de ce așternutul era în asemenea hal.
I-a răspuns dând ușor din cap, preocupat fiind de palparea ușoară a ganglionilor de la vintre și de subsuoară. Când nu tușea, copila sporovăia sau cânta încetișor: Marthei i s-a părut că deslușește o frântură de cântec de lume amestecat cu un imn despre venirea Domnului nostru Iisus Hristos.
— Aiurează, spuse ea, parcă înciudată.
— Ei, fără îndoială, zise el dus pe gânduri.
Omul îmbrăcat în roșu așeză cearșaful la loc și-i luă într-o doară pulsul la încheietura mâinii și la gât. Măsură apoi câteva picături dintr-o doctorie și-i strecură cu dibăcie lingurița pe la colțul gurii.
— Nu te sili să faci pe curajoasa, o dojeni el, văzând că Martha îi sprijinea în silă ceafa bolnavei. În clipa de față nu-i nevoie să-i ții capul sau mâinile.
I-a șters de pe buze un pic de puroi roșiatec cu niște scame și le-a aruncat în sobă. Lingurița și mănușile de care se slujise au luat aceeași cale.
— Nu-i spargeți umflăturile? întrebă ea temându-se ca medicul, fiind grăbit, să nu uite cumva această operație trebuincioasă, dar, mai cu seamă, căznindu-se să-l mai țină lângă pat.
— Nu, spuse el în șoaptă. Vasele limfatice abia au început să se umfle și fata o să se prăpădească înainte ca ele să se astupe. Non est medicamentum…4
Forța vitală a surorii dumneavoastră a secat. Putem cel mult să-i alinăm suferința.
— Nu sunt sora ei, se împotrivi deodată Martha, ca și când această
deslușire ar fi dezvinovățit-o fiindcă tremura mai ales pentru sine. Mă numesc Martha Adriansen, nu Martha Fuggers. Sunt verișoara ei.
Medicul n-a învrednicit-o decât cu o singură privire și apoi s-a cufundat în cercetarea urmărilor leacului. Bolnava, mai liniștită, zâmbea parcă. A mai numărat niște picături de doctorie pentru la noapte. Faptul că bărbatul acela, care totuși nu făgăduia nimic, se afla acolo, preschimba locul, ce încă din zori fusese pentru Martha atât de înspăimântător, într-o cameră obișnuită. Când au ajuns pe scară, și-a scos masca ce-i slujise, după cum se obișnuia, cât stătuse la căpătâiul ciumatei. Martha s-a ținut după el până ce-a coborât scara.
— Zici că te cheamă Martha Adriansen, spuse el fără veste. Am cunoscut în tinerețea mea un bărbat destul de vârstnic ce purta acest nume. Pe soția lui o chema Hilzonde.
— Erau tatăl și mama mea, răspunse Martha parcă în silă.
— Mai trăiesc?
— Nu, zise ea mai încet. Erau la Münster când episcopul a cucerit orașul.
Medicul a meșterit puțin la ușa de la intrare înzestrată cu niște încuietori complicate ca ale unei case de bani. În vestibulul bogat și apăsător a pătruns puțin aer. Afară, amurgul era ploios și cenușiu.
— Întoarce-te sus, rosti el într-un târziu, cu un fel de bunătate rece. Pari voinică și de la o vreme ciuma n-a mai făcut victime noi. Te sfătuiesc să-ți pui la loc, sub nări, o cârpă înmuiată în rachiu (nu prea am încredere în oțetul de pe la voi) și s-o veghezi până ce și-o da duhul. Teama dumitale e firească și îndreptățită, dar rușinea și părerile de rău sunt tot chinuri și ele.
Martha, roșie ca focul, a întors capul și s-a apucat să scotocească în punga pe care o purta la cingătoare; hotărându-se, în sfârșit, a scos un ban de aur.
Faptul de a-l plăti restabilea distanța dintre ei, o ridica mult deasupra acestui hoinar care bătea târgurile câștigându-și o amărâtă de pâine la căpătâiul ciumaților. Fără să se uite la ea, medicul a vârât banul în buzunarul mantiei și a ieșit.
Rămasă singură, Martha s-a dus în bucătărie să caute o sticlă de rachiu.
Încăperea era goală; slujnicele se duseseră fără îndoială la biserică să
bolborosească rugăciuni. A găsit pe masă o bucată de plăcintă cu carne și a mâncat-o încet, căznindu-se cu tot dinadinsul să se întremeze. Din spirit de 4 Nu există leac (lat.).
prevedere s-a silit să ronțăie și un cățel de usturoi. Când s-a hotărât într-un târziu să se urce iar la primul cat, i s-a părut că Bénédicte moțăie, dar, din când în când, boabele de merișor se mișcau printre degetele ei. După a doua porție de doctorie s-a simțit mai bine. S-a stins în zori, după o nouă criză.
Martha a văzut cum o coborau în groapă, la mănăstirea Ursulinelor, în aceeași zi cu Salomé, pecetluindu-i parcă mormântul cu o minciună. Nimeni nu va mai ști vreodată că Bénédicte fusese gata-gata s-o apuce pe calea cea îngustă spre care o împingea verișoara ei și să se îndrepte împreună cu ea către Cetatea Domnului. Martha se simțea jefuită, trădată. Cazurile de ciumă
se răreau, dar fata tot își mai strângea cu grijă pe lângă trup cutele hainei când mergea pe străzile aproape pustii. Moartea verișoarei ei îi stârnise și mai aprig nestăvilita dorință de a trăi mai departe, de a nu renunța la ceea ce era și nici la ceea ce avea, ca să ajungă la rându-i un fel de momâie rece, așezată
sub o lespede într-o biserică. Bénédicte murise încredințată că-și dobândise mântuirea sufletului spunând mereu Tatăl nostru și Născătoare de Dumnezeu; în privința ei însă, Martha nu avea aceleași temeiuri de încredere; uneori i se părea că face parte dintre acei oameni pe care cerul i-a hărăzit, încă înainte de-a se fi născut, osândei veșnice și a căror virtute însăși este un soi de încrâncenare ce nu-i e pe plac lui Dumnezeu. Pe de altă parte, cu ce virtute se putea lăuda ea? În fața flagelului se dovedise nevolnică; nu era deloc sigur că în fața călăului ar fi fost mai credincioasă Celui-de-Sus decât se arătase pe vremea ciumei față de copila nevinovată pe care-și închipuise c-o iubește atât de mult. Aceasta era încă o pricină pentru care trebuia să amâne cât mai mult cu putință sentința cea fără de apel.
Chiar în seara aceea și-a dat multă osteneală să tocmească slujnice noi în locul celor ce fugiseră și nu se mai întorseseră sau fuseseră date afară la întoarcere. A pus să se spele bine toată casa și să se împrăștie pe podele ierburi aromate amestecate cu cetină. Atunci abia, când s-a scuturat prin casă, s-a descoperit că, părăsită de toți, Johanna murise în chichineața ei de slugă; Martha n-a avut timp să plângă după ea; bancherul și-a făcut din nou apariția, amărât după cuviință de aceste doliuri, dar hotărât să-și rânduiască în liniște viața de văduv într-o casă condusă de o gospodină vrednică, aleasă de el, nu prea guralivă, nu prea zgomotoasă, nu prea tânără, dar nici prea respingătoare. Nimeni, nici măcar el, nu bănuise vreodată că minunata lui soție îl ținuse toată viața sub papuc. De aci încolo el singur o să hotărască la ce oră să se scoale și când să mănânce, sau în ce zi să-și ia doctoria și nimeni n-o să-i mai taie vorba când i-o istorisi vreunei slujnicuțe cam prea pe-ndelete povestea cu fata și cu privighetoarea.
Abia aștepta să se descotorosească de nepoata aceea care, datorită ciumei, ajunsese singura lui moștenitoare, dar pe care n-avea poftă câtuși de puțin s-o vadă așezată în capul mesei în fața lui. Și-a făcut rost de o dispensă în vederea unei căsătorii între veri primari, și numele Marthei l-a înlocuit pe al Bénédictei pe contractul de căsătorie.
Aflând planurile unchiului ei, Martha a coborât în încăperea unde trebăluia Zébédée. Elvețianul își înjghebase o avere frumușică; războiul cu Franța n-avea să mai întârzie mult, iar slujbașul, stabilindu-se la Geneva, avea să-i slujească de aci înainte lui Martin drept reprezentant în tranzacțiile cu debitorii săi din familia regală franceză. Zébédée făcuse în timpul ciumei câteva afaceri pe cont propriu, așa că se va putea întoarce în țara lui ca un burghez respectat, năzdrăvăniile lui din tinerețe fiind astfel date uitării.
Martha l-a găsit discutând cu un cămătar evreu ce răscumpăra discret, în folosul lui Martin, creanțele și bunurile mobile ale răposaților; la nevoie, tot disprețul stârnit de asemenea afaceri bănoase avea să cadă asupra lui. Când a zărit-o pe moștenitoare, Zébédée l-a poftit să-și ia tălpășița.
— Ia-mă de nevastă, îi spuse Martha pe nepusă masă.
— Ușurel-ușurel, zise slujbașul, căutând o minciună.
Era însurat, ca urmare a singurei greșeli într-ale dragostei din toată viața lui; zăpăcit de lacrimile fetei și de zbieretele neamurilor ei, luase de nevastă, în tinerețe, un pui de lele, o brutăreasă din Paquis. Convulsiile dăduseră gata demult singurul lor copil; îi trimitea nevesti-sii o pensie amărâtă și făcea ce făcea ca s-o țină departe de el pe gospodina aceea cu ochii tiviți cu roșu.
Bigamia e o nelegiuire pe care nimeni n-o săvârșește cu nepăsare.
— Ascultați-mă pe mine, zise el, și lăsați-o în plata Domnului pe sluga dumneavoastră; mai mare daraua decât ocaua și o să vă mușcați pumnii…
Țineți morțiș ca banii lui Martin să slujească la reclădirea bisericilor?
— Să-mi fie oare dat să trăiesc până la capăt în țara Canaanului? îi răspunse orfana cu amărăciune.
— Când femeia înțeleaptă și destoinică intră în casa necredinciosului, știe cum să statornicească acolo domnia dreptății, i-o întoarse slujbașul, la fel de bun cunoscător al Scripturilor ca și ea.
