pentru ea, granița dintre ceea ce fusese și ceea ce nu fusese se ștergea; ai fi zis că nu-și mai aducea aminte că Hans o tratase ca pe-o ibovnică. Dat totul era încă îngăduit: i s-a întâmplat să aștepte într-o noapte până târziu întoarcerea lui Knipperdolling, curioasă să vadă dacă poate ispiti huiduma aceea de om; el însă a trecut bombănind pe lângă ea, fără s-o privească, preocupat de altceva decât de o muiere.
În noaptea când oastea episcopului a pătruns în oraș, urletul unei străji căreia i se tăia beregata a trezit-o pe Hilzonde din somn pe la miezul nopții.
Două sute de pedestrași conduși de un trădător se furișaseră printr-o ușiță
tăinuită ce dădea spre șanțuri. Bernard Rottmann, aflând printre primii, sări din patul lui de bolnav, se năpusti în stradă cu pulpanele cămășii fâlfâind caraghios pe picioarele-i slabe; un ungur, care nu înțelesese porunca episcopului de a-i prinde vii pe șefii răscoalei, se îndură și-l ucise. Regele, surprins în timpul somnului, luptă din odaie în odaie, din coridor în coridor cu o vitejie și o sprinteneală de motan hăituit de câini; în zori, Hilzonde îl văzu trecând prin piață, despuiat de zdrențele lui teatrale, gol până la brâu, încovoiat sub plesnetul biciului. Lovindu-l cu picioarele, îl băgară într-o colivie mare unde de obicei chiar el îi închidea, înainte de judecată, pe cei nemulțumiți și pe cei lipsiți de râvnă. Pe Knipperdolling, crezându-l mort, îl lăsară zăcând în nesimțire pe-o bancă. Toată ziua răsună prin oraș pasul greoi al oștenilor; larma aceea cadențată dovedea că în cetatea nebunilor se înscăuna din nou bunul-simț sub oblăduirea acelor bărbați ce-și vând viața în schimbul unei lefi anume, beau și mănâncă la același ceas, pradă și siluiesc când li se ivește prilejul, se duc la biserică dacă-i silește cineva și cred oarecum în Dumnezeu, dar au pe undeva o mamă bătrână, o nevastă
chibzuită, o gospodărie mică unde se vor întoarce să trăiască șchiopi și îmbătrâniți. Schingiuirile începură din nou, dar de astă dată hotărâte de către stăpânirea legiuită, încuviințate deopotrivă de Papa și de Luther. Ființele acelea zdrențăroase, jigărite, cu gingiile putrezite de nemâncare li se păreau mercenarilor bine hrăniți un fel de pleavă dezgustătoare pe care e ușor și drept s-o strivești.
După ce se mai potoliră primele tulburări, răzbunarea publică se cuibări în piața catedralei, la picioarele estradei unde Regele își ținuse întrunirile. Cei ce trăgeau să moară pricepeau nelămurit că, în ceea ce-i privește, făgăduielile prorocului erau pe cale să se îndeplinească, dar altfel de cum crezuseră, așa cum se întâmplă totdeauna cu proorocirile; lumea frământărilor lor se isprăvea; o porneau fără opreliște către un cer nesfârșit și roșu. Foarte puțini îl blestemau pe bărbatul care-i târâse după el în acea horă a mântuirii. Unii recunoșteau, în fundul sufletului lor, că de multă vreme doriseră moartea, după cum o frânghie prea întinsă dorește fără îndoială să se rupă.
Hilzonde își așteptă rândul până seara. Se înveșmântase în cea mai frumoasă rochie ce-i rămăsese; își prinsese cosițele cu ace de argint. Sosiră în sfârșit patru oșteni; erau niște neciopliți ce-și făceau cinstit meseria. Hilzonde o apucă de mână pe micuța Martha, care începu să țipe, și-i spuse:
— Hai, fetița mea, ne ducem la Doamne-Doamne.
