deosebită care pe alții i-a vindecat. Însănătoșirea sau înrăutățirea stării lor avea însă însemnătate pentru mine, mai ales ca adeverire a unui pronostic sau ca dovadă că metoda fusese bună. Dacă nu se preschimbă în putere, știința și contemplația nu-s de ajuns, frate Henri; poporul are dreptate atunci când ne socotește inițiați într-ale magiei albe sau negre. Să prelungești ceea ce e trecător, să grăbești sau să întârzii ceasul cel de pe urmă, să afli tainele morții ca să lupți împotriva ei, să te slujești de leacurile naturale ca să ajuți sau să

păcălești natura, să stăpânești lumea și omul, să le prefaci, poate chiar să le zămislești…

— Uneori, când îl recitesc pe Plutarh, mi se pare că-i prea târziu și că atât omul, cât și lumea și-au trăit traiul, spuse căpitanul.

— Amăgiri, făcu Zénon. Epocile voastre de aur sunt ca Damascul și Constantinopolul; de departe par niște orașe frumoase; numai când umbli pe străzile lor le vezi leproșii și hoiturile câinilor. Plutarh al tău îmi spune că

Hefestion se încăpățâna să țină dietă în anumite zile, ca orice neisprăvit de bolnăvicios și că Alexandru Macedon era bețiv ca un soldățoi. De la Adam încoace puțini sunt bipezii care se pot cinsti cu numele de om.

— Ești medic, zise căpitanul.

— Da, răspunse Zénon. Printre altele.

— Ești medic, urmă flamandul, căpățânos. Îmi închipui că te saturi să tot coși la loc oamenii, după cum te saturi să-i și tot tai. Nu ți s-a urât să te scoli noaptea ca să îngrijești amărâta asta de seminție?

— Sutor, nec ultra…7 spuse Zénon. Luam pulsul, mă uitam la limbă, studiam urina, nu sufletul… Nu-mi era dat mie să hotărăsc dacă zgârcitul bolnav de colici e vrednic să mai trăiască încă zece ani, sau dacă e bine ca tiranul acela să moară. Cel mai rău sau cel mai tâmp dintre bolnavii noștri tot ne învață câte ceva, iar puroiul lor nu-i mai scârbos decât cel al unui om vrednic sau drept. Fiecare noapte petrecută lângă un ins bolnav mă punea din nou față-n față cu întrebări rămase fără răspuns: durerea și rosturile ei, blândețea naturii sau nepăsarea ei, și dacă sufletul supraviețuiește prăbușirii trupului. Explicațiile analogice care odinioară mi se păruseră a desluși tainele 7 Cizmarule, nu trece dincolo… (lat.).

universului dau naștere, la rândul lor, unei mulțimi de noi posibilități de erori, prin aceea că tind să-i pună în seamă acestei trainice Naturi un plan dinainte stabilit, pe care alții îl pun în seama lui Dumnezeu. Nu spun că mă îndoiam: a te îndoi e altceva; îmi urmam cercetarea până în punctul unde fiecare noțiune se încovoia în mâna mea ca un arc pe care-l întinzi; de îndată ce mă cocoțam pe scara unei ipoteze, simțeam cum se frânge sub greutatea ei nelipsitul DACĂ… Paracelsus și sistemul lui de semne părea să deschidă meșteșugului nostru o cale triumfală; în practică aducea din nou medicina la nivelul unor superstiții băbești. Studiul horoscoapelor nu mi se mai părea atât de folositor ca altădată în alegerea leacurilor și prezicerea accidentelor mortale; admit că

