zile în urmă însă, într-un atelier, avusese loc o încăierare ce preschimbase drumul meșteșugarilor într-un fel de răzmeriță. Tot dormitorul lui Colas Gheel era acolo ca să-i ceară iertarea lui Thomas de Dixmunde, amenințat cu ștreangul fiindcă fărâmase cu ciocanul războaiele mecanice de curând montate și puse în sfârșit în funcțiune. Ceata aceea buimăcită, căreia i se alăturaseră câțiva muncitori străini concediați ce băteau drumurile, străbătuse în două zile cele câteva leghe care despărțeau fabrica de conacul negustorului. Colas Gheel, rănit la mâini în timp ce-și apăra mașinile, se afla totuși în primul rând al petiționarilor. În chipul acela ale cărui buze bodogăneau în mod nedeslușit, Zénon abia îl mai recunoștea pe zdravănul Colas de pe vremea când avea șaisprezece ani. Învățăcelul, apucând de mânecă un slujitor care îi întindea niște bomboane, află că Henri-Juste refuzase să asculte plângerile nemulțumiților, dar îi lăsase să doarmă pe o pajiște hrănindu-i cu ceea ce aruncau bucătarii. Slugile vegheaseră toată
noaptea asupra cămărilor, argintăriei, pivniței și stogurilor. Nenorociții aceia păreau însă supuși ca oile când le duci la tuns; își scoseseră căciulile; cei mai umili îngenuncheaseră.
— Îndurare pentru Thomas, tovarășul meu! Îndurare pentru Thomas, căruia mașinile mele i-au întunecat mințile, îngână Colas Gheel. E prea tânăr ca să atârne în ștreang!
— Ce? zise Zénon, îl aperi pe ticălosul care ne-a nimicit munca?
Frumușelului tău Thomas îi plăcea să joace; n-are decât să joace acum în înaltul cerului.
Micul grup de domnișoare de onoare pufni în râs la auzul sfadei în limba flamandă. Descumpănit, Colas își purtă de jur-împrejur ochii spălăciți și-și făcu cruce când îl recunoscu, lângă vatră, pe tânărul învățat pe care odinioară
îl numea fratele său întru Sfântul Ioan.
— Domnul m-a dus în ispită, plângea omul cu mâinile înfășurate, pe mine care mă jucam ca un copil cu scripeți și cu manivele. Un diavol mi-a arătat măsurile și cifrele și am făcut, cu ochii închiși, o spânzurătoare de unde atârnă
o frânghie.
Și se dădu cu un pas înapoi, sprijinindu-se pe umărul slab al ucenicului Perrotin.
Un omuleț iute ca argintul viu, în care Zénon îl recunoscu pe Thierry Loon, se strecură până la Principesă ca să-i întindă o jalbă; vădit dezinteresată, ea o dădu unui gentilom din suită. Marele Vistiernic o îndemnă slugarnic să treacă
în sala de alături, unde niște muzicanți pregătiseră pentru doamne un concert instrumental și vocal.
— Oricine trădează Biserica se răzvrătește mai curând sau mai târziu și împotriva stăpânului său, încheie doamna Marguerite sculându-se și punând în sfârșit capăt cu aceste cuvinte, ce osândeau Reforma, discuției studios continuate cu canonicul.
Câțiva țesători, îmboldiți cu privirea de către Henri-Juste, îi dăruiră solemn augustei văduve o fundă pe care era brodată cu perle monograma ei. Regenta luă grațios, cu vârful degetelor ei încărcate de inele, darul meșteșugarilor.
— Vedeți, Doamnă, făcu negustorul pe jumătate în glumă, ce câștigi când ții deschise, numai și numai din milă, niște ateliere ce lucrează în pierdere.
Țărănoii ăștia vin în fața Domniei-voastre cu niște certuri pe care orice judecător de la țară le-ar rezolva cu un singur cuvânt. Dacă n-aș ține la faima catifelelor și a stofelor noastre broșate ca la ochii din cap…
Încovoindu-și spinarea ca totdeauna când o copleșea povara treburilor statului, regenta insistă atunci cu gravitate asupra necesității de a ține în frâu nesupunerea poporului într-o lume și așa destul de tulburată de certurile principilor, de înaintarea turcilor, de erezia care sfâșia Biserica. Zénon nu-l auzi pe canonic șoptindu-i să se apropie de Principesă. Un zvon de triluri și de scaune târșâite începuse să acopere interjecțiile muncitorilor postăvari.
— Nu, zise negustorul, închizând în urma lui ușa sălii și înfruntându-i pe oameni ca un dulău în fața turmei. Nicio milă pentru Thomas al cărui gât se va frânge așa cum mi-a fărâmat el războaiele. V-ar plăcea să vină careva să vă
strice lemnăria paturilor?
Colas Gheel mugi ca un bou la tăiere.
— Taci, omule, îi spuse greoiul negustor cu dispreț. Isprăvește cu muzica asta a ta, că o tulburi pe cea care li se cântă doamnelor.