Unul dintre oșteni îi smulse copilul nevinovat și i-l aruncă Johannei, care-l prinse și-l lipi de corsajul rochiei ei negre. Hilzonde îi urmă fără să mai scoată
o vorbă. Mergea așa de repede, încât călăii se văzură nevoiți să grăbească
pasul. Ca să nu se împiedice, își ținea cu amândouă mâinile poalele lungi ale rochiei de mătase verde, din cauza căreia părea că pășește pe valuri. Ajunsă
la estradă, recunoscu nedeslușit printre cei morți oameni pe care-i cunoștea, pe una dintre fostele regine, de pildă. Se trânti pe acel morman cald încă și întinse gâtul.
Călătoria lui Simon se preschimba într-un calvar. Cei mai de seamă
datornici îl respinseseră fără să-i plătească, de teamă ca nu cumva să umple buzunarul sau traista anabaptiștilor; din gura pungașilor și a zgârciților se revărsau numai mustrări, cumnatul său, Juste Ligre, i-a mărturisit că nu e în stare să scoată pe nepusă masă sumele mari depuse de Simon la agenția lui din Anvers; de altfel, bancherul se mângâia cu gândul că știe să administreze mai bine averea Hilzondei și a copilului ei decât un nătâng ce îmbrățișase interesele dușmanilor statului. Simon, cu capul plecat ca un cerșetor luat la goană, ieși pe ușa sculptată și aurită ca o raclă a acelei întreprinderi comerciale la a cărei întemeiere contribuise și el. N-a putut să ducă la bun sfârșit nici sarcina de milog: doar câțiva calici și-au pus carnea în saramură în folosul Fraților lor. În două rânduri, mai-marii bisericii i-au făcut mizerii, dar a scăpat de închisoare dându-le bani. Rămăsese până la capăt omul bogat pe care galbenii îl apără. Un hangiu din Lübeck, unde a căzut lovit de dambla, i-a furat o parte din sumele modeste adunate cu chiu, cu vai.
Starea sănătății sale îl silea să călătorească în etape scurte, astfel încât a ajuns în preajma Münsterului doar cu două zile înainte de asalt. Nădejdea de a se strecura în orașul asediat s-a dovedit a fi vană. Primit ca vai de lume, dar fără brutalitate, în tabăra principelui-episcop, căruia pe vremuri îi făcuse unele servicii, a reușit să-și găsească un adăpost într-o fermă foarte apropiată
de șanțurile și de meterezele cenușii ce i-o ascundeau pe Hilzonde, precum și pe fetița lui. Mânca pe masa albă de lemn a gazdei împreună cu un judecător chemat în vederea procesului ecleziastic ce urma să aibă loc în curând, cu un ofițer al episcopului și cu mai mulți fugari scăpați din Münster și care nu mai conteneau veștejind smintelile credincioșilor și nelegiuirile Regelui. Lui Simon însă pe-o ureche îi intrau și pe alta îi ieșeau bârfelile acelor trădători
ce-i ponegreau pe mucenici. A treia zi după cucerirea orașului i s-a îngăduit în sfârșit să intre în Münster.
Mergea cu greu de-a lungul străzilor păzite de oșteni, luptându-se cu soarele și cu vântul uscat al acelei dimineți de iunie, căutându-și anevoie drumul prin orașul pe care-l cunoștea doar din auzite.
Sub o boltă din Piața Mare a recunoscut-o pe Johanna stând jos în pragul unei case, cu copilul pe genunchi. Fetița a început să urle când străinul s-a apropiat de ea ca s-o sărute. Johanna, fără să scoată o vorbă, i-a făcut o plecăciune, precum se cuvine să o facă o slujnică. Simon a împins ușa cu broasca sfărâmată, a străbătut camerele goale de la catul de jos, apoi pe cele de sus.
Ieșind din nou în piață, s-a îndreptat spre locul de execuție. O fâșie de mătase verde atârna de pe estradă; după bucățica aceea de brocart a recunoscut-o de departe pe Hilzonde, înțepenită sub un maldăr de morți. S-a întors lângă slujnică și copil, fără să mai zăbovească din deșartă curiozitate lângă acel trup din care sufletul își luase zborul.
