Căpitanul își dădea seama că alchimistul e îngrijorat și ostenit. Zénon împinse cu umărul ușa unei clădiri scunde.
— Hangiul tău mi-a închiriat cu bani grei fierăria asta părăsită în care trăiesc aproape la adăpost de oamenii prea curioși, spuse Zénon. El e cel care face aur.
Încăperea era slab luminată de pâlpâirea unui foc firav la care fierbea, într-o oală de pământ, un amestec oarecare. Din cauza nicovalei și a cleștilor fierarului ce-o folosise înaintea lui Zénon, cocioaba aceea întunecoasă îți amintea întrucâtva de o cameră de tortură. O scăriță ducea la catul de sus unde se vede că dormea Zénon. Un rândaș tânăr, roșcovan și cu nasul cârn se prefăcea că-și caută de lucru într-un colț. I-a cerut să le aducă ceva de băut, apoi Zénon i-a dat drumul să plece. Pe urmă s-a apucat să caute niște feșe.
După ce l-a oblojit pe Henri-Maximilien, alchimistul l-a întrebat:
— Ce cauți în orașul ăsta?
— Fac pe iscoada, i-a răspuns căpitanul fără înconjor. Domnul d’Estrosse mi-a încredințat aici o însărcinare tainică privitoare la treburile Toscanei; adevărul e că a pus ochii pe Siena, nu se poate mângâia că a fost surghiunit din Florența și nădăjduiește să se ridice iar, într-o bună zi. Eu, unul, încerc chipurile fel de fel de băi, prișnițe, ventuze nemțești, dar de fapt îi fac curte Nunțiului papal care-i iubește prea mult pe cei din neamul Farnese ca să-i înghită pe Medici, și, la rându-i, îi face, cam fără convingere, un fel de curte Împăratului. Mai bine mă țin de-alde astea decât să joc cărți.
— Îl cunosc pe Nunțiu, spuse Zénon; fac ba pe medicul, ba pe sfetnicul lui; dacă mi-aș pune mintea aș putea să-i topesc toți banii pe jăraticul meu. Ai băgat de seamă că oamenii ăștia cu mutră de capră aduc, în același timp, și a țap și a himeră antică? Sfinția-sa meșterește stihuri hazlii și-și răsfață din cale-afară copiii de casă. Dacă m-aș pricepe la codoșlâcuri, aș câștiga bani, nu glumă.
— Dar eu ce mi-s pe-aici, dacă nu tot un fel de codoș? zise căpitanul. Și asta-s cu toții: unul face rost de muieri, sau cam așa ceva, altul de Dreptate, iar altul de Dumnezeu. Parcă tot e mai cinstit acela ce vinde trupuri în loc de fum. Eu însă nu prea iau în serios marfa pe care-o negustoresc, orașele alea vândute de câte zece ori, credința asta ciupită de vărsat, prilejurile alea putregăite.
Acolo unde un uneltitor dibaci și-ar umple buzunarele, eu mă aleg cel mult cu banii cheltuiți pe caii de poștă și pe hanuri. O să murim săraci.
— Amin, zise Zénon. Stai jos.
Henri-Maximilien rămase în picioare, lângă foc; din hainele lui ieșeau aburi. Zénon stătea pe nicovală, cu mâinile atârnându-i între genunchi și se uita la jăratecul ce pâlpâia.
— Ești și acum tovarăș bun cu focul, Zénon, îi spuse Henri-Maximilien.
Tânărul rândaș roșcovan le aduse vinul și ieși fluierând.
Turnându-și de băut, căpitanul urmă:
— Îți aduci aminte de îngrijorarea canonicului de la Saint-Sauveur?
Temerile sale cele mai rele trebuie să-i fi fost întărite de lucrarea ta Preziceri despre lucrurile viitoare; cărțulia ta cu privire la natura sângelui, pe care n-am citit-o, trebuie să i se fi părut demnă mai degrabă de un bărbier decât de un filosof; iar Tratatul despre lumea fizică îl va fi făcut să plângă. Dacă, spre nenorocul tău, te-ai întoarce la Bruges, s-ar apuca să alunge dracii din tine.
— Ar face el și mai rău decât atâta, zise Zénon strâmbându-se. Și, totuși, îmi dădusem destulă osteneală să-mi învălui gândirea în cuvinte. Băgasem ici o literă mare, colo un Nume; ajunsesem chiar să-mi încarc frazele cu tot calabalâcul greoi al Atributelor și Esențelor. Toată vorbăria asta e asemenea cămășilor și nădragilor; îl acoperă pe cel ce le poartă dar, pe dedesubt, omul e tot gol-goluț.
— Ba nu, spuse ostașul de ocazie. Niciodată nu m-am uitat la vreun Apolo de prin grădinile Papei fără să-l invidiez că se înfățișează privirilor așa cum l-a făcut mumă-sa Latona. Nu te simți bine decât atunci când ești liber, și a-ți ascunde părerile e mai stânjenitor decât a-ți acoperi goliciunea.
— Astea-s șiretlicurile meseriei, căpitane! răspunse Zénon. Noi trăim printre ele așa ca voi prin șanțurile și tranșeele voastre. Până la urmă ajungi să te mândrești cu un subînțeles care schimbă totul, așa ca semnul minus așezat discret în fața unei sume; te căznești ici-colo să-i faci cu ochiul cititorului, dând câte unui cuvânt mai îndrăzneț semnificația îndepărtării vremelnice a frunzei de viță sau a măștii așezată de îndată la loc, în chipul cel mai nevinovat. Dobândești astfel o triere a cititorilor; proștii te cred pe cuvânt; alți proști, crezându-te mai prost decât ei, te lasă baltă; cei ce mai rămân se descurcă și ei după puterilor lor în acest labirint și învață să
ocolească sau să sară peste piedicile minciunii. Tare m-aș mai mira dacă nu s-ar găsi atari șiretlicuri chiar și în textele cele mai sfinte. Citită astfel, orice carte e o babilonie.
— Îi crezi pe oameni mult mai prefăcuți decât sunt cu adevărat, spuse căpitanul dând din umeri. Majoritatea gândesc prea puțin ca să gândească pe două planuri.
Și, umplându-și paharul, adăugă dus pe gânduri:
— Oricât ar părea de ciudat, victoriosul împărat Carol crede în clipa de față
că vrea pace, iar Maiestatea-sa Prea Creștină de asemenea.
— Ce este eroarea și înlocuitoarea ei, minciuna, urmă Zénon, dacă nu un fel de Caput Mortuum, o materie inertă fără de care adevărul prea volatil nu s-ar putea frământa în mojarele omenești?… Gânditorii aceștia serbezi îi ridică în slăvi pe cei asemenea lor și-i iau cu huo pe cei ce li se împotrivesc; de îndată însă ce gândirea noastră e într-adevăr de natură diferită, n-o mai percep; n-o mai văd, după cum o fiară încetează după puțin să mai vadă pe podeaua cuștii un obiect ciudat pe care nu-l poate sfâșia și nici mânca. În felul acesta am putea deveni invizibili.
— Aegri somnia5, zise căpitanul. Nu te mai înțeleg.
— Dar ce-s eu, un bou ca Servet, ce vrei, să risc să fiu ars cu încetul într-o piață publică în cinstea nu știu cărei interpretări a unei dogme, când mai am de lucru la cercetările mele cu privire la mișcările diastolice și sistolice ale inimii, care, pentru mine, sunt mult mai însemnate, reluă Zénon sălbatic. Dacă
spun că trei e egal cu unu sau că omenirea a fost mântuită în Palestina, nu pot oare să le confer acestor cuvinte un înțeles ascuns înlăuntrul înțelesului din afară și să mă scutesc astfel până și de neplăcerea de a fi mințit? Așa se 5 Vise de om bolnav (lat.).
strecoară diferiți cardinali (pe câte unii îi și cunosc) și așa au procedat anumiți învățați despre care astăzi se zice că poartă un nimb în cer. Scriu, ca oricare altul, cele opt litere ale augustului Nume, dar ce conținut îi dau?
Atotcuprinzătorul sau Cel-ce-Poruncește în numele lui? Ceea ce Este sau ceea ce nu este, sau ceea ce Este nefiind, asemenea vidului și beznei nopții? Între un Da și un Nu, între Pentru și Împotrivă, există astfel uriașe spații subterane unde poate trăi liniștit chiar și cel mai amenințat dintre oameni.
— Cenzorii voștri nu-s chiar așa de proști, spuse Henri-Maximilien. Domnii aceia de la Basel și de la Sfântul Oficiu din Roma te înțeleg îndeajuns ca să te condamne. În ochii lor nu ești altceva decât un ateu.
— Cine nu-i ca ei li se pare că-i împotriva lor, zise Zénon cu amărăciune.
Și, umplându-și paharul, bău la rându-i cu lăcomie acrișorul vin nemțesc.
— Slavă Domnului! răspunse căpitanul, în poezioarele mele de dragoste n-o să-și vâre nasul niciun fățarnic de teapa asta. Totdeauna am fost supus doar unor primejdii simple: în război, loviturilor, în Italia, frigurilor, la târfe, bolilor rușinoase, prin hanuri, păduchilor, și, pretutindeni, creditorilor. Nu mă bag în ciorba lepădăturilor cu titluri universitare, clerici sau nu, după cum nu m-apuc să vânez mistreți. Nici măcar nu l-am combătut pe dobitocul acela de Robertello d’Udine, care-și închipuie c-a găsit unele greșeli în traducerea mea din Anacreon, el care nu-i decât un necioplit în ceea ce privește greaca și toate celelalte limbi. Respect știința ca oricare altul, dar mă doare-n cot dacă prin vena cavă sângele coboară sau urcă; mie-mi ajunge să știu că se răcește când mori. Și dacă pământul se învârtește…
— Se învârtește, zise Zénon.
— Și dacă pământul se învârtește, puțin îmi pasă de asta, acum când calc pe el, și-o să-mi pese și mai puțin când oi fi îngropat în el. În privința credinței, o să cred ce-o hotărî Sinodul, dacă o hotărî ceva, după cum deseară o să
mănânc ce mi-o pregăti birtașul. Îl iau și pe Dumnezeu și veacul acesta așa cum mi se dau, cu toate că mi-ar fi plăcut mai mult să trăiesc pe vremea când oamenii i se închinau lui Venus. Dar n-aș vrea, dacă mi s-o năzări, să nu-mi pot întoarce inima către Domnul nostru Iisus Hristos când oi ajunge în ceasul cel de pe urmă.
— Ești asemenea omului care crede bucuros că în încăperea de alături se află o masă și două bănci, de vreme ce puțin îi pasă.
— Frate Zénon, spuse căpitanul, te văd slab, ostenit, rătăcit și îmbrăcat într-o zdreanță la care n-ar râvni nici sluga mea. Oare merită să te ostenești douăzeci de ani ca să ajungi la îndoiala ce răsare de la sine în orice minte sănătoasă?
— Desigur, răspunse Zénon. Îndoielile și credința voastră sunt niște bășici ce ies la suprafață, dar adevărul care se depune în noi înșine ca sarea din