suntem alcătuiți din aceeași materie ca și astrele; de aci însă nu rezultă că am fi determinați de acestea sau că ele ne-ar putea înrâuri. Cu cât mă gândeam mai mult la toate astea, cu atât ideile, idolii, obiceiurile noastre zise sfinte și acelea dintre viziunile noastre care, pasă-mi-te, nu pot fi cuprinse în cuvinte, mi se păreau a-și afla izvorul nici mai mult nici mai puțin decât în mașinăria omenească, întocmai ca răsuflarea scoasă pe nări sau prin părțile de jos, ca sudoarea sau apa sărată a lacrimilor, ca sângele alb al dragostei, ca necurățeniile și scârna trupului. Mă înfuriam văzând cum omul își irosește astfel substanța în construcții aproape totdeauna nefaste, cum vorbește despre neprihănire înainte de a fi cercetat cu de-amănuntul mecanismul sexului, cum discută despre liberul arbitru în loc să cântărească

nenumăratele pricini tainice care te fac să clipești dacă-ți apropii dintr-odată

un băț de ochi, sau despre iad, înainte să fi deslușit mai bine tainele morții.

— Știu ce-i moartea, spuse căpitanul căscând. Între focul de archebuză ce m-a doborât la Cerisola și dușca de rachiu ce m-a înviat se cască un hău de beznă. Fără plosca sergentului m-aș afla și acum în hăul acela.

— Fie, zise alchimistul, cu toate că s-ar putea spune multe în sprijinul noțiunii de nemurire, ca și împotriva ei. Morții sunt mai întâi lipsiți de mișcare, apoi de căldură, și, în sfârșit, mai devreme sau mai târziu, după

agenții cărora le sunt supuși, de formă; oare moartea lipsește și sufletul doar de mișcarea și forma sa, lăsându-i intactă substanța?… Eram la Basel pe vremea ciumei negre…

Henri-Maximilien îl întrerupse ca să-i spună că pe vremea aceea el se afla la Roma și că ciuma l-a prins în casa unei curtezane.

— Eram la Basel, urmă Zénon. Află că Înălțimea-sa Laurențiu de Medici Ucigașul, cel căruia poporul îi zice în bătaie de joc Lorenzacio, a sosit la Pera puțin după ce am plecat eu de-acolo. Principele acela scăpătat se ținea de codoșlâcuri, ca și tine, frate Henri; dobândise din partea Franței o însărcinare tainică față de Sublima Poartă. Tare aș mai fi vrut să-l cunosc pe acel bărbat cu suflet mare. Peste patru ani, trecând prin Lyon ca să-i dau nefericitului

Dolet, editorul meu, Tratatul despre lumea fizică, l-am întâlnit stând melancolic în sălița din dos a unui han. Întâmplarea a făcut să fie atacat tocmai în zilele acelea de un ucigaș plătit, un florentin; l-am îngrijit cum m-am priceput mai bine; am avut timp berechet să vorbim despre neroziile turcilor și despre ale noastre. Omul acela hăituit se pregătea să se întoarcă, în ciuda tuturor, în Italia lui de baștină. Înainte de-a ne despărți, mi-a dăruit un copil de casă caucazian pe care-l avea chiar de la Măria-sa Sultanul; eu i-am dat în schimb o otravă menită să-l ucidă dacă ar fi încăput cumva pe mâna dușmanilor săi, căci vroia să moară așa cum trăise toată viața lui. N-a mai apucat să se folosească de otrava mea, căci la Veneția, pe o străduță

