Cordelierilor. În oraș nu prea mai erau averi mari ca odinioară, donațiile cucernice se cam răriseră; dărnicia domnului Théus a fost admirată, după

cum și nădăjduise. Casa lui Jean Myers urma să fie de aci înainte un azil de bătrâni infirmi; Catherine avea să locuiască acolo în chip de servitoare. Cu banii gheață trebuia să se dreagă o parte dintre clădirile vechiului azil Saint-Cosme; starețul Cordelierilor, de care ținea această instituție, îl însărcina pe Zénon să înființeze în sălile ce mai puteau fi locuite un dispensar pentru săracii mahalalei și pentru țăranii ce năpădeau orașul în zilele de târg. Doi călugări au fost desemnați să-l ajute. Slujba aceasta era de asemenea prea neînsemnată ca să stârnească împotriva doctorului Théus invidia confraților; deocamdată ascunzătoarea era bună. Bătrâna catârcă a răposatului Jean Myers a fost adăpostită în grajdul azilului și s-a hotărât ca grădinarul mănăstirii să aibă grijă de ea. Lui Zénon i s-a așezat un pat într-o încăpere de la etaj, unde a dus o parte dintre cărțile fostului chirurg-bărbier; mâncarea i se aducea de la mănăstire.

Cu aceste reparații și amenajări a trecut o iarnă; Zénon l-a convins pe stareț

să-l lase să instaleze o baie de aburi după moda nemțească și i-a dat niște însemnări cu privire la tratamentul cu aburi aplicat bolnavilor de reumatism și vărsat. Cunoștințele lui în domeniul mecanicii i-au fost de folos în așezarea țevilor și construirea unui cazan economic. În fostele grajduri ale familiei Ligre, pe strada Lânarilor, se stabilise un fierar; Zénon se ducea la el, mai pe seară, și pilea, nituia, suda, ciocănea, sfătuindu-se mereu cu meșterul fierar și cu ajutoarele sale. Băieții din preajma locului, care se adunau acolo ca să-și petreacă vremea, erau uimiți de îndemânarea mâinilor sale firave.

Tocmai în perioada aceea lipsită de întâmplări neobișnuite a fost recunoscut pentru prima oară. Se afla singur în laborator după plecarea celor doi călugări; era zi de târg și de la ceasurile trei după-amiază un șir întreg de oameni sărmani se tot perindase prin fața lui, ca de obicei. A mai ciocănit cineva la ușă; era o bătrânică ce venea în fiecare sâmbătă ca să-și vândă la oraș untul; voia să-i ceară medicului un leac contra sciaticii. Zénon luă de pe poliță un borcan de piatră plin cu o alifie foarte tare. Se apropie de ea ca să-i explice cum s-o folosească. Deodată, zări în ochii ei albaștri și spălăciți o expresie de veselă uimire, datorită căreia o recunoscu la rându-i. Femeia lucrase la familia Ligre, la bucătărie, pe vremea când el era copil. Greete (își aduse deodată aminte și numele ei) era măritată cu rândașul care-l adusese acasă după ce fugise prima dată. Ținea minte că Greete fusese bună cu el ori de câte ori se strecurase printre cratițele și străchinile ei; îl lăsa să ia de pe masă pâine caldă și cocă crudă numai bună de băgat la cuptor. Femeia era gata să zică ceva, când Zénon își duse degetul la gură. Bătrâna Greete avea un fiu căruțaș care făcuse, când i se ivise prilejul, puțină contrabandă cu Franța;

bărbatul ei, bietul de el, era acum aproape paralizat, dar avusese de furcă pe vremuri cu seniorul de prin partea locului pentru câțiva saci cu mere furate dintr-o livadă ce ținea de ferma lor. Știa deci că uneori e cuminte să te ascunzi chiar dacă ești bogat și nobil, stirpe din care tot mai socotea că Zénon face parte. Tăcu, dar la plecare îi sărută mâna.

