ei era scutit atât de greșelile iscate de teama de a fi păgubit, cât și de cele ce ar urma din graba de a câștiga prea mult. Surghiuniții de bunăvoie au părăsit Amsterdamul înconjurați de acel respect de care se bucură toți bogații, orice ar face, chiar dacă trec în mod revoltător de partea săracilor. Un mic șlep i-a dus până la Deventer, de unde au străbătut cu carul dealurile proaspăt înverzite ale regiunii Gueldre. Se opreau prin hanurile Westfaliei ca să se ospăteze cu șuncă afumată; pentru acești orășeni, drumul spre Münster lua înfățișarea unei excursii la țară. O slujnică numită Johanna, pe care Simon o cinstea în mod deosebit fiindcă odinioară fusese pusă la cazne pentru credința ei anabaptistă, le însoțea pe Hilzonde și pe fetiță.

Bernard Rottmann îi primi la porțile Münsterului, într-o învălmășeală de convoaie militare, de saci și de butoaie. Pregătirea în vederea asediului

amintea de zarva și neorânduiala din ajunul anumitor sărbători. În timp ce femeile descărcau din car un leagăn și niște boarfe, Simon asculta explicațiile Marelui Restaurator: Rottmann era liniștit; ca și mulțimea îndoctrinată de el ce târa pe străzi zarzavaturi și lemne adunate de prin împrejurimi, el se bizuia pe ajutorul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Münsterul avea nevoie de bani.

Avea și mai multă nevoie de sprijinul celor neînsemnați, al celor nemulțumiți, al celor scârbiți, împrăștiați prin lume și care nu așteptau decât prima izbândă

a noului Hristos ca să scuture jugul tuturor idolilor. Simon era încă bogat, avea polițe de încasat la Lübeck, la Elbing și chiar în Jutlanda și în îndepărtata Norvegie; era dator să redobândească acești bani ce se cuveneau numai Domnului. Pe drum va ști el să vestească sufletelor cucernice chemarea Sfinților răsculați. Faima lui de om înțelept și bogat, hainele de postav bun și de piele moale vor face să fie ascultat acolo unde un predicator zdrențăros nici n-ar putea să intre. Acest bogătaș trecut la credința lor era cel mai bun sol al soborului celor săraci.

Simon a încuviințat aceste vederi. Trebuia să dea zor pentru a scăpa de șiretlicurile principilor și ale preoților. Îmbrățișându-și în grabă nevasta și fetița, a pornit de îndată, călare pe cea mai odihnită dintre catârcele care tocmai îl aduseseră la porțile Noului Ierusalim. Peste câteva zile, lăncile de fier ale pedestrașilor s-au ivit în zare; oștile principelui-episcop și-au așezat tabăra în jurul orașului, fără a încerca să-l ia cu asalt, dar hotărâte să aștepte oricât va fi nevoie ca să-i răzbească pe sărăntoci prin înfometare.

Bernard Rottmann o instalase pe Hilzonde împreună cu copilul ei în casa primarului Knipperdolling, care fusese la Münster unul dintre cei dintâi sprijinitori ai celor neprihăniți. Omul acela rotofei, prietenos și nepăsător o trata ca pe o soră. Sub influența lui Jan Matthyjs ce plămădea o lume nouă, la fel cum odinioară își plămădea pâinea în pivnița lui din Haarlem, toate faptele vieții dobândeau o înfățișare deosebită, lesnicioasă, netedă. Roadele pământului erau ale tuturor, ca și aerul și lumina Domnului, cei ce aveau rufărie, vase sau mobilă, le scoteau în stradă ca să le împartă cu ceilalți.

Purtându-și cu toții o dragoste aspră, se ajutau, se dojeneau, se pândeau unii pe alții ca să se înștiințeze de păcatele lor; legile civile erau anulate, anulate erau și tainele; ștreangul pedepsea hula și păcatele trupești; femei acoperite cu văluri umblau de colo-colo ca niște îngeri neliniștiți, iar prin piețe se auzeau hohotele de plâns ale spovedaniilor publice.

