alte măriri în afară de mărire și alte ruguri în afară de rug. Aproape că am izbutit să nu mă mai încred în cuvinte. O să mor ceva mai puțin prostănac decât m-am născut.
— Toate-s bune și frumoase, zise ostașul căscând. Se zvonește însă că ai înfăptuit și ceva mai solid. Faci aur.
— Nu, spuse alchimistul, dar alții îl vor face. Pentru a duce la bun sfârșit experiența e nevoie doar de timp și de unelte potrivite. Câteva veacuri nu înseamnă nimic.
— Ba înseamnă mult al dracului când e vorba să-ți plătești datoriile la Mielul de aur, răspunse căpitanul în glumă.
— A face aur va fi într-o zi la fel de ușor ca și a sufla sticla, urmă Zénon. Tot rozând cu dinții coaja lucrurilor, o să ajungem până la urmă să găsim pricina tainică a afinităților și a dezacordurilor… O frigare mecanică sau un mosor care se umple de la sine nu-s mare lucru, și totuși acest lanț de neînsemnate descoperiri ne-ar putea duce mult mai departe decât au ajuns Magellan și Amerigo Vespucci în călătoriile lor. Turbez când mă gândesc că inventivitatea omenească s-a oprit după prima roată, primul strung, prima forjă; foloasele ce s-ar putea trage de pe urma focului răpit cerului s-au diversificat prea puțin. Și, cu toate astea, ar fi de ajuns să ne dăm puțină osteneală ca să
deducem din câteva principii simple o serie întreagă de unelte iscusite menite să-i sporească omului înțelepciunea sau puterea; mașinării care să producă
prin mișcarea lor căldură, conducte care să poarte focul așa cum altele poartă
apa, capabile să aplice în folosul distilărilor, precum și al topirii metalelor principiul vechilor cuptoare subterane, ale băilor și etuvelor orientale… La Ratisbona, Riemer crede că cercetarea legilor echilibrului ar îngădui construirea unor care în stare să zboare prin aer sau să înoate sub apă, atât la vreme de război cât și de pace. Praful vostru de pușcă datorită căruia faptele lui Alexandru Macedon nu-s decât niște jocuri de copii s-a născut în felul acesta din cugetările unui creier…
— Stai așa! spuse Henri-Maximilien. Când străbunicii noștri au tras prima dată cu tunul s-ar fi putut crede că această zgomotoasă găselniță o să
răstoarne arta războiului cu susu-n jos și c-o să scurteze luptele din lipsă de luptători. Ți-ai găsit! Se ucide mai mult (cu toate că nu-s sigur), iar soldații mei mânuiesc azi archebuza în locul arbaletei. Dar străvechea vitejie, străvechea mișelie, străvechea viclenie, străvechea supunere, precum și străvechea nesupunere sunt la fel cum erau, și împreună cu ele arta de a înainta, de a te retrage sau de a sta pe loc, de a-i înfricoșa pe alții și de a te face că nu ți-e frică: războinicii noștri se iau și azi tot după Hanibal și-l cercetează
tot pe Vegetius. Și azi, ca și odinioară, tot de fundul înaintașilor ne ținem.
— Am aflat de multă vreme că un dram de inerție atârnă mai greu ca un oboroc de înțelepciune, spuse Zénon înciudat. Știu că pentru principii voștri știința nu-i decât un arsenal de expediente mai puțin serioase decât paradele, penele și brevetele lor. Și cu toate astea, frate Henri, cunosc ici-colo, în diferite colțuri ale lumii, cinci-șase sărăntoci mai nebuni, mai calici și mai suspecți decât mine, care visează într-ascuns la o putere mai grozavă decât o să aibă
vreodată Împăratul Carol. Dacă Arhimede ar fi avut un punct de sprijin, ar fi putut nu numai să ridice lumea, dar și s-o prăbușească în gol ca pe-o găoace sfărâmată… Și-ți spun sincer, în Algeria, în fața cumplitei cruzimi turcești, sau văzând nebuniile și groaza ce bântuie peste tot în preacreștinele noastre țări, mi-am zis uneori că a orândui, a dăscăli, a îmbogăți și a înzestra seminția noastră cu fel de fel de unelte este poate singura dezlegare a obșteștii noastre neorânduieli, și că nu din greșeală, ci cu bună știință, într-o zi, un Faeton oarecare o să dea foc pământului. Cine știe dacă din cazanele alambicurilor noastre n-o să țâșnească până la urmă vreo cometă? Frate Henri, când văd până unde ne duc cugetările noastre, mă mir mai puțin că oamenii ne ard de vii.
