A lăsat-o însă să-l șteargă cum s-a priceput ea mai bine de stropi și de noroi cu o cârpă udă. Wiwinei i se părea că e frumos ca un Hristos întunecat de pe Golgota și se foia grijulie și tulburată în jurul lui ca o micuță și nevinovată
Maria-Magdalena.
S-a oferit să-l ducă în bucătăria mătușii Godeliève ca să-i curețe hainele și să-i dea să mănânce niște prăjiturele calde încă.
— Plec, Wiwine, repetă Zénon. Mă duc să văd dacă neștiința, teama, prostia și superstiția mai domnesc și-n altă parte decât pe-aici.
Vorbele lui aprige au speriat-o; tot ceea ce era neobișnuit o speria. Totuși, pentru ea, mânia asta de bărbat aducea cu furtunile dezlănțuite odinioară de școlar, după cum noroiul și sângele închegat îi aminteau de acel Zénon care se întorcea cu hainele harcea-parcea după bătăile de pe stradă, de cel ce fusese frumosul ei prieten și duiosul frățior de pe vremea când aveau zece ani.
— Ce tare vorbești în biserică!
— Dumnezeu nu aude nimic, răspunse Zénon cu amărăciune.
Nu i-a explicat nici de unde vine, nici încotro se duce, nici din ce încăierare sau din ce capcană a scăpat, nici ce dezgust îl îndepărtează de viața căptușită
cu hermină și onoruri a cărturarilor, nici ce gânduri tainice îl mână singur pe drumurile atât de primejdioase, străbătute de drumeți întorși din război și de hoinari fără căpătâi, de care mica ceată alcătuită din paroh, mătușa Godeliève și câțiva slujitori se păzea cu prudență ori de câte ori se întorcea de la câmp.
— Vremurile sunt așa de vitrege, zise ea repetând tânguielile obișnuite de acasă și din piață, și dacă te întâlnești iarăși cu vreun răufăcător…
— De unde știi că n-o să-i vin eu de hac? făcu el aprig. Nu-i chiar așa de greu să-i faci cuiva de petrecanie…
— Chrétien Merghelynck și vărul meu Jean de Béhaghel, care învață la Louvain, se pregătesc să se întoarcă la școală, stărui ea. Ce-ar fi să te duci să
te întâlnești cu ei la hanul „Lebăda”…
— Chrétien și Jean n-au decât să se usuce tocind atributele persoanei divine, dacă le place, zise tânărul învățăcel disprețuitor. Și dacă parohul, unchiul dumitale, care mă bănuiește de ateism, e tot neliniștit de părerile mele, să-i spui că-mi mărturisesc credința într-un Dumnezeu ce nu s-a născut dintr-o fecioară și nu va fi înviat a treia zi, dar a cărui împărăție este lumea aceasta. Înțelegi?
— Am să-i spun fără să-nțeleg, făcu ea încetișor, dar nici nu încercă să țină
minte aceste cuvinte prea tainice pentru ea. Și fiindcă mătușa mea Godeliève zăvorește poarta îndată după ceasul stingerii și ascunde cheia sub salteaua ei, îți voi lăsa caietele sub streașină, împreună cu niște merinde de drum.
— Nu, zise el! Căci pentru mine asta e vreme de veghe și de post.
— De ce? întrebă ea încercând zadarnic să-și aducă aminte ce sfânt se prăznuia în calendar.
— Pentru că așa am hotărât eu, de capul meu, spuse el șăgalnic. N-ai văzut niciodată cum se pregătesc pelerinii de plecare?
— Cum ți-e voia, făcu ea, în timp ce lacrimile îi sugrumau vocea la gândul acelei ciudate călătorii. Iar eu o să număr ceasurile, zilele și lunile, cum fac de fiecare dată când ești departe.
— Ăsta ce basm mai e? zise el zâmbind ușor. Calea pe care o apuc n-o să
mai treacă nicicând pe-aici. Nu sunt dintre cei ce se întorc din drum ca să mai vadă din nou o fată.
— Atunci, spuse ea ridicându-și către el fruntea îngustă și încăpățânată, am să vin eu într-o zi la dumneata în loc să te-ntorci dumneata la mine.
— În zadar, făcu el luând parte, în joacă parcă, la acest schimb de replici.
Te voi uita.
— Dragul meu stăpân, spuse Wiwine, oamenii din neamul meu odihnesc sub lespezile astea și-și au deviza scrisă pe pernă. În voi zace mai mult. În mine zace mai mult decât să răspund uitării prin uitare.
Stătea în fața lui, izvoraș searbăd și limpede. Tânărul n-o iubea câtuși de puțin; copila asta cam sărăcuță cu duhul era, fără îndoială, una dintre cele mai slabe legături pe care le mai avea cu trecutul lui atât de scurt. L-a cuprins însă
o ușoară milă amestecată cu mândria de a ști că-i pare cuiva rău după el.
Deodată, cu gestul năvalnic al omului care în clipa despărțirii dăruiește, aruncă sau închină ceva ca să dobândească ajutorul cine știe căror puteri, sau dimpotrivă, ca să se descătușeze de ele, își scoase din deget un inel subțire de argint, câștigat cu Jeanette Fauconnier la jocul inelușelor, și-l puse ca pe un gologan în palma ei întinsă. N-avea câtuși de puțin de gând să se întoarcă.
Fetița asta n-o să se aleagă de pe urma lui decât cu pomana unui vis trecător.
Noaptea, și-a luat caietele de sub streașină și le-a dus la Jean Myers.
Cuprindeau în cea mai mare parte niște extrase din filosofii păgâni, copiate în mare taină pe vremea când învăța la Bruges sub supravegherea canonicului, și conțineau un anumit număr de opinii scandaloase cu privire la natura sufletului și la inexistența lui Dumnezeu, precum și niște citate din Sfinții Părinți atacând cultul idolilor, răstălmăcite însă ca să demonstreze deșertăciunea evlaviei și a slujbelor creștine. Zénon rămăsese încă destul de tânăr ca să mai pună preț pe aceste prime îndrăzneli de școlar. A discutat planurile sale de viitor cu Jean Myers: acesta din urmă era de părere să-și urmeze studiile la Facultatea de Medicină din Paris pe care o frecventase și el, fără să ajungă însă până la susținerea tezei și la dobândirea tichiei pătrate.
Zénon se înflăcăra pentru călătorii mai îndepărtate. Chirurgul-bărbier a așezat cu grijă caietele studentului în cămăruța unde-și rânduia sticlele vechi și provizia de albituri. Tânărul învățăcel nici n-a băgat de seamă că Wiwine așezase între file o rămurică de măceș.
ZVONURI
S-a aflat mai târziu că la început petrecuse câtva timp la Gand, la starețul cu rang de episcop de la Saint-Bavon, care se ocupa de alchimie. Unii ziceau că mai apoi l-au văzut parcă la Paris, pe strada aceea, Bûcherie, unde studenții disecau într-ascuns morții și unde te molipseai de scepticism și erezie ca de-o boală rea. Alții, demni de toată încrederea, puneau mâna-n foc că-și dobândise diploma la Universitatea din Montpellier, dar unii răspundeau că
s-a mulțumit doar cu înscrierea la această vestită facultate, dând însă cu piciorul patalamalelor numai și numai de dragul practicii experimentale, disprețuindu-i deopotrivă pe Gallien și pe Celsus. Se mai povestea că cineva l-a recunoscut, pare-se, prin Languedoc, în persoana unui vraci-vrăjitor ce ademenea femeile, și, cam tot în același timp, prin Catalonia, sub haina unui pelerin venit de la Montserrat și urmărit pentru că ucisese un băiat tânăr întrun han plin de oameni fără căpătâi, marinari, geambași, cămătari bănuiți de iudaism și arabi oarecum creștinați. Se mai știa întrucâtva că se ocupa de niște teorii cu privire la fiziologie și anatomie, iar povestea cu copilul ucis, care pentru cei grosolani sau prea creduli nu era decât o practică de magie sau de desfrâu deșănțat, se preschimba în gura celor mai docți într-o operație având drept scop transvazarea unui sânge proaspăt în vinele unui bolnav, un evreu bogat. Mai târziu, niște oameni întorși din călătorii mai lungi și deprinși cu minciuni și mai gogonate ziceau că l-au văzut în ținuturile locuite de neamurile barbare și chiar la curtea sultanului Marocului. Un nou sistem de proiectile incendiare folosit pe la 1541 la Alger de către pașa Khéreddin Barbăroșie a vătămat rău o flotilă spaniolă; i s-a pus în spinare și această
descoperire nenorocită care, pare-se, îl îmbogățise. Un călugăr franciscan trimis în Ungaria, într-o misiune, întâlnise la Buda un medic flamand care-și tăinuise numele; fără îndoială că era el. Se știa de asemenea, din surse sigure, că fusese chemat la Genova, la un consult, de Joseph Ha-Cohen, doctorul personal al Dogelui, dar că refuzase cu insolență să-i ia locul evreului, după ce acesta din urmă fusese surghiunit. Deoarece oamenii cred, adesea pe bună
dreptate, că îndrăzneala în privința plăcerilor trupești merge mână în mână
cu aceea a gândirii, i s-au pus în seamă plăceri tot atât de cutezătoare ca și lucrările lui și s-au povestit felurite basme, potrivite, bineînțeles, după
gusturile celor ce le răspândeau sau a celor ce îi născoceau aventurile. Totuși, dintre toate aceste îndrăzneli, cel mai scandalos era poate faptul că înjosea, pare-se, frumoasa profesie de medic, dedându-se de preferință grosolanei practici a chirurgiei, și murdărindu-și astfel mâinile cu puroi și sânge. Toate aveau să se ducă de râpă dacă un cuget neliniștit încălca astfel buna rânduială