Un văcar a trecut pe stradă cu vita lui, cu o găleată și cu scăunelul pentru muls, strigându-și marfa; în casa de peste drum se deschidea din nou o tavernă. Johanna a cheltuit cei câțiva gologani cu care-o înzestrase Simon umplând cu lapte niște pahare de cositor. Focul a început să trosnească în vatră; în curând s-a auzit zăngănitul lingurii din mâna fetiței. Încet-încet, viața de toate zilele se înfiripa din nou în jurul lor, umplând puțin câte puțin casa pustiită, așa cum mareea acoperă o plajă unde zac epave, comori naufragiate și crabi din străfunduri. Slujnica i-a pregătit stăpânului patul lui Knipperdolling, pentru ca Simon să nu se mai ostenească urcând iar scara. La întrebările bătrânului ce-și sorbea încet berea caldă n-a răspuns la început decât printr-o tăcere morocănoasă. Când s-a hotărât în sfârșit să vorbească, i-a țâșnit din gură un șuvoi de măscări ce miroseau a zoaie și totodată a Biblie.
În ochii bătrânei husite, Regele nu fusese nicicând altceva decât un coate-goale căruia i se dă de mâncare la bucătărie și care cutează să se culce cu nevasta stăpânului. După ce și-a vărsat tot focul, s-a apucat să frece podelele cu un alai întreg de perii, hârdaie și plesnete de cârpe ude.
În noaptea aceea Simon a dormit puțin, dar, spre deosebire de ceea ce credea slujnica, nu-l muncea nici amărăciunea și nici rușinea, ci o durere mai duioasă ce se cheamă milă. În noaptea călduță, se înăbușea gândindu-se la Hilzonde ca la o fiică ce i-a murit. Se căia că o lăsase să străbată singură acest drum primejdios, apoi își spunea că fiecare își are crucea lui, că din pâinea vieții și a morții fiecare își are partea lui care-i numai a lui și că Hilzonde avea tot dreptul să-și fi mâncat acea pâine după voia ei și la ceasul hotărât de ea. O
dată mai mult i-o luase înainte: trecuse prin chinurile cele de pe urmă înaintea
lui. Chiar și acum, tot le mai dădea dreptate credincioșilor împotriva Bisericii și a Statului ce-i zdrobiseră; Hans și Knipperdolling vărsaseră sânge; puteai oare să te aștepți la altceva într-o lume atât de sângeroasă? De peste cincisprezece veacuri, din lenevie, mișeii, nepăsătorii, șmecherii tot izgoneau până la sfârșitul veacurilor acea împărăție a lui Dumnezeu pe care Ioan, Petru și Toma ar fi trebuit s-o vadă cu ochii lor de oameni vii. Prorocul îndrăznise să întemeieze chiar aici împărăția ce sălășluiește în cer. El arăta calea, chiar dacă, din întâmplare, apucase pe o potecă greșită. Pentru Simon, Hans rămânea un Hristos, în măsura în care fiece om ar putea fi un Hristos.
Smintelile lui i se păreau mai puțin josnice decât păcatele prevăzătoare ale Fariseilor și ale înțelepților. Văduvul nu se mânia că Hilzonde căutase în brațele Regelui plăceri pe care el încetase demult să i le mai poată da: Sfinții, lăsați de capul lor, gustaseră fără măsură din fericirea ce ia naștere din împreunarea trupurilor, dar trupurile, slobozite din legăturile pământești, moarte față de tot restul, cunoscuseră fără îndoială, în îmbrățișările lor, un fel de împreunare mai fierbinte a sufletelor. Berea îl destindea, ajutându-l să
resimtă acea blândețe alcătuită din oboseală și dintr-o bunătate senzuală și sfâșietoare. Hilzonde cel puțin își aflase pacea. La flacăra lumânării ce ardea lângă căpătâiul lui vedea rătăcind pe pat muștele care, la acea vreme, invadaseră Münsterul; se așezaseră poate pe chipul ei alb; simțea că
încuviințează putreziciunea. Dintr-odată, gândul că în fiecare dimineață
trupul noului Hristos era pradă cleștilor și fierului înroșit al caznei puse stăpânire pe el, întorcându-i măruntaiele pe dos; strâns legat de acel ridicol om al durerii, simțea că se scufundă în iadul trupurilor menite să cunoască
atât de puțină bucurie și atâtea chinuri; suferea împreună cu Hans, după cum Hilzonde simțise cu el plăcerea. Toată noaptea, sub așternutul lui, în acea odaie unde, de bine de rău, domnea o oarecare bunăstare, s-a tot lovit de imaginea Regelui viu în colivia din piață, ca un om cu piciorul cangrenat care-și lovește mereu, fără să vrea, mădularul bolnav. Rugăciunile lui nu mai făceau deosebirea dintre durerea ce-i strângea încet-încet inima contractându-i mușchii umărului, coborând până la încheietura mâinii stângi și cleștii ce-i sfâșiau lui Hans carnea de pe piept și de pe brațe.
După ce-a redobândit putere ca să facă vreo câțiva pași, s-a târât până la colivia Regelui. Locuitorii Münsterului se plictisiseră de acest spectacol, dar copiii, lipiți de gratii, aruncau stăruitor în colivie ace, baligă de cal, oscioare ascuțite pe care întemnițatul era silit să calce cu picioarele-i goale. Ca odinioară în sala de serbări, străjile dădeau molatic la o parte grupurile de gură-cască: Monseniorul von Waldeck ținea morțiș ca Regele să rămână în viață până în ziua osândei ce urma să aibă loc cel mai devreme pe la mijlocul verii.
Tocmai îl vârâseră la loc în colivie după o caznă; ghemuit într-un colț, încă
mai tremura. Cazaca și rănile lui răspândeau un miros dezgustător. Nici ochii vioi și nici glasul pătrunzător de măscărici ai omului aceluia mărunțel nu se schimbaseră însă.
— Cos, croiesc, însăilez, îngâna schingiuitul. Nu-s decât un biet ucenic de croitor… haine de piele… Tivul unei rochii fără cusătură… Nu-i ciopârțiți munca…
Și-a curmat vorba, uitându-se pe furiș în juru-i cu căutătura omului care vrea să-și păstreze taina și totodată s-o și spună pe jumătate. Simon Adriansen a dat la o parte străjile și a izbutit să-și bage brațul printre gratii.
— Domnul să te aibă în pază, Hans, i-a zis el întinzându-i mâna.
Simon s-a întors acasă istovit, ca după o călătorie lungă. De când ieșise ultima dată, se produseseră schimbări mari, Münsterul redobândindu-și puțin câte puțin chipul său obișnuit și banal. Catedrala răsuna de larma cântecelor bisericești. Episcopul își instalase din nou iubita, pe frumoasa Iulia Alt, la doi pași de palatul episcopal, dar ființa aceea discretă nu scandaliza pe nimeni.
Simon le răbda pe toate cu nepăsarea omului gata să plece dintr-un oraș și căruia nu-i mai pasă de ce se întâmplă în urmă. Nesfârșita lui bunătate de odinioară secase însă ca un izvor. Cum a ajuns acasă, s-a înfuriat rău pe Johanna care uitase să-i facă rost de-o pană, de-o călimară cu cerneală și de niște hârtie, după cum îi poruncise. Când, în sfârșit, i s-a făcut rost de toate aceste lucruri, le-a folosit ca să-i scrie soru-sii.
De aproape cincisprezece ani nu mai avusese nicio legătură cu ea. Buna Salomé se măritase cu mezinul puternicei familii a bancherilor Fuggers.
Martin, păgubit de ai lui, își câștigase singur averea. De la începutul veacului trăia la Colonia. Simon le-a cerut să aibă grijă de copil.