întunecoasă, a fost răpus de același spadasin care în Franța nu izbutise să-l omoare. Slujitorul lui însă a rămas cu mine… Voi, poeții, ați preschimbat dragostea într-o uriașă minciună: aceea ce ne este dat să trăim ni se pare totdeauna mai puțin frumos decât rimele voastre lipite ca două guri, una peste alta. Și totuși, ce alt nume să-i dai acelei flăcări ce renaște ca pasărea Phoenix din propriu-i jar, acelei nevoi de a regăsi la asfințitul soarelui chipul și trapul de care te-ai despărțit în zori? Căci, frate Henri, anumite trupuri sunt răcoritoare ca apa și s-ar cuveni să te întrebi de ce oare tocmai cele mai înflăcărate sunt cele ce te răcoresc mai bine. Alei venea așadar din Orient, ca și alifiile și leacurile mele; nicicând însă pe drumurile gloduroase și în cocioabele afumate ale Germaniei nu m-a jignit dând în vileag vreo părere de rău după grădinile Sultanului și după fântânile lor țâșnind sub razele soarelui… Iubeam mai cu seamă tăcerea ce-o păstram din pricină că nu vorbeam aceeași limbă. Știu limba arabă din cărți, dar turcește numai atât cât să-mi pot afla calea; Alei vorbea turcește și puțin italienește; din graiul lui de baștină își mai aducea aminte, ca prin vis, doar de câteva cuvinte… După atâția desfrânați guralivi și nerușinați tocmiți spre nenorocul meu, găsisem în sfârșit copilandrul zglobiu sau spiridușul pe care oamenii din popor ni-l atribuie drept ajutor… Dar, într-o seară urâtă, la Basel, în anul ciumei negre, mi-am găsit slujitorul la mine în odaie, lovit de flagel. Prețuiești frumusețea, frate Henri?

— Da, răspunse flamandul. Pe cea muierească. Anacreon e un poet bun, iar Socrate un bărbat de seamă, dar nu înțeleg cum poți părăsi de bunăvoie rotunjimile acelea de carne fragedă și trandafirie, acele trupuri mari atât de plăcut deosebite de-al nostru, înflorite și împodobite în cinstea ta. Și ce-i dacă

bucuria minte și podoabele înșală? Prin mijlocirea femeilor, mă bucur de dresurile, de cârlionții, de miresmele a căror folosire îl înjosește pe bărbat. Ce să caut eu pe potecile tăinuite când am în față-mi, la lumina zilei, un drum pe care mă avânt întru slava mea?

— Eu unul, zise Zénon, mă bucur de altă plăcere ceva mai tainică… În primăvara cu pricina stăteam la un han pe malul Rinului, într-o odaie ce vuia de învolburarea talazurilor revărsate; trebuia să strigi în gura mare ca să te poată înțelege omul; abia se mai auzea sunetul unei viole lungi din care-i porunceam slujitorului meu să-mi cânte când eram ostenit, căci muzica mi s-a părut totdeauna un leac și totodată o sărbătoare. Dar în seara aceea, Alei nu mă aștepta cu felinarul în mână, lângă grajdul unde-mi adăposteam catârul.

Frate Henri, presupun că ți s-a întâmplat să le plângi de milă statuilor rănite de cazma și roase de pământ; te-oi fi răzvrătit poate vreodată împotriva timpului ce nimicește frumusețea. Și totuși, îmi este îngăduit să-mi închipui că marmura, sătulă să-și fi păstrat atâta vreme înfățișarea omenească, se bucură când se preface din nou într-o simplă piatră… Ființele, dimpotrivă, se tem de această întoarcere la starea de substanță lipsită de formă… Chiar din prag duhoarea și strădania gurii de a trage și de a vărsa apa pe care gâtlejul n-o mai putea înghiți, și sângele ce țâșnea din plămânii bolnavi mi-au dat de știre. Ceea ce se numește însă suflet dăinuia, precum și ochii de câine încrezător ce nu se îndoiește că stăpânul va ști să-i vină într-ajutor… Firește, nu era prima dată când siropurile mele se dovedeau nefolositoare, dar, până

atunci, fiecare moarte fusese doar un pion pierdut în partida jucată de medic.

Ba mai mult, tot luptându-mă cu Măria-sa Moartea, între ea și mine se născuse un fel de cârdășie ascunsă, așa cum un căpitan ajunge până la urmă să