Mica cetate a celor Buni, încercuită de oștirea catolică, trăia înfrigurată cu gândul la Dumnezeu. În fiecare seară, predicile în aer liber îmbărbătau oamenii; Bockhold, cel mai prețuit dintre sfinții predicatori, plăcea, căci, datorită ștrengăriilor lui de actor, dădea haz sângeroaselor imagini ale Apocalipsului. În noaptea blândă de vară, bolnavii și cei dintâi răniți ai

asediului, întinși sub bolțile din jurul pieței, își contopeau văicărelile cu glasurile ascuțite ale femeilor care cereau ajutorul lui Dumnezeu. Hilzonde era una dintre cele mai înfocate. Dreaptă, înaltă, prelungă ca o flacără, mama lui Zénon veștejea mârșăviile Romei. Prin fața ochilor ei înlăcrimați se perindau vedenii înfricoșătoare. Prăbușindu-se asemenea unei lumânări prea subțiri ce se-ndoaie, Hilzonde plângea, căindu-se, cuprinsă de duioșie și de nădejdea că va muri.

Moartea lui Jan Matthyjs, ucis în fruntea unui pâlc de treizeci de oameni și a oștii îngerești, în timpul unei ieșiri împotriva oștii episcopului, a fost primul doliu public. În fața bisericii, Hans Bockhold, cu fruntea încinsă cu o coroană

de rege, călare pe un cal acoperit cu un patrafir în chip de valtrap, a fost proclamat fără zăbavă Profet și Rege; oamenii au ridicat o estradă de pe care în fiecare dimineață, noul David, făcând pe grozavul, lua hotărâri de neclintit în privința treburilor pământești și cerești. După o năvală încununată de succes, care a dat peste cap cuhniile episcopului și le-a adus drept pradă

purcei și găini, au benchetuit pe estradă în sunetul fluierelor; Hilzonde a râs, la fel cu ceilalți, când prinșii, bucătarii dușmanului, au fost siliți să pregătească

bucatele, apoi au fost striviți în pumni, călcați în picioare și uciși de mulțime.

Încet-încet, în sufletele oamenilor se schimba ceva, așa cum noaptea, pe nesimțite, un vis se preschimbă în coșmar. Din pricina extazului, sfinții mergeau împleticindu-se ca bețivii. Noul Hristos-Rege rânduia post după post ca să economisească merindele îngrămădite peste tot locul, prin pivnițele și podurile din oraș; dacă, totuși, uneori, câte-o putină de scrumbii puțea din cale afară sau dacă se iveau pete pe rotunjimile vreunei șunci, oamenii se ghiftuiau. Bernard Rottmann, istovit, bolnav, nu mai ieșea din camera lui și se supunea fără crâcnire hotărârilor noului Rege, mulțumindu-se să predice poporului adunat sub ferestrele lui că dragostea nimicește toată zgura pământească și să-i îndemne să aștepte împărăția lui Dumnezeu. Demnitatea de primar fiind desființată, Knipperdolling fusese ridicat în mod solemn la rang de călău; bărbatul acela pântecos și cu gât cărămiziu se simțea deosebit de bine în exercițiul noilor sale funcțiuni, de parcă ar fi visat de când lumea, în taină, să se facă măcelar; ucideau pe capete; Regele poruncea să fie stârpiți toți fricoșii, precum și cei lipsiți de râvnă, ca să nu-i molipsească și pe ceilalți; pe de altă parte, fiecare moarte economisea câte o porție. În casa unde locuia Hilzonde se vorbea despre cazne la fel ca odinioară, la Bruges, despre prețul lânii.

Din smerenie, Hans Bockhold primea să fie numit în adunările pământești Jean de Leyde, după numele orașului său de baștină, dar simțind în sine o putere și o înflăcărare mai presus de firea omenească, își dădea în fața credincioșilor săi și un nume inefabil. Șaptesprezece soții ale sale

mărturiseau neistovita vlagă a Domnului. Teama sau dorința de slavă deșartă

îi îndemna pe unii burghezi să-și dea nevestele pe mâna Regelui, așa cum îi dăruiseră și galbenii. Niște dezmățate scoase de prin bordelurile de mâna a șaptea se dădeau în vânt după cinstea de a-l sluji pe Rege în plăcerile lui trupești. A venit și pe la Knipperdolling, să stea de vorbă cu Hilzonde. Femeia s-a îngălbenit când bărbatul acela mărunțel, cu ochi vioi, a atins-o, dându-i la o parte corsajul, cu mâinile lui iscoditoare de croitor. Își aducea aminte fără

să vrea, că la Amsterdam, pe vremea când era doar un măscărici flămând aciuit la masa ei, se folosise de clipa în care se aplecase spre el, cu o farfurie în mână, ca să-i atingă coapsele. Se supunea dezgustată sărutărilor acelei guri umede, dar dezgustul se preschimba în extaz; ultimele rămășițe de cuviință

se risipeau ca niște zdrențe, sau ca pielea învârtoșată pe care o răzuia la baia de aburi; împresurată de răsuflarea lui fierbinte și searbădă, Hilzonde pierea și, odată cu ea, piereau și temerile, remușcările, dezamăgirile Hilzondei.