Și, sculându-se dintr-odată:
— Am auzit că urmăririle pricinuite de Prezicerile mele se întețesc iar. Nu s-a luat încă nicio hotărâre împotriva mea, dar în zilele ce urmează trebuie să
mă aștept la primejdii. Dorm rareori în fierăria asta; îmi caut pentru noapte adăposturi care se pot dibui ceva mai greu. Să plecăm împreună, dar dacă te temi să nu te ia la ochi anumiți curioși, ai face bine să te desparți de mine în prag.
— Așa mă știi tu pe mine? întrebă căpitanul, vădind poate mai multă
nepăsare decât simțea.
Își încheie cazaca înjurându-i pe turnătorii care-și vâră nasul în treburile altora. Zénon își puse mantia aproape uscată. Înainte de-a ieși, cei doi bărbați împărțiră frățește vinul rămas în fundul ulciorului. Alchimistul încuie ușa și agăță cheia uriașă sub o bârnă ca s-o găsească rândașul. Nu mai ploua. Se însera, dar dincolo de țiglele sure ale acoperișurilor, slaba licărire a amurgului se mai anina încă de zăpada proaspătă de pe povârnișul munților.
Mergând, Zénon cerceta ungherele întunecoase.
— Nu prea am parale, zise căpitanul. Totuși, având în vedere necazurile tale de-acum…
— Nu, frățioare, răspunse alchimistul. Când o fi la o adică, o să-mi dea Nunțiul bani ca s-o iau din loc. Păstrează-ți gologanii pentru angaralele tale.
O caleașcă însoțită de oșteni, care ducea fără îndoială vreun grangur la palatul imperial de la Ambras, se năpusti în goana mare pe străduța îngustă.
Se feriră ca să-i facă loc. Când zarva se potoli, Henri urmă dus pe gânduri:
— La Paris, Nostradamus prezice viitorul și-și vede nestingherit de meseria lui. Ce vină ți se aduce?
— El mărturisește că face toate astea cu ajutorul Celui-de-Sus sau a celui-de-jos, spuse filosoful ștergându-și cu mâneca noroiul cu care-l împroșcase caleașca. După cum se vede, domnilor ălora li se pare că ipoteza goală-pușcă
și lipsa acelui talmeș-balmeș de diavoli și îngeri din cazanele ce fierb în clocot
constituie cea mai mare nelegiuire… Și-apoi, catrenele prin care Michel de Notre-Dame vestește urgiile obștești și morțile crăiești, și pe care zău că nu le disprețuiesc deloc, țin curiozitatea mulțimii trează. În ceea ce mă privește, îmi pasă prea puțin de grijile de azi ale regelui Henric al II-lea ca să încerc să le deslușesc viitoarea dezlegare… În timpul călătoriilor mele îmi venise o idee: tot bătând drumurile nemărginirii și știind Aici că mă așteaptă un Acolo, cu toate că nu-l atinsesem încă, am încercat s-o pornesc și eu, în felul meu, pe căile timpului. Să umplu prăpastia dintre prezicerea categorică a celui ce calculează eclipsele și pronosticul ceva mai nestatornic al mediului, să
îndrăznesc cu băgare de seamă să sprijin presimțirea pe presupunere și invers, să-i schițez acestui continent, pe care n-am pășit încă, harta oceanelor și a uscatului ce-a și ieșit la iveală… Am obosit tot încercând.
— O să ai soarta acelui doctor Faust al păpușarilor din bâlciuri, spuse căpitanul ca să-l înveselească.
— Atâta pagubă! făcu alchimistul. Lasă în seama babelor povestea asta prostească despre învoiala cu diavolul și despre pierzania învățatului doctor.
Un adevărat Faust ar avea alte păreri cu privire la suflet și la iad.
Nu se mai îngrijiră decât să ocolească băltoacele. Mergeau de-a lungul cheiurilor, căci Henri-Maximilien își luase o cameră lângă pod. Deodată
căpitanul zise:
— Unde o să-ți petreci noaptea?
Zénon se uită chiondorâș la tovarășul său:
— Nu știu încă, răspunse, prevăzător.
Liniștea se așternu din nou. Amândoi își deșertaseră sacul cu vorbe. Henri-Maximilien se opri dintr-odată, scoase din buzunar un caiețel și începu să
citească la licărirea unei lumânări așezată în spatele unui glob mare, plin cu apă, din fereastra unui giuvaergiu ce lucra târziu în noaptea aceea.
…Stultissimi, inquit Eumolpus, turn Encolpii, tum Gitonis aerumnae, et precipue blanditiarum Gitonis non immemor, certe estis vos qui felices esse potestis, vitam tamen aerumnosam degitis et singulis diebus vos ultro novis torquetis cruciatibus. Ego sic semper et ubique vixi, ut ultimam quamque lucem tanquam non redituram consumarem, id est in summa tranquillitate…