cunoască și să admire tactica dușmanului. Totdeauna sosește clipa când bolnavii noștri își dau seama că O cunoaștem prea bine ca să nu ne resemnăm, în ceea ce-i privește, în fața sorocului de neînlăturat; pe când încă se mai roagă de noi și se mai zbat, bolnavii citesc în ochii noștri un verdict de la care-și întorc privirea. Până nu iubești pe cineva nu înțelegi că e strigător la cer ca o ființă să moară… M-a părăsit vlaga, sau cel puțin acea nepăsare ce ne este atât de trebuincioasă. Meseria mea i s-a părut zadarnică, gând aproape tot atât de lipsit de bun-simț ca și cel de-a o crede măreață. Nu că aș fi suferit: știam, dimpotrivă, că sunt tare neputincios când e vorba să-mi închipui durerea acelui trup ce se zvârcolește sub ochii mei; slujitorul meu murea parcă în străfundurile unui alt regn. L-am chemat pe hangiu, dar s-a ferit să-mi sară într-ajutor. Am ridicat trupul neînsuflețit și l-am așezat pe podea până

la sosirea groparilor pe care aveam să-i chem în zori; am ars în soba din odaie salteaua de paie, fir cu fir. Lumea din lăuntru și lumea din afară, macrocosmul și microcosmul erau tot ca pe vremea disecțiilor de la Montpellier, dar aceste roți uriașe ce se îmbucă una într-alta se învârteau în gol; nu mă mai minunam de mașinăriile astea gingașe… Mi-e rușine să mărturisesc că moartea unei slugi a dat naștere în sufletul meu unei răzvrătiri atât de aprige, dar, frate Henri, omul ostenește, și eu unul nu mai sunt tânăr: am trecut de patruzeci de

ani. Mi-era lehamite de meseria mea de cârpaci de trupuri; m-a apucat scârba la gândul că, dimineața, trebuie să mă duc iar să-i iau pulsul domnului Consilier municipal, s-o liniștesc pe doamna soață a judelui și să cercetez urina domnului Pastor. În noaptea aceea m-am hotărât să nu mai îngrijesc pe nimeni.

— Hangiul de la Mielul de aur m-a încunoștințat de această ciudățenie, spuse grav căpitanul. Totuși îngrijești podagra Nunțiului și uite, ici pe obrazul meu, scama și plasturele tău.

— Au trecut șase luni, urmă Zénon care, cu vârful unui tăciune, schița niște figuri în cenușă. Curiozitatea renaște, precum și dorința de a folosi îndemânarea cu care ești înzestrat și de a-i ajuta, dacă e cu putință, pe cei ce-ți sunt tovarăși în această stranie aventură. Vedeniile din bezna nopții au rămas în urmă. Dacă nu vorbești cu nimeni de lucrurile astea, ajungi să le uiți.

Henri-Maximilien sculându-se, se apropie de fereastră și constată:

— Plouă întruna.

Ploua întruna. Căpitanul bătea darabana pe geam. Deodată, întorcându-se lângă gazda sa:

— Știi că Sigismund Fuggers, ruda mea de la Colonia, a fost rănit de moarte, pare-se, în țara incașilor, într-o luptă? Omul avea, zice-se, o sută de roabe, o sută de trupuri arămii roșcate, cu felurite podoabe de coral și cu părul dat cu ulei și îmbălsămat cu mirodenii. Când a simțit că i se apropie ceasul morții, Sigismund a pus să se taie părul celor o sută de roabe; a poruncit să-i fie așternut pe pat, iar pe ele să-l întindă pe blana asta ca să-și dea sufletul în miros de scorțișoară, de sudoare și de femeie.

— Îmi vine greu să cred că în preafrumoasele cosițe n-ar fi fost și niscai păduchi, zise filosoful acru.

Și luându-i-o înainte căpitanului, gata să-l întrerupă oarecum supărat:

— Știu la ce te gândești. Da, mi s-a întâmplat uneori să curăț cu duioșie păduchii din niște zulufi negri.

Flamandul tot mai umbla de colo-colo, nu atât ca să-și dezmorțească

picioarele, după câte se părea, ci mai degrabă ca să-și limpezească gândurile.