Regele, lipit de ea, admira trupul acela firav a cărui slăbiciune, zicea el, dădea și mai bine în vileag formele binecuvântate ale femeii, sânii prelungi și lăsați, pântecele rotund. Bărbatul acela deprins cu târfele sau cu matroanele lipsite de gingășie era uluit de rafinamentul Hilzondei. Îi povestea viața lui, știuse, încă de la șaisprezece ani, că e Dumnezeu. Căzuse, lovit de boala copiilor, în prăvălia croitorului unde era ucenic și de unde fusese izgonit pe dată; intrase în împărăția cerurilor urlând și făcând spume la gură. Simțise din nou cutremurarea aceea care e chiar Dumnezeu în culisele teatrului ambulant unde-și juca rolul de paiață bătută; într-o șură unde a avut prima oară o femeie, înțelesese că Dumnezeu este în trupurile dezgolite pentru care nu mai există nici sărăcie nici bogăție, în uriașul val de viață ce potopește până și moartea și se scurge asemenea sângelui îngeresc. Spunea toate astea în jargonul pretențios al actorului, împănat cu greșelile gramaticale ale fiului de țăran.

A dus-o mai multe seri la rând și a așezat-o printre femeile lui, la masa ospățului. Mulțimea se îngrămădea în jurul meselor, gata-gata să le răstoarne; înfometații înșfăcau din zbor câte un gât sau câte o labă de pui pe care Regele binevoia să le azvârle și-l rugau să-i binecuvânteze. Pumnii tinerilor Profeți ce-i slujeau Regelui drept paznici țineau gloata la respect. Divara, regina juruită, culeasă dintr-un bordel din Amsterdam, mesteca nepăsătoare, scoțându-și la iveală, cu fiecare dumicat, dinții și limba; semăna cu o vacă

leneșă și sănătoasă. Pe neașteptate, Regele ridica mâinile și se ruga, iar chipul lui cu obrajii sulemeniți se împodobea cu o paloare teatrală. Sau îi sufla în obraz vreunui comesean ca să-i împărtășească Duhul Sfânt. Într-o noapte a luat-o pe Hilzonde în sala din dos și i-a ridicat fustele ca să le arate tinerilor Profeți dalba goliciune a Bisericii. Între Divara, care, întemeindu-se pe cei

douăzeci de ani ai ei, o făcuse bătrână pe noua regină, și aceasta din urmă s-a iscat o încăierare. Cele două femei s-au rostogolit pe lespezi, smulgându-și una alteia smocuri de păr; Regele le-a împăcat însă, încălzindu-le în seara aceea la pieptul său pe amândouă.

Sufletele acelea îndobitocite și scrântite erau zgâlțâite uneori de câte un avânt de hărnicie. Hans a hotărât să se dărâme neîntârziat toate turnurile, clopotnițele și turnulețele din oraș care depășeau cu trufie acoperișurile, jignind astfel egalitatea ce trebuie să domnească pretutindeni în fața lui Dumnezeu. Cete de bărbați și de femei urmate de copii care scânceau au năvălit pe scările turnurilor; grămezi de țigle și maldăre de cărămizi se prăbușeau pe pământ, vătămând capetele trecătorilor și acoperișurile caselor scunde; au desprins pe jumătate sfinții de aramă de pe acoperișul bisericii Saint-Maurice, lăsându-i agățați pieziș între cer și pământ; au smuls grinzi, făcând astfel prin casele foștilor bogătași spărturi pe unde pătrundeau ploaia și zăpada. O femeie bătrână, văitându-se că înțepenește de vie în camera ei bântuită de vijelie, a fost izgonită din oraș; episcopul n-a primit-o în tabăra lui; câteva nopți au tot auzit-o urlând prin șanțuri.

Spre seară, muncitorii se opreau și rămâneau cu picioarele spânzurate în gol, cu capul în sus, cercetând nerăbdători cerul, doar-doar or vedea semnele sfârșitului lumii. Apusul învăpăiat pălea însă; încă o seară se înveșmânta în cenușiu, apoi în negru, iar dărâmătorii obosiți coborau iar în cocioabele lor ca să se culce și să doarmă.