Întâmplarea aceasta ar fi trebuit să-l îngrijoreze, căci îi dovedea că în fiecare zi puteau să-l mai recunoască și alții; resimți însă, dimpotrivă, o plăcere ce-l uimi și pe el. Își zicea desigur că acolo, lângă zidurile orașului, spre Saint-Pierre-de-la-Digue, se afla o fermă mică unde ar putea să petreacă

o noapte în caz de primejdie și un căruțaș al cărui cal și a cărui căruță i-ar putea fi de folos. Dar astea nu erau decât tertipuri de-ale lui. Copilul acela la care nu se mai gândea, făptura aceea micuță pe care era firesc și totuși, într-o anumită privință, absurd s-o asimilezi cu Zénon cel de astăzi, iată că se găsise cineva să și-o amintească îndeajuns încât s-o recunoască într-însul și să-i întărească astfel simțământul propriei sale existențe. Între el și o altă ființă

omenească se statornicise o legătură, slabă ce-i drept, dar care nu ținea de gândire, ca în cazul raporturilor lui cu starețul, nici de simțuri, ca în rarele relații senzuale pe care și le mai îngăduia. Greete se întoarse aproape în fiecare săptămână pentru ca Zénon să-i îngrijească neputințele ei de femeie bătrână, dar rareori i se întâmpla să nu-i aducă și câte un dar, niște unt învelit într-o frunză, o bucată de plăcintă făcută de ea sau vreun pumn de castane. Și în timp ce Zénon mânca, se uita la el cu ochii ei voioși de bătrânică. Între ei se înfiripase intimitatea ce ia naștere dintr-o taină păzită cu strășnicie.

PRĂPASTIA

Puțin câte puțin, așa după cum un om care primește în fiecare zi o anumită

hrană ajunge până la urmă să-și modifice însăși substanța sa, ba chiar și înfățișarea, să se îngrașe de pildă sau să slăbească, dobândind din acea mâncare o oarecare putere sau niște boli de care habar n-avea, în Zénon se petreceau niște schimbări aproape imperceptibile, rod al noilor sale obiceiuri. Dar, de îndată ce-și îndrepta privirea asupră-și, deosebirea dintre ieri și azi dispărea; practica medicina așa cum făcuse întotdeauna și n-avea nicio importanță dacă bolnavii săi erau niște zdrențăroși sau niște principi.

Sébastien Théus era un nume născocit, dar nici dreptul de a-și zice Zénon nu i se părea mai întemeiat. Non habet nomen proprium13: făcea parte dintre acei oameni care nu încetează niciodată să se tot mire că au un nume, așa cum te miri când treci prin fața unei oglinzi și vezi că ai un chip, și tocmai acel chip, anume. Viața lui era clandestină și supusă anumitor constrângeri; totdeauna fusese așa. Nu-și mărturisea gândurile la care ținea cel mai mult, dar știa de o bună bucată de vreme că acela ce-și primejduiește viața din cauza vorbelor rostite e un prost, de vreme ce e atât de ușor să-i lași pe ceilalți să se slujească

de gâtlejul și limba lor și să alcătuiască sunete. Rarele lui crize de vorbărie fuseseră doar ca dezmățul pentru un om cumpătat. Trăia aproape izolat în azilul Saint-Cosme, prizonier al unui oraș, și în orașul cu pricina prizonier al unui cartier, iar în acel cartier al câtorva camere ce dădeau pe de o parte spre grădina de zarzavat și acareturile unei mănăstiri și pe de altă parte spre un perete gol-goluț. Ieșea când și când să se plimbe și să caute ierburi de leac, trecând mereu pe aceleași ogoare arate și pe aceleași drumuri, pe lângă

aceleași pădurici și la poalele acelorași dune, și zâmbea cu oarecare amărăciune de acest du-te-vino de gâză ce umblă de colo-colo, pe o palmă de pământ, Dumnezeu știe de ce. Îngustarea spațiului, repetarea aproape mecanică a anumitor gesturi se producea ori de câte ori își încorda toate însușirile în vederea îndeplinirii unei singure sarcini precise și folositoare.

Viața lui sedentară îl copleșea ca o pedeapsă cu închisoarea pe care, din spirit de prevedere, și-ar fi dat-o singur, dar care putea fi oricând ridicată; de multe ori până acum se mai stabilise tot astfel și pe alte meleaguri, pentru un timp sau, după cum credea el, pentru totdeauna, ca un om ce are drept de cetate pretutindeni și nicăieri. Nimic nu dovedea că mâine nu-și putea relua viața rătăcitoare ce-i fusese hărăzită și pe care și-o alesese chiar el. Și, cu toate acestea, soarta lui se pusese în mișcare; ceva se schimba fără știrea lui. Îi 13 Nu are nume propriu (lat.).

lipseau punctele de reper și nu reușea să calculeze cu precizie deriva, asemenea unui om ce înoată împotriva curentului într-o noapte întunecoasă.