— Dispoziția ta e molipsitoare, zise el, întorcându-se într-un târziu lângă

vatră; povestirea ta de adineauri mă face să-mi rumeg și eu trecutul. Nu mă

plâng; dar totul este altfel decât îmi închipuisem. Știu că n-am stofă de mare căpitan de oști, dar i-am văzut de aproape pe aceia care, pasă-mi-te, au: am rămas tare uimit. Mi-am petrecut o bună parte din viață în Italia, fiindcă-mi place; vremea e mai frumoasă ca-n Flandra, dar se mănâncă mai prost.

Stihurile mele nu-s vrednice să supraviețuiască hârtiei pe care librarul meu le tipărește pe spezele mele, când se întâmplă să nu am cu ce-mi face cheful, așa cum alții își înalță case sau își fac rost de câte-un așa-zis titlu de noblețe.

Laurii lui Hipocren nu-s de mine; n-o să străbat veacurile legat în piele de vițel. Când văd însă ce puțini oameni citesc Iliada lui Homer, mă resemnez mai ușor la gândul că nu prea-s citit. M-au iubit și pe mine unele Doamne; arareori însă cele pentru dragostea cărora mi-aș fi dat viața… (Dar mă uit la mine: ce obrăznicie să-mi închipui că mândrele după care oftez ar putea râvni la pielea mea…) Vanina din Neapole, căreia îi sunt aproape soț, e o fată tare bună, dar mireasma ei nu e tocmai aidoma cu a ambrei, iar cosițele-i roșcate nu-s chiar toate ale ei. M-am întors la noi în țară pentru câtva timp: mama a murit, Dumnezeu s-o ierte! Era o femeie cumsecade care-ți voia binele. Taică-meu e în Iad, presupun, cu sacii lui de galbeni cu tot. Frățâne-meu m-a primit bine, dar după opt zile am priceput c-a venit vremea să plec. Mi se întâmplă să-mi pară rău că n-am zămislit și eu copii legiuiți, dar pe nepoții mei nu i-aș vrea drept fii. Am și eu ambiție ca orice om, dar, dacă vreun grangur te dă pe ușă

afară, fără brevetul sau pensia cerută, ce bucurie să poți pleca și să nu trebuiască să-i mulțumești Înălțimii-sale, să te plimbi pe străzi, de capul tău, cu mâinile în buzunarele goale… M-am bucurat de multe: îi mulțumesc Celui-de-Sus că-n fiecare an se ivesc noi cete de fete numai bune de iubit și că-n fiece toamnă se face din nou vin; uneori îmi spun că la urma urmei am avut viața plăcută a unui câine întins la soare, cu destule încăierări și cu câteva ciolane de ros. Și, cu toate astea, rareori mi se întâmplă să plec de la vreo iubită fără acel suspin de ușurare al școlarului când iese din clasă, și cred că

în clipa morții cam tot așa o să suspin. Vorbești despre statui; cunosc puține plăceri mai desăvârșite decât aceea de-a o privi pe Venera din marmură, pe cea păstrată de bunul meu prieten, cardinalul Caraffa, în galeria lui napolitană; formele ei albe sunt atât de frumoase, încât îți curăță inima de orice dorință spurcată și simți că-ți vine să plângi. Dar dacă mă străduiesc să

mă uit la ea jumătate dintr-un sfert de ceas, nici ochii, nici mintea mea n-o mai văd. În aproape orice lucru de pe lumea asta există, frățioare, nu știu ce drojdie, ce gust amar care te scârbesc, iar puținele lucruri ce, din întâmplare, au parte de desăvârșire, sunt sfâșietor de triste. Nu-s tare la filosofie, dar uneori îmi spun că Platon are dreptate și tot așa și canonicul Campanus.

Trebuie să se afle aiurea ceva mai desăvârșit ca noi înșine, un Bine a cărui prezență ne copleșește și a cărui absență n-o putem răbda.

— Sempiterna Temptatio8, zise Zénon. Îmi spun adesea că pe pământ nimic, în afară de-o ordine veșnică sau de-o ciudată dorință a materiei de-a se depăși pe sine, nu deslușește pricina pentru care în fiece zi mă căznesc să