O neliniște ce semăna cu voioșia îi îndemna pe oameni să colinde străzile dărăpănate. De sus, de pe metereze, se uitau curioși la câmpia deschisă pe care nu puteau păși, asemenea unor călători pe marea primejdioasă ce le împresoară barca; greața pricinuită de foame era aidoma celei resimțite când te avânți în larg. Hilzonde umbla fără încetare de colo-colo pe aceleași ulicioare, sub aceleași bolți, pe aceleași scări ce urcau spre turnulețe, când singură, când ținându-și copilul de mână. În capul ei golit răsunau clopotele foamei; se simțea ușoară, vioaie ca păsările ce se roteau necontenit împrejurul turnurilor bisericilor, sfârșită, dar ca o femeie gata să simtă

plăcerea. Uneori, rupând un țurțur lung ce atârna pe câte o bârnă, deschidea gura și-i sugea răcoarea. Oamenii din jurul ei erau cuprinși parcă de aceeași bucurie bolnăvicioasă; în ciuda certurilor care izbucneau pentru un codru de pâine, pentru o varză stricată, din inimi se scurgea un fel de duioșie ce-i năclăia, preschimbându-i pe toți nevoiașii și înfometații într-o singură gloată.

Unii nemulțumiți îndrăzneau totuși, de la o vreme, să ridice glasul; pe cei lipsiți de râvnă nu-i mai ucideau; prea erau mulți.

Johanna îi împărtășea stăpânei ei zvonurile înspăimântătoare care începuseră să se audă cu privire la obârșia cărnii ce se împărțea poporului.

Hilzonde mânca făcându-se că nu aude. Oamenii se lăudau că au gustat carne de arici, de șobolan sau chiar mai rău, după cum unii burghezi socotiți foarte cumpătați se făleau deodată cu păcate trupești de care acele schelete, acele stafii nu păreau a fi în stare. Nu se mai ascundeau când își ușurau trupurile bolnave. Nu-și mai îngropau morții, căci obosiseră, dar gerul preschimba hoiturile îngrămădite prin curți în lucruri curate, ce nu miroseau. Nimeni nu pomenea de cazurile de ciumă ce aveau fără îndoială să se ivească odată cu primele zile călduțe din aprilie, căci nimeni nu mai nădăjduia să ajungă până

atunci. De asemenea, nimeni nu amintea de pregătirile dușmanului, care se îndeletnicea stăruitor cu astuparea șanțurilor, nici de asaltul pe care-l credeau foarte apropiat. Chipul credincioșilor dobândise înfățișarea vicleană

a câinilor care aleargă făcându-se că nu aud plesnetul biciului la urechea lor.

Într-o zi, Hilzonde, în picioare pe metereze, văzu lângă ea un om arătând ceva cu brațul întins. O coloană lungă șerpuia pe câmpie, șiruri întregi de cai tropăiau prin noroaiele pricinuite de dezgheț. Un strigăt de bucurie țâșni; din piepturile istovite izvorâră frânturi de imnuri: iată oștile de anabaptiști adunate din Olanda și Gueldra, a căror sosire o tot vesteau Bernard Rottmann și Hans Bockhold; iată frații veniți să-și mântuie frații. În curând însă aceste pâlcuri se înfrățiră cu oastea episcopului care încercuia Münsterul; steagurile fluturau în adierea vântului primăvăratic și cineva recunoscu printre ele flamura principelui de Hessa; luteranul se unea cu papistașii ca să zdrobească

ceata sfinților. Câțiva bărbați izbutiră să rostogolească de pe metereze o lespede mare de piatră, strivind astfel câțiva oșteni ce lucrau lângă un bastion.

Împușcătura unei străji doborî o ștafetă a principelui de Hessa. Asediatorii răspunseră printr-un foc de archebuze care ucise mai mulți oameni. După

aceea nimeni nu mai încercă nimic. Asaltul așteptat nu a avut loc nici în noaptea aceea, nici în nopțile următoare. Cinci săptămâni s-au scurs astfel, într-o amorțeală deplină.