Chiar cu câtva timp în urmă, descurcându-se de bine de rău prin păienjenișul străduțelor din Bruges, crezuse că popasul acela, departe de drumul mare al ambiției și științei, îl va odihni întrucâtva după treizeci și cinci de ani de vânzoleală. Nădăjduia să-și afle aici șubreda siguranță a unei fiare pe care o liniștește îngustimea și întunericul din vizuina unde s-a cuibărit. Se înșelase. Viața aceea încremenită clocotea pe loc; simțământul că se petrec lucruri aproape înfiorătoare vuia ca un râu subpământean. Neliniștea ce-i strângea inima nu semăna cu aceea a unui filosof prigonit din pricina cărților sale. Își închipuise că timpul avea să atârne greu ca plumbul pe grumajii lui și când colo, aluneca și se fărâmița ca bobitele de argint viu. Orele, zilele și lunile încetaseră să se mai supună semnelor de pe ceasornice și chiar mișcării aștrilor. Uneori i se părea că a stat toată viața la Bruges, alteori că abia în ajun s-a întors acolo. Locurile o luau și ele razna; depărtările, ca și zilele, se ștergeau. Măcelarul ăsta, negustorul acela care-și lăuda marfa ar fi putut fi la fel de bine cel din Avignon sau cel din Vadstena; pe calul de colo bătut cu biciul, l-a văzut căzând grămadă pe o stradă din Adrianopole; bețivanul de colo începuse să înjure și să verse la Montpellier; copilașul ce scâncea în brațele unei doici se născuse la Bologna cu douăzeci și cinci de ani în urmă; cântarea de slavă de la începutul liturghiei de duminică, la care se ducea cu sfințenie, o auzise într-o biserică din Cracovia, cu cinci ierni înainte. Arareori se gândea la întâmplările din trecutul său, șterse acum ca niște vise.

Câteodată, fără vreo pricină anume, o vedea din nou pe femeia însărcinată pe care, într-un târg din Languedoc, consimțise să o ajute să lepede, în ciuda jurământului hipocratic, ca s-o cruțe de o moarte rușinoasă la întoarcerea soțului gelos, sau vedea aievea strâmbătura Majestății-sale regelui Suediei când își lua doctoria, sau pe slujitorul lui, Alei, ținându-i catârca de căpăstru pe când trecea prin vadul unui râu, între Ulm și Constance, sau pe vărul Henri-Maximilien care poate că și murise. Un drumeag de țară, unde băltoacele nu se zvântau nici în toiul verii, îi aducea aminte de un oarecare Perrotin ce-l pândise pe ploaie, la marginea unui drum pustiu, a doua zi după o ceartă ale cărei pricini nu le mai știa. I se înfățișau din nou două trupuri încleștate în glod, tăișul sclipitor al cuțitului căzut și Perrotin, înjunghiat chiar de șișul lui, slăbind strânsoarea, prefăcându-se el însuși în glod și țărână. Povestea aceea nu mai avea nicio însemnătate, și, chiar dacă leșul moale și cald ar fi fost al unui învățăcel de douăzeci de ani, tot n-ar mai fi avut vreo importanță. Zénon, care acum umbla cu pas grăbit pe caldarâmul lunecos din Bruges, simțea cum îl străbate, asemenea vântului venit din largul mării, ce trecea nestingherit prin hainele lui roase, talazul miilor de ființe ce mai stătuseră cândva pe acel

loc al globului sau vor urma până la cumplitul cataclism căruia i se zice sfârșitul lumii; umbrele lor treceau fără să-l vadă prin trupul unui om care nu era încă pe vremea când ele trăiau sau care nu va mai fi atunci când ele vor exista. Mulțimea asta de larve creștea neîncetat cu fiecare ins întâlnit pe stradă în urmă cu câteva clipe, zărit cu coada ochiului, apoi aruncat de îndată

în masa fără chip a ceea ce a și trecut. Timpul, spațiul, substanța își pierdeau atributele care pentru noi sunt chiar granițele lor; forma nu mai era decât coaja zdrențuită a substanței; substanța se scurgea într-un glod ce nu era totuși contrariul ei; timpul și veșnicia ajunseseră unul și același lucru, ca un șuvoi de apă neagră curgând în mijlocul unei pânze de apă neagră, neclintită.

Zénon se scufunda în aceste vedenii ca un creștin într-o meditație despre Dumnezeu.

