A doua zi, canonicul Campanus și-a căutat discipolul ca să-i spună că

Doamna Marguerite, înainte de-a se sui în caleașcă, ceruse lămuriri cu privire la cunoștințele de greacă și ebraică ale învățăcelului și-și manifestase dorința să-l primească printre slujitorii Domniei-sale. Camera lui Zénon era însă

goală. După spusele rândașilor, plecase cu noaptea-n cap. Ploaia, care nu mai contenea de câteva ceasuri, întârzie întrucâtva plecarea Regentei. Muncitorii postăvari o porniseră înapoi spre Oudenove, nu prea nemulțumiți, căci până

la urmă dobândiseră de la Marele Vistiernic o sporire de două centime și

jumătate la livră. Colas Gheel, sub un coviltir, dormea dus după atâta bere câtă

băuse. Cât despre Perrotin, în zorii zilei se făcuse nevăzut. S-a aflat mai târziu că în noaptea aceea nu mai contenise cu amenințările împotriva lui Zénon.

Totodată se lăudase în gura mare că știe că mânuiască foarte bine cuțitul.

PLECAREA DE LA BRUGES

Wiwine Cauwersyn locuia la unchiul ei, parohul de la Sainte-Croix-de-Jérusalem din Bruges, într-o cămăruță cu pereții îmbrăcați în tăblii de stejar lustruit. În cameră se vedea un pat alb, îngust, un ghiveci cu rozmarin la fereastră, o carte de rugăciuni pe o policioară; totul era curat, dichisit, tihnit.

În fiecare zi, la ceasul utreniei, micuța îngrijitoare benevolă a obiectelor de cult o lua înaintea primelor credincioase și a cerșetorului care se așeza la locul lui în pragul bisericii; mergea de colo-colo, pe lespezile de lângă strană, încălțată cu papuci de pâslă, schimba apa din glastre, curăța cu grijă sfeșnicele și anafornițele de argint. Nasul ei ascuțit, paloarea, stângăcia ei nu inspirau nimănui acele vorbe însuflețite ce se ivesc de la sine în urma unei fete frumoase, dar mătușă-sa Godeliève îi asemuia cu duioșie părul bălai cu auriul prăjiturilor bine rumenite și cu anafura; întreaga ei înfățișare avea ceva de călugăriță și de bună gospodină. Strămoșii ei, ale căror chipuri de aramă

lucitoare se înșirau de-a lungul naosului lateral, erau fără îndoială încântați văzând-o cât e de cuminte.

Căci era de familie bună. Tatăl ei, Thibaut Cauwersyn, fost paj al Doamnei Marie de Bourgogne, dusese targa care-o aducea la Bruges, printre rugăciuni și lacrimi, pe tânăra lui ducesă rănită de moarte. Niciodată nu i-a pierit din minte imaginea acelei fatale vânători; i-a păstrat toată viața stăpânei moarte atât de timpuriu un respect înduioșat care semăna cu dragostea. A călătorit; l-a slujit pe împăratul Maximilian la Ratisbonne; s-a întors să moară în Flandra. Wiwine și-l amintea ca pe un bărbat voinic, cu pantaloni de piele, care-o lua în brațe și-i îngâna gâfâind balade nemțești. Pe orfană a crescut-o mătușă-sa Cleenwerk. Era o femeie cumsecade, nemaipomenit de grasă, soră

și intendentă a parohului de la Sainte-Croix-de-Jérusalem; făcea niște siropuri întăritoare și niște dulcețuri delicioase. Canonicul Bartholommé Campanus venea bucuros în casa aceea plină de mireasma cucerniciei creștinești și a bucatelor alese. Își aduse și învățăcelul. Mătușa și nepoata îl îndopau pe școlar cu plăcinte calde, abia scoase din cuptor, îi spălau genunchii și mâinile julite de câte o căzătură sau în vreo trântă și se minunau de progresele lui la limba latină, așa pe încredere, căci nu pricepeau o boabă. Mai târziu, când studentul din Louvain mai venea din când în când pe la Bruges, parohul nu l-a mai primit, căci simțea în preajma-i un suflu vătămător de ateism și erezie. În dimineața cu pricina, Wiwine aflase însă de la o precupeață ambulantă că

cineva tocmai îl zărise pe Zénon stropit de noroi și ud leoarcă îndreptându-se pe ploaie spre oficina lui Jean Myers, așa că îl aștepta liniștită să vină s-o vadă

la biserică.

Tânărul intră fără zgomot pe ușa sacristiei. Cu mâinile încă încărcate de șervețelele din altar, Wiwine dădu fuga, cu o solicitudine candidă de slujnicuță.

— Wiwine, plec, zise el. Fă-mi un pachet cu caietele pe care le-am ascuns în dulapul dumitale; o să vin să le iau la noapte.

— În ce hal ești, prietene, zise ea.

Pe ploaia aceea se bălăcise fără îndoială în noroaiele de pe câmp, căci încălțămintea și poalele veșmintelor erau pline de glod. Ai fi zis, de asemenea, că cineva aruncase cu pietre în el, sau că se împiedicase și căzuse, deoarece toată fața îi era lovită și marginea unei dintre mâneci îi era mânjită cu sânge.

— Nu-i nimic, spuse. O încăierare. Am și uitat-o.