Bernard Rottmann împărțise demult tot ce mai avea de-ale gurii, precum și toate sticluțele cu leacuri; Regele, după cum îi era obiceiul, le arunca oamenilor pe fereastră pumni de boabe, dar nu le dădea ce mai rămăsese din rezervele ascunse sub podea, la el în casă. Dormea mult. A petrecut treizeci și șase de ore într-un somn cataleptic înainte de-a ieși pentru ultima dată să

predice în piața aproape pustie. De câtăva vreme încetase să mai vină noaptea pe la Hilzonde; cele șaptesprezece soții, făcute de ocară și izgonite, fuseseră

înlocuite cu o fetiță abia puberă, cam gângavă, înzestrată cu duhul prorocirii, pe care o numea duios păsăreaua lui albă și porumbița din arcă. Hilzonde nu simțea nici mâhnire, nici nemulțumire, nici surprindere că Regele o părăsise;

pentru ea, granița dintre ceea ce fusese și ceea ce nu fusese se ștergea; ai fi zis că nu-și mai aducea aminte că Hans o tratase ca pe-o ibovnică. Dat totul era încă îngăduit: i s-a întâmplat să aștepte într-o noapte până târziu întoarcerea lui Knipperdolling, curioasă să vadă dacă poate ispiti huiduma aceea de om; el însă a trecut bombănind pe lângă ea, fără s-o privească, preocupat de altceva decât de o muiere.

În noaptea când oastea episcopului a pătruns în oraș, urletul unei străji căreia i se tăia beregata a trezit-o pe Hilzonde din somn pe la miezul nopții.

Două sute de pedestrași conduși de un trădător se furișaseră printr-o ușiță

tăinuită ce dădea spre șanțuri. Bernard Rottmann, aflând printre primii, sări din patul lui de bolnav, se năpusti în stradă cu pulpanele cămășii fâlfâind caraghios pe picioarele-i slabe; un ungur, care nu înțelesese porunca episcopului de a-i prinde vii pe șefii răscoalei, se îndură și-l ucise. Regele, surprins în timpul somnului, luptă din odaie în odaie, din coridor în coridor cu o vitejie și o sprinteneală de motan hăituit de câini; în zori, Hilzonde îl văzu trecând prin piață, despuiat de zdrențele lui teatrale, gol până la brâu, încovoiat sub plesnetul biciului. Lovindu-l cu picioarele, îl băgară într-o colivie mare unde de obicei chiar el îi închidea, înainte de judecată, pe cei nemulțumiți și pe cei lipsiți de râvnă. Pe Knipperdolling, crezându-l mort, îl lăsară zăcând în nesimțire pe-o bancă. Toată ziua răsună prin oraș pasul greoi al oștenilor; larma aceea cadențată dovedea că în cetatea nebunilor se înscăuna din nou bunul-simț sub oblăduirea acelor bărbați ce-și vând viața în schimbul unei lefi anume, beau și mănâncă la același ceas, pradă și siluiesc când li se ivește prilejul, se duc la biserică dacă-i silește cineva și cred oarecum în Dumnezeu, dar au pe undeva o mamă bătrână, o nevastă

chibzuită, o gospodărie mică unde se vor întoarce să trăiască șchiopi și îmbătrâniți. Schingiuirile începură din nou, dar de astă dată hotărâte de către stăpânirea legiuită, încuviințate deopotrivă de Papa și de Luther. Ființele acelea zdrențăroase, jigărite, cu gingiile putrezite de nemâncare li se păreau mercenarilor bine hrăniți un fel de pleavă dezgustătoare pe care e ușor și drept s-o strivești.

După ce se mai potoliră primele tulburări, răzbunarea publică se cuibări în piața catedralei, la picioarele estradei unde Regele își ținuse întrunirile. Cei ce trăgeau să moară pricepeau nelămurit că, în ceea ce-i privește, făgăduielile prorocului erau pe cale să se îndeplinească, dar altfel de cum crezuseră, așa cum se întâmplă totdeauna cu proorocirile; lumea frământărilor lor se isprăvea; o porneau fără opreliște către un cer nesfârșit și roșu. Foarte puțini îl blestemau pe bărbatul care-i târâse după el în acea horă a mântuirii. Unii recunoșteau, în fundul sufletului lor, că de multă vreme doriseră moartea, după cum o frânghie prea întinsă dorește fără îndoială să se rupă.

Hilzonde își așteptă rândul până seara. Se înveșmântase în cea mai frumoasă rochie ce-i rămăsese; își prinsese cosițele cu ace de argint. Sosiră în sfârșit patru oșteni; erau niște neciopliți ce-și făceau cinstit meseria. Hilzonde o apucă de mână pe micuța Martha, care începu să țipe, și-i spuse:

— Hai, fetița mea, ne ducem la Doamne-Doamne.

Unul dintre oșteni îi smulse copilul nevinovat și i-l aruncă Johannei, care-l prinse și-l lipi de corsajul rochiei ei negre. Hilzonde îi urmă fără să mai scoată

o vorbă. Mergea așa de repede, încât călăii se văzură nevoiți să grăbească