Gândurile lunecau și ele. Faptul de a gândi îl interesa acum mai mult chiar decât îndoielnicele rezultate ale gândirii însăși. Se cerceta pe sine în timp ce gândea, așa cum ar fi putut să-și numere cu degetul la încheietura mâinii pulsațiile arterei radiale, sau pe sub coaste acel du-te-vino al răsuflării sale.

Toată viața rămăsese uimit în fața capacității ideilor de a se aglomera la rece, asemenea cristalelor, alcătuind construcții ciudate și vane, de a crește ca niște tumori ce înghit trupul care le-a dat naștere, sau de a dobândi în chip monstruos anumite trăsături ale persoanei umane, ca acele mase inerte născute de unele femei, mase care, la urma urmelor, nu-s decât materie pierdută în visări. Multe dintre produsele minții omenești nu erau nici ele decât niște pocitanii. Alte noțiuni, mai proprii și mai precise, măiestrite parcă

de un meșter bun, erau ca niște obiecte care de departe îți iau ochii; le tot admirai unghiurile și paralelele; și totuși, nu erau altceva decât gratiile în spatele cărora înțelegerea se închide singură, iar rugina greșelii rodea deja fierăria aceea abstractă. Când și când, omul fremăta de parcă s-ar fi aflat în preajma unei transmutații; în creuzetul creierului omenesc părea că ia naștere un grăuncior de aur; nu se ajungea însă decât la un echivalent; ca în experiențele necinstite prin care alchimiștii de la curte se căznesc să le dovedească regeștilor lor clienți că au descoperit ceva, aurul din fundul retortei era doar un ducat banal ce trecuse din mână în mână și fusese vârât acolo înainte de topire. Noțiunile mureau ca și oamenii; timp de o jumătate de veac văzuse prăpădindu-se mai multe generații de idei.

În mintea lui se ivea o metaforă mai fluidă, datorată călătoriilor sale de odinioară pe mare. Filosoful care încerca să cuprindă judecata omenească în ansamblul ei vedea sub el o masă supusă unor curbe calculabile, străbătută

de curenți a căror hartă s-ar fi putut desena, brăzdată de cute adânci, pricinuite de apăsarea aerului și de greoaia inerție a apelor. Chipurile dobândite de spirit se asemănau cu uriașele forme născute din apa

nediferențiată ce se înfruntă și se înlocuiesc unele pe altele la suprafața genunii; până la urmă fiecare concept se prăbușea în opusul său ca două

valuri ce se ciocnesc contopindu-se întruna în aceeași spumă albă. Zénon privea aceste talazuri neorânduite ce treceau și luau cu ele ca pe niște epave cele câteva adevăruri palpabile de care credem că suntem siguri. Uneori i se părea că zărește sub val o substanță nemișcată care ar fi pentru idei ceea ce ideile sunt pentru cuvinte. Nimic nu dovedea însă că acest substrat ar fi ultimul strat, nici că sub această fixitate nu s-ar ascunde o mișcare prea rapidă

pentru inteligența umană. De când renunțase să-și dea la iveală prin viu grai gândurile sau să le aștearnă pe hârtie pentru tejghelele librarilor, avusese răgazul să purceadă mai adânc ca oricând întru căutarea conceptelor pure.

Acum, renunța temporar chiar la concepte, în favoarea unei cercetări mai amănunțite; își ținea gândirea în frâu, așa cum îți ții răsuflarea, ca să auzi mai bine zgomotul unor roți ce se învârtesc atât de repede, încât nici măcar nu-ți mai dai seama că se învârtesc.

Din universul ideilor, se întorcea în universul mai opac al substanței cuprinse și delimitate în câte o formă. Ghemuit într-un ungher, la el în odaie, nu-și mai irosea ceasurile de veghe în strădania de a dobândi o concepție mai justă cu privire la raporturile dintre lucruri, ci în meditații neformulate asupra naturii lucrurilor. Corecta astfel acel viciu al gândirii ce constă din a înhăța obiectele ca să te slujești de ele, sau dimpotrivă, din a le arunca, fără să

examinezi mai îndeaproape substanța specifică din care sunt făcute. Astfel, pentru el, apa fusese o băutură ce-ți astâmpără setea și un lichid ce te spală, o parte integrantă a universului creat de Demiurgul creștin la care se referise canonicul Bartholommé Campanus, când îi vorbise despre duhul care plutește deasupra apelor, elementul esențial al hidraulicii lui Arhimede sau al fizicii lui Thales sau simbolul alchimist al uneia dintre forțele ce se îndreaptă