A lăsat-o însă să-l șteargă cum s-a priceput ea mai bine de stropi și de noroi cu o cârpă udă. Wiwinei i se părea că e frumos ca un Hristos întunecat de pe Golgota și se foia grijulie și tulburată în jurul lui ca o micuță și nevinovată

Maria-Magdalena.

S-a oferit să-l ducă în bucătăria mătușii Godeliève ca să-i curețe hainele și să-i dea să mănânce niște prăjiturele calde încă.

— Plec, Wiwine, repetă Zénon. Mă duc să văd dacă neștiința, teama, prostia și superstiția mai domnesc și-n altă parte decât pe-aici.

Vorbele lui aprige au speriat-o; tot ceea ce era neobișnuit o speria. Totuși, pentru ea, mânia asta de bărbat aducea cu furtunile dezlănțuite odinioară de școlar, după cum noroiul și sângele închegat îi aminteau de acel Zénon care se întorcea cu hainele harcea-parcea după bătăile de pe stradă, de cel ce fusese frumosul ei prieten și duiosul frățior de pe vremea când aveau zece ani.

— Ce tare vorbești în biserică!

— Dumnezeu nu aude nimic, răspunse Zénon cu amărăciune.

Nu i-a explicat nici de unde vine, nici încotro se duce, nici din ce încăierare sau din ce capcană a scăpat, nici ce dezgust îl îndepărtează de viața căptușită

cu hermină și onoruri a cărturarilor, nici ce gânduri tainice îl mână singur pe drumurile atât de primejdioase, străbătute de drumeți întorși din război și de hoinari fără căpătâi, de care mica ceată alcătuită din paroh, mătușa Godeliève și câțiva slujitori se păzea cu prudență ori de câte ori se întorcea de la câmp.

— Vremurile sunt așa de vitrege, zise ea repetând tânguielile obișnuite de acasă și din piață, și dacă te întâlnești iarăși cu vreun răufăcător…

— De unde știi că n-o să-i vin eu de hac? făcu el aprig. Nu-i chiar așa de greu să-i faci cuiva de petrecanie…

— Chrétien Merghelynck și vărul meu Jean de Béhaghel, care învață la Louvain, se pregătesc să se întoarcă la școală, stărui ea. Ce-ar fi să te duci să

te întâlnești cu ei la hanul „Lebăda”…

— Chrétien și Jean n-au decât să se usuce tocind atributele persoanei divine, dacă le place, zise tânărul învățăcel disprețuitor. Și dacă parohul, unchiul dumitale, care mă bănuiește de ateism, e tot neliniștit de părerile mele, să-i spui că-mi mărturisesc credința într-un Dumnezeu ce nu s-a născut dintr-o fecioară și nu va fi înviat a treia zi, dar a cărui împărăție este lumea aceasta. Înțelegi?

— Am să-i spun fără să-nțeleg, făcu ea încetișor, dar nici nu încercă să țină

minte aceste cuvinte prea tainice pentru ea. Și fiindcă mătușa mea Godeliève zăvorește poarta îndată după ceasul stingerii și ascunde cheia sub salteaua ei, îți voi lăsa caietele sub streașină, împreună cu niște merinde de drum.

— Nu, zise el! Căci pentru mine asta e vreme de veghe și de post.

— De ce? întrebă ea încercând zadarnic să-și aducă aminte ce sfânt se prăznuia în calendar.

— Pentru că așa am hotărât eu, de capul meu, spuse el șăgalnic. N-ai văzut niciodată cum se pregătesc pelerinii de plecare?

— Cum ți-e voia, făcu ea, în timp ce lacrimile îi sugrumau vocea la gândul acelei ciudate călătorii. Iar eu o să număr ceasurile, zilele și lunile, cum fac de fiecare dată când ești departe.

— Ăsta ce basm mai e? zise el zâmbind ușor. Calea pe care o apuc n-o să

mai treacă nicicând pe-aici. Nu sunt dintre cei ce se întorc din drum ca să mai vadă din nou o fată.

— Atunci, spuse ea ridicându-și către el fruntea îngustă și încăpățânată, am să vin eu într-o zi la dumneata în loc să te-ntorci dumneata la mine.

— În zadar, făcu el luând parte, în joacă parcă, la acest schimb de replici.

Te voi uita.

— Dragul meu stăpân, spuse Wiwine, oamenii din neamul meu odihnesc sub lespezile astea și-și au deviza scrisă pe pernă. În voi zace mai mult. În mine zace mai mult decât să răspund uitării prin uitare.

Stătea în fața lui, izvoraș searbăd și limpede. Tânărul n-o iubea câtuși de puțin; copila asta cam sărăcuță cu duhul era, fără îndoială, una dintre cele mai slabe legături pe care le mai avea cu trecutul lui atât de scurt. L-a cuprins însă

o ușoară milă amestecată cu mândria de a ști că-i pare cuiva rău după el.

Deodată, cu gestul năvalnic al omului care în clipa despărțirii dăruiește, aruncă sau închină ceva ca să dobândească ajutorul cine știe căror puteri, sau dimpotrivă, ca să se descătușeze de ele, își scoase din deget un inel subțire de argint, câștigat cu Jeanette Fauconnier la jocul inelușelor, și-l puse ca pe un gologan în palma ei întinsă. N-avea câtuși de puțin de gând să se întoarcă.

Fetița asta n-o să se aleagă de pe urma lui decât cu pomana unui vis trecător.