COLECȚIA ROMANULUI ISTORIC
MARGUERITE YOURCENAR
PIATRA FILOSOFALĂ
Versiunea digitală 1.0 – ianuarie 2024
Realizată după volumul apărut la Editura Univers, București, 1971
Titlul lucrării în original: MARGUERITE YOURCENAR – L’oeuvre au Noir, Ed. Gallimard, 1968
Traducere: Sanda Oprescu
Coperta colecției: Hary Gutman
Desenul copertei: Vanda Mihuleac-Negoescu
PARTEA ÎNTÂI
VIAȚA RĂTĂCITOARE
NEC CERTAM SEDEM, NEC PROPRIAM FACIEM, NEC MUNUS ULLUM
PECULIARE TIBI DEDIMUS, O ADAM, UT QUAM SEDEM, QUAM FACIEM, QUAE MUNERA TUTE OPTAVERIS, EA, PRO VOTO, PRO TUA SENTENTIA, HABEAS ET POSSIDEAS. DEFINITA CETERIS NATURA INTRA PRAESCRIPTAS
A NOBIS LEGES COERCETUR. TU, NULLIS ANGUSTIIS COERCITUS, PRO TUO
ARBITRIO, IN CUIUS MANU TE POSUI, TIBI ILLAM PRAEFINIES. MEDIUM TE
MUNDI POSUI, UT CIRCUMSPICERES INDE COMMODIUS QUICQUID EST IN
MUNDO. NEC TE CAELESTEM NEQUE TERRENUM, NEQUE MORTALEM
NEQUE IMMORTALEM FECIMUS, UT TUI IPSIUS QUASI ARBITRARIUS
HONORARIUSQUE PLASTES ET FICTOR, IN QUAM MALUERIS TUTE
FORMAM EFFINGAS…1
PICO DE LA MIRANDOLA,
Oratio de hominis dignitate.
1 Nu ți-am hărăzit nici vreun chip, nici vreun loc anume, nici vreun dar care să fie numai al tău, oh Adam, pentru ca atât chipul cât și locul și darurile tale să le dorești, să le dobândești și să le stăpânești prin tine însuți. Natura îngrădește celelalte specii prin legi stabilite de mine.
Tu însă, neîngrădit de nicio opreliște, te definești prin propriul tău discernământ, în voia căruia eu te-am lăsat. Te-am așezat în mijlocul lumii ca să poți cerceta mai bine toate câte le cuprinde lumea. Nu te-am zămislit nici ca pe o ființă cerească, nici pământească, nici muritoare, nici nemuritoare, pentru ca, prin tine însuți, în mod liber, ca un pictor bun sau ca un sculptor dibaci, să-ți desăvârșești propria ta formă.
DRUMUL CEL MARE
Henri-Maximilien Ligre își urma în etape mici drumul spre Paris.
Habar n-avea de vrajba dintre Rege și Împărat. Știa doar că pacea care ținea de câteva luni începuse să se destrame, precum o haină prea mult purtată. Nu era pentru nimeni o taină că François de Valois tot mai râvnea la ținutul Milanului, ca un îndrăgostit fără noroc; se știa din surse sigure că-și echipa și-și strângea pe ascuns la granițele ducelui de Savoia o nouă oaste, menită să-i adune din Pavia pintenii pierduți. Îmbinând frânturi din Vergiliu cu sarbedele povestiri de călătorie ale tatălui său, bancherul, Henri-Maximilien își închipuia, dincolo de munții cu platoșă de gheață, șiruri de cavaleri coborând spre tărâmuri rodnice și frumoase ca-n vis: câmpii roșietice, izvoare învolburate din care se adapă turme albe, orașe gingaș
dăltuite, doldora de aur, de mirodenii și de pielărie fină, bogate ca niște vistierii, solemne ca niște biserici; grădini pline de statui, săli pline de manuscrise rare; femei înveșmântate în mătăsuri primindu-l cu brațele deschise pe marele căpitan; tot felul de rafinamente într-ale mâncării și desfrâului și, pe tăvi din argint masiv, în flacoane de cristal venețian, strălucirea molcomă a vinului grecesc.
Cu câteva zile în urmă, părăsise fără părere de rău casa părintească de la Bruges și viitorul ce i se pregătea ca odraslă de negustor. Un sergent șchiop, care se lăuda că slujise în Italia pe vremea lui Carol al VIII-lea, îi povestise într-o seară glorioasele-i fapte de arme și-i zugrăvise femeile și sacii cu aur pe care se întâmplase să pună mâna în timp ce se jefuiau orașele. Henri-Maximilien îi răsplătise flecăreala cu o ulcică de vin, într-o tavernă. Întors acasă, se gândise că a sosit vremea să-și încerce, la rândul lui, norocul în lumea largă. Viitorul comandant de oști stătea în cumpănă dacă să se înroleze în oastea Împăratului sau în cea a regelui Franței; până la urmă a dat cu banul; Împăratul a pierdut. O slujnică i-a dat în vileag pregătirile de plecare. Henri-Juste i-a tras mai întâi o chelfăneală strașnică fiului risipitor, apoi, îmblânzit de înfățișarea mezinului său în rochiță și scufie, pe care tocmai îl învățau să
meargă pe covorul din cameră, i-a urat ștrengărește primului născut călătorie sprâncenată la zănaticii aceia de francezi. Puțintel din dragoste părintească, dar mai cu seamă pentru a face pe grozavul și pentru a-și dovedi că e un om de vază, și-a propus să-i scrie reprezentantului său din Lyon, Maître Muzot, ca să-l recomande pe acest fiu năbădăios amiralului Chabot de Biron, dator vândut băncii Ligre. Degeaba își tot scutura Henri-Maximilien praful tejghelei părintești de pe încălțări, nu-i puțin lucru să fii feciorul unui om care urcă sau coboară cursul mărfurilor și dă bani cu împrumut prinților. Mama eroului în
devenire i-a umplut buzunarele cu merinde și i-a strecurat într-ascuns banii de drum.
Trecând pe la Dranoutre, unde taică-său avea un conac, l-a convins pe logofăt să-l lase să-și schimbe mârțoaga, care începuse să șchioapete, cu cel mai frumos cal din grajdul bancherului. L-a vândut însă chiar de la Saint-Quentin, mai întâi din pricina harnașamentului care-i umfla ca prin farmec socoteala pe tăblița cârciumarilor, și-apoi, fiindcă asemenea mândrețe de cal îl împiedica să guste după pofta inimii plăcerile unei călătorii de lungă durată.
Ca să-și cruțe avuția, ce i se scurgea printre degete mai iute decât își închipuise, mânca slănină râncedă și năut prin hanuri prăpădite, cot la cot cu căruțașii, iar seara dormea pe paie; în schimb, risipea cu dragă inimă banii astfel economisiți jucând cărți sau făcând cinste cui se nimerea. Din când în când, în câte-o fermă singuratică, o văduvă miloasă îi oferea pâinea și culcușul ei. Nu da uitării nici literatura, căci își umflase buzunarele cu volumașe legate în piele, luate în chip de avans asupra moștenirii din biblioteca unchiului său, canonicul Bartholommé Campanus, care colecționa cărți. La amiază, tolănit pe-o pajiște, râdea în hohote de-o glumă latinească de-a lui Marțial, sau, mai visător, scuipând melancolic în apa unei bălți, se gândea la vreo discretă și virtuoasă doamnă căreia să-i închine în sonete ca Petrarca sufletul și viața lui.
Ațipea câte un pic; încălțările lui împungeau cerul ca niște turnuri de biserică; ovăzul înalt îi părea o companie de pedestrași în zdrențe verzi; un mac, o fată
frumoasă cu fusta boțită. Alteori, tânărul uriaș se logodea cu pământul. Îl trezea câte o muscă, sau clopotul unei bisericuțe; cu căciula pe-o ureche, cu fire de paie în păru-i galben, cu chipul lui năsos și prelung ca o gutuie, îmbujorat de soare și apă rece, Henri-Maximilien pășea voios spre glorie.
Schimba vorbe de duh cu trecătorii și-i întreba ce mai e nou. De la popasul din La Fère, un pelerin mergea în fața lui la o depărtare de vreo sută de stânjeni. Mergea iute. Henri-Maximilien, plictisit că n-are cu cine vorbi, grăbi pasul.
— Roagă-te pentru mine la Compostella, făcu flamandul jovial.
— Ai ghicit, zise celălalt. Acolo mă și duc.
Întoarse capul sub gluga lui de stofă cafenie, și Henri-Maximilien îl recunoscu pe Zénon.