în jos. Îi calculase deplasările, măsurase doze, așteptase ca picăturile să se adune din nou în țevile alambicelor. Acum, renunțând pentru o bucată de vreme la cercetarea care din afară distruge și singularizează, în favoarea viziunii interioare a filosofului ermetic, lăsa apa ce se află în toate să-i năpădească odaia ca talazurile potopului. Lada și scăunelul pluteau; zidurile crăpau de apăsarea apei. Ceda acestui flux ce ia toate formele, dar refuza să

se lase constrâns de ele; experimenta modificările stării păturii de apă ce se preschimbă în aburi și a ploii ce se preschimbă în zăpadă; își însușea nemișcarea vremelnică a înghețului sau lunecarea piezișă și inexplicabilă a picăturii limpezi pe geam, provocare fluidă adresată rămășagurilor celor ce calculează. Se desprindea de senzațiile de căldură și frig legate de trup; îl lua apa, leș nesimțitor ca o grămadă de alge. Când se întorcea în trupul lui dădea

din nou peste elementul apă, urina din vezică, saliva de pe buze, apa, prezentă

și în lichidul numit sânge. Ajungea apoi, o dată mai mult, la elementul din care i se păruse întotdeauna că este și el o părticică, își înturna gândurile către foc, simțea în el căldura molcomă și plăcută ce ne este hărăzită și nouă ca și animalelor ce umblă pe pământ sau păsărilor ce străbat cerul. Se gândea la jarul mistuitor al bolilor pe care adesea se străduise zadarnic să-l stingă.

Descoperea saltul lacom al flăcării ce se aprinde, bucuria sângerie a focului când arde și sfârșitul său ca cenușă neagră. Îndrăznind să meargă mai departe, se contopea cu necruțătoarea văpaie care nimicește tot ceea ce atinge; se gândea la ruguri, așa cum le văzuse cu prilejul unei execuții într-un orășel din ținutul Léon, în timpul căreia pieriseră patru evrei învinuiți că ar fi îmbrățișat fățarnic religia creștină, fără să se fi lepădat totuși de rânduielile moștenite de la străbunii lor, precum și un eretic ce nega puterea sfintelor taine. Își închipuia acea durere prea cumplită ca să poată fi cuprinsă în vorbe omenești; era însuși omul căruia i se umpleau nările cu mirosul propriului său trup ars; tușea, învăluit în fumul pe care nu va mai apuca să-l vadă

împrăștiindu-se. Vedea un picior înnegrit ridicându-se drept, cu articulațiile cuprinse de flăcări, ca o creangă răsucindu-se sub prichiciul vetrei; era totodată pătruns de gândul că focul și lemnul n-au nicio vină. Își aducea aminte că a doua zi după execuția de la Astorga mersese cu bătrânul călugăr alchimist Don Blas de Vela pe locul pârjolit ce i-l amintea pe cel al cărbunarilor; învățatul Jacobit se aplecase ca să adune grijuliu dintre tăciunii stinși oscioarele ușoare și albite, căutând printre ele acel luz al tradiției ebraice pe care flăcările nu-l pot mistui și-n care se află sămânța învierii.

Odinioară zâmbise în fața acestor superstiții de cabalist. Trecându-l nădușelile de groază, își ridica privirea și, dacă noaptea era destul de senină, se uita pe fereastră la scânteierea inaccesibilă a stelelor cu un fel de dragoste rece.

Orice ar fi făcut, meditația lui se întorcea la trup, principalul său obiect de studiu. Știa că bagajul lui de medic era alcătuit jumătate din îndemânarea mâinilor și jumătate din rețete empirice la care se adăugau descoperiri, și ele tot experimentale, ce-l duceau, la rândul lor, la niște concluzii teoretice tot provizorii; un dram de observație filtrată prin rațiune valora în acest domeniu mai mult decât o tonă de iluzii. Și totuși, după atâția ani petrecuți în cercetarea mașinăriei omenești, îi era ciudă pe el însuși că nu pornise cu și mai multă îndrăzneală la explorarea acestui regat cu granițe de piele al cărui rege ne credem și unde nu suntem decât prizonieri. La Eyub, dervișul Darazi, cu care se împrietenise, îi împărtășise metodele lui dobândite în Persia, într-o mănăstire eretică, deoarece Mahomed, ca și Hristos, își are disidenții săi. În chițimia sa din Bruges, relua cercetările începute odinioară în fundul unei