— Zénon, tu ești un învățat! Latineasca și franțuzeasca ta plac mai mult decât glasurile noastre flamande, zise Thierry Loon care conducea restul nemulțumiților ca un dascăl bun ce-și dirijează corul. Explică-le că ni se sporește truda și ni se micșorează leafa și că praful stârnit de uneltele alea ne face să scuipăm sânge.
— Dacă mașinile astea prind rădăcini pe plaiurile noastre, s-a zis cu noi, spuse un țesător. Dumnezeu nu ne-a lăsat pe lume ca să ne zbatem între două
roți ca niște veverițe în colivie.
— Credeți că eu mă dau în vânt după tot ce-i nou, ca un franțuz? zise bancherul îmbinând cumsecădenia cu severitatea, așa cum ai amesteca zahărul cu agurida. Toate roțile și clapetele din lume nu fac cât brațele unui om cinstit. Ce-s eu, căpcăun? Să nu mai aud amenințări, cârteli împotriva amenzilor pentru bucățile stricate și pentru noduri; să se termine cu prostiile, cu cererile de sporire a salariilor, de parcă banii ar fi balegă, și dau dracului mașinile alea, să le umple păianjenii! Contractele pentru anul viitor o să vi se reînnoiască la prețul de anul trecut.
— La prețul de anul trecut? se auzi un glas tulburat, gata s-o lase mai moale. La prețul de anul trecut, când azi un ou costă mai scump ca o găină
acum un an de sfântul Martin! Mai bine pun mâna pe ciomag și mă duc în lumea largă.
— Thomas n-are decât să crape dacă mă primești iar la lucru, zbieră un muncitor străin, bătrân, care părea și mai sălbatic din cauza francezei lui șuierătoare. Fermierii pun câinii pe noi, iar burghezii din orașe ne alungă cu pietre. Mai bine mindirul din sala cea mare decât fundul unui șanț.
— Războaiele astea de țesut pe care le disprețuiți ar fi făcut din unchiu-meu un rege și din voi niște prinți, spuse învățăcelul înciudat. Dar aici nu văd decât o brută bogată și niște proști săraci.
Un vuiet se auzi din curte, unde restul cetei zărea de jos făcliile serbării și tăvile cu bucate. O piatră sfărâmă azuriul unui vitraliu cu blazon; negustorul se puse repede la adăpost de cioburile albastre.
— Păstrați-vă pietroaiele pentru neisprăvitul ăsta! Prostănacul v-a făcut să
credeți c-o să trândăviți lângă o bobină care-o să facă de una singură treaba cât treizeci de mâini, spuse batjocoritor rotofeiul Ligre, arătându-l pe nepotu-
său, ghemuit lângă vatră. Eu îmi pierd bănuții și Thomas căpățâna. Halal scorneli de nătărău care nu se pricepe decât la cărțile lui!
Tovarășul focului scuipă fără să răspundă.
— Când Thomas a văzut războiul lucrând zi și noapte și făcând singur treaba a cinșpe oameni, n-a zis nimic, spuse iar Colas Gheel, dar tremura și asuda de parcă i-ar fi fost frică. Și-a fost dat afară printre primii când mi s-a redus ceata de ucenici. Și rotițele tot scârțâiau și manetele de fier îi dădeau înainte țesând singure pânza. Și Thomas stătea în fundul dormitorului cu nevasta pe care și-a luat-o astă-toamnă și-i auzeam clănțănind de parcă le-ar fi fost frig. Și-atunci am înțeles că mașinile noastre sunt o adevărată urgie, așa ca războiul, ca scumpetea merindelor, ca postavurile străine… și mâinile mele pe drept au fost lovite… Și eu zic că omul trebuie să muncească cinstit, așa cum au trudit și străbunii lui și să se mulțumească doar cu cele două brațe și cu cele zece degete ale sale.
— Și tu ce ești, strigă Zénon cuprins de mânie, ce ești dacă nu tot o mașină
neunsă pe care ceilalți o uzează, apoi o aruncă la gunoi și care din păcate mai și zămislește altele? Te credeam om, Colas, dar nu văd decât o cârtiță oarbă!
Sunteți niște brute; n-ați avea nici foc, nici lumânare, nici lingură să băgați în oală de nu s-ar fi gândit altul la astea în locul vostru și v-ați speria și de-o bobină, dacă vi s-ar arăta pentru prima dată! N-aveți decât să vă întoarceți în dormitoarele voastre, să putreziți câte cinci sau șase sub aceeași pătură și să
crăpați făcând galoane și catifele de lână ca bătrânii voștri!
Ucenicul Perrotin înșfăcă un pocal de pe o masă și se năpusti asupra lui Zénon. Thierry Loon îl apucă de încheietura mâinii; strigătele stridente ale ucenicului care înșira amenințări în grai picard însoțeau răsucelile lui de năpârcă. Deodată glasul răsunător al lui Henri-Juste, ce-și trimisese în grabă
