepădase de deșertăciunile învechite, de riturile vane și de tainele înșelătoare. Dacă ar fi fost să-i dai crezare, Cei Drepți, victime și privilegiați, alcătuiau din veac în veac un mic grup neatins de crimele și nebuniile lumii; păcatul nu sălășluiește decât în rătăcire; pentru sufletele neîntinate trupul este neprihănit.

Apoi i-a vorbit despre fiul ei. Copilul Hilzondei, zămislit în afara legilor bisericii, și împotriva lor, i se părea hărăzit mai mult ca oricare altul să

primească și să răspândească într-o zi vestea cea bună a celor Nevinovați și Sfinți. Dragostea fecioarei repede ademenite de frumosul diavol italian cu chip de arhanghel devenea pentru Simon o alegorie tainică: Roma era târfa Babilonului, căreia nevinovata îi fusese josnic jertfită. Uneori un zâmbet

încrezător de vizionar se ivea pe obrazul acela mare și hotărât și în glasul său calm răzbătea intonația prea sigură a celui ce vrea să se convingă și adesea chiar să se înșele pe sine însuși. Hilzonde însă era sensibilă doar la liniștita bunătate a acelui străin. În timp ce până atunci toți cei ce o înconjurau o luaseră în zeflemea, sau dăduseră dovadă de milă și de o îngăduință

binevoitoare și grosolană, Simon spunea, vorbindu-i despre bărbatul care o părăsise:

— Soțul domniei-tale.

Și-i amintea grav că orice legătură este indisolubilă în fața lui Dumnezeu.

Ascultându-l, Hilzonde se însenina. Era tot mâhnită, dar își redobândise mândria. Casa familiei Ligre, pe care orgoliul comerțului maritim o înzestrase cu o corabie pe stemă, era la fel de primitoare față de Simon ca și propria sa locuință. Prietenul Hilzondei se întorcea în fiecare an; îl aștepta și, mână în mână, vorbeau despre biserica spirituală care va înlocui Biserica.

Într-o seară de toamnă, niște neguțători italieni le-au adus vești: messer Alberico de’Numi, numit cardinal la treizeci de ani, fusese ucis la Roma în cursul unei orgii la o vie a familiei Farnese. Măscăricii la modă îl acuzau de această nelegiuire pe cardinalul Giuliano de Medici, știindu-l nemulțumit de influența dobândită de ruda lui asupra cugetului Sfântului Părinte.

Simon nu ascultă decât cu dispreț aceste zvonuri nelămurite, izvorâte din cloaca romană. Dar, peste o săptămână, un raport primit de Henri-Juste confirmă aceste mărturii. Liniștea de care dădea dovadă Hilzonde nu le îngăduia să presupună dacă se bucura sau plângea cumva în taină.

— Iată-te deci văduvă, îi spuse de îndată Simon Adriansen pe tonul acela de duioasă solemnitate ce-l lua fără încetare față de ea.

Contrar presupunerilor lui Henri-Juste, a doua zi a plecat.

După șase luni, la data obișnuită, s-a întors și a cerut-o fratelui ei.

Henri-Juste l-a dus în sala unde lucra Hilzonde. S-a așezat lângă ea. I-a spus:

— Dumnezeu nu ne-a dat dreptul să-i chinuim făpturile.

Hilzonde și-a întrerupt lucrul la dantelă. Mâinile întinse se odihneau pe urzeală, iar degetele acelea lungi, fremătând pe frunzele neterminate, te purtau cu gândul spre împletiturile încă neînfăptuite. Simon a urmat:

— Cu atât mai puțin nu ni l-a dat pe acela de a ne chinui pe noi înșine.

Frumoasa și-a ridicat spre el chipul de copil bolnav. El a mai zis:

— În casa asta plină de râsete nu ești fericită. Casa mea e plină de o adâncă

tăcere. Vino.

A acceptat.

Henri-Juste nu mai putea de bucurie. Jacqueline, scumpa lui soție, luată în căsătorie la scurt timp după necazurile Hilzondei, se tânguia cât o ținea gura

că în familie i-o ia înainte o târfă și copilul din flori al unui popă, iar socrul, Jean Bell, un negustor bogat din Tournais, întemeindu-se pe aceste văicăreli, întârzia cu plata zestrei. Și, într-adevăr, cu toate că Hilzonde nu se îngrijea de fiul ei, între cele două femei se isca un adevărat război din pricina oricărui fleac de jucărie dăruit copilului zămislit în așternutul legiuit. Bălaia Jacqueline o să poată de aci înainte să sărăcească în voie cumpărând bonete și bavețele brodate și să-l lase pe dolofanul ei de Henri-Maximilien să umble de-a bușilea pe fața de masă în zilele de sărbătoare și să-și vâre piciorușele prin talere.

În ciuda scârbei sale față de ceremoniile religioase, Simon a consimțit ca nunta să se celebreze cu un anumit fast de vreme ce, în mod neașteptat, aceasta era dorința Hilzondei. Dar seara, într-ascuns, după ce soții s-au retras în camera nupțială, el a oficiat din nou, în felul lui, taina căsătoriei, frângând pâinea și bând vinul cu aleasa lui. Hilzonde renăștea în preajma acestui bărbat, ca o barcă împotmolită pe care fluxul o trage iar după sine. Îi plăceau tainele fără rușine ale acestei plăceri îngăduite și felul cum omul acela bătrân, aplecat peste umărul ei, îi mângâia sânii, de parcă a iubi ar fi fost un mod de a binecuvânta.