curți unde susura un izvoraș. Cercetările acestea îl duceau mult mai departe decât oricare dintre experiențele sale in anima vili14. Culcat pe spate, încordându-și mușchii pântecelui, umflându-și coșul pieptului unde se zbate animalul acela sperios căruia îi zicem inimă, își umplea cu grijă plămânii cu aer, ajungând cu bună știință să nu mai fie decât un sac de aer cumpănind forțele cerului. Darazi îl sfătuise să respire astfel până la însăși rădăcina ființei sale. Mai făcuse cu dervișul și experiența contrară, anume aceea privind primele efecte ale strangulării lente. Ridica brațul, uimit că porunca s-a dat și a fost primită fără ca el să știe precis cine e stăpânul mai ascultat decât el însuși care semnează acest ordin; constatase într-adevăr de mii de ori că

voința gândită numai, fie și cu toată puterea intelectuală adunată în el, nu e în stare să-l facă să clipească sau să-și încrunte sprâncenele, după cum rugămințile unui copil nu pot nicicând urni din loc pietroaiele. Ca să facă una ca asta era nevoie de aprobarea tăcută a unei părți din el însuși mult mai învecinată cu prăpastia trupului. Meticulos, așa cum desprinzi fibrele unei tulpini, desprindea unele de altele aceste diferite forme ale voinței.

Regla cât mai bine cu putință mișcările complicate ale creierului său în plină funcționare, așa cum un muncitor atinge cu grijă roțile unei mașinării pe care n-a montat-o el însuși și ale cărei stricăciuni n-ar ști să le repare; Colas Gheel își cunoștea mai bine războaiele de țesut decât își știa el gingașele mișcări ale mașinăriei de cântărit lucrurile lumii acesteia, adăpostită sub propriul său craniu. Pulsul, căruia îi studiase cu atâta stăruință bătăile, habar n-avea de poruncile pornite de la forul gândirii, dar se zbătea sub impulsul unor temeri sau dureri pe care intelectul său nu se înjosea să le înregistreze.

Unealta sexului se supunea, dar acel gest săvârșit cu bună știință îl aducea timp de o clipită într-o stare pe care voința lui n-o mai putea controla. Tot astfel, o dată sau de două ori în viața lui izvorul lacrimilor țâșnise în chip rușinos și în ciuda voinței sale. Mai alchimist decât reușise el vreodată să fie, stomacul său înfăptuia transmutația unor cadavre de animale sau de plante în materie vie, despărțind fără ajutorul lui ceea ce este folositor de ceea ce nu este. Ignis inferioris Naturae15; spiralele de noroi castaniu încolăcite cu măiestrie, fumegând încă de pe urma fierberii la care fuseseră supuse în tiparele lor, oala de pământ plină cu un fluid bogat în amoniac și acid nitric erau dovada vizibilă și urât mirositoare a transformărilor petrecute în niște laboratoare unde noi nu intervenim. Lui Zénon i se părea că dezgustul celor rafinați precum și râsul grosolan al celor inculți se datorau nu atât faptului că

aceste obiecte ne scârbesc simțurile, cât mai degrabă scârbei noastre față de 14 În sufletul celui josnic (lat.).

15 Focul din centrul Pământului (lat.).

rutina tainică și inevitabilă a trupului. Coborând mai adânc în opaca beznă

interioară, își îndrepta atenția asupra armăturii stabile a oaselor ascunse sub carne, oase ce vor ține mai mult ca el și vor fi peste veacuri singura mărturie a trecerii lui prin viață. Se contopea cu materia lor minerală, refractară la pasiunile și emoțiile lui de om. Acoperindu-se apoi cu acea carne provizorie pe care o trăgea peste el ca pe-o perdea, culcat drept ca o scândură pe cearșaful gros de pe pat, se privea pe sine, când dilatând dinadins imaginea acestei insulițe de viață ce se afla în stăpânirea lui, a acestui continent prost explorat la antipozii căruia i se aflau picioarele, când, dimpotrivă, micșorându-se până ajungea doar un punct în uriașul tot. Folosindu-se de rețetele lui Darazi, încerca să-și mute conștiința din creier în alte regiuni ale trupului, cam așa cum se deplasează uneori capitala unui regat într-o provincie îndepărtată. Se străduia să îndrepte ici-colo câte-o rază de lumină

în aceste galerii întunecoase.