Pe vremuri, în tovărășia lui Jean Myers, își bătuse joc de habotnicii care vedeau în mașina omenească dovada evidentă a existenței unui Dumnezeu-Făurar, dar respectul ateilor față de această capodoperă întâmplătoare, cum socotesc ei a fi natura omului, i se părea acum la fel de caraghios. Trupul acesta înzestrat cu atâtea puteri tainice era supus stricăciunii; chiar el, în ceasurile de mare îndrăzneală, începuse să viseze la un automat mai puțin rudimentar decât omul. Învârtind și sucind în minte pentagonul simțurilor noastre, îndrăznise să postuleze alte construcții, mai savante, unde universul să se oglindească mai complet. Lista celor nouă porți ale percepției, deschise în opacitatea trupului, listă pe care Darazi i-o spusese odinioară pe de rost, îndoindu-și una după alta falangele degetelor sale gălbui, i se păruse la început o grosolană încercare de clasificare a unui anatomist pe jumătate barbar; acea clasificare îi atrăsese totuși atenția asupra șubrezeniei căilor de care depindem pentru a cunoaște și a trăi. Suntem atât de neputincioși, încât e de ajuns să ni se înfunde două găuri ca să ni se zăvorască universul sunetelor, și alte două căi de acces ca să se înstăpânească bezna. Dacă un căluș

astupă trei dintre aceste deschizături așa de apropiate una de alta încât le poți ușor cuprinde cu palma, s-a zis cu animalul a cărui viață depinde doar de o răsuflare. Învelișul stânjenitor ce trebuie spălat, îndopat, încălzit la gura sobei sau sub blana unui animal mort, culcat seara ca un copil sau ca un bătrân nătâng, îi slujea întregii naturi și mai ales societății oamenilor drept ostatic împotriva lui. În carnea și pielea asta va suferi poate chinurile torturii; slăbirea acestor balamale îl va împiedica într-o bună zi să-și încheie în chip potrivit ideea abia schițată. Dacă rezultatele gândirii lui, pe care din comoditate o despărțea de restul materiei ce-l alcătuia, i se păreau uneori suspecte, aceasta se datora mai ales faptului că infirmul acela depindea de

serviciile trupului. Se săturase de un atare amestec de flacără nestatornică și de lut grosolan. Exitus rationalis16: îl ispitea o soluție, poruncitoare ca mâncărimile; un dezgust, poate o trufie, îl îndemna să facă gestul de a pune capăt tuturor strădaniilor. Dădea din cap, grav, ca în fața unui bolnav care cere prea devreme o doctorie sau un fel de mâncare. Va avea oricând prilejul să piară împreună cu acest reazăm greoi, sau să-și urmeze fără el o viață

imprevizibilă și lipsită de substanță, nu neapărat mai bună decât cea pe care a dus-o în trup.

Riguros, aproape fără tragere de inimă, călătorul aflat la capătul unei etape de peste cincizeci de ani se silea pentru prima dată în viața lui s-o apuce din nou în minte pe drumurile străbătute, deosebind ceea ce fusese întâmplător de ceea ce fusese voit sau necesar, străduindu-se să descurce puținul ce părea că izvorâse din el însuși de tot ce ținea nemijlocit de condiția lui de om. Nimic nu era întru totul asemănător, dar nici întru totul opus față de ceea ce voise sau gândise în prealabil. Eroarea lua naștere când din cauza vreunui element a cărui prezență n-o pusese la socoteală, când dintr-o greșeală grosolană cu privire la aprecierea timpului care se dovedise mai scurt sau mai lung decât îl arată ceasornicele. La douăzeci de ani se crezuse eliberat de rutina sau prejudecățile ce ne paralizează faptele și pun stavile gândirii noastre, dar își petrecuse mai apoi viața dobândind fărâmă cu fărâmă acea libertate a cărei sumă totală își închipuise că o are dintru început. Nu ești liber atâta timp cât dorești, vrei, tremuri de frică, poate chiar atâta timp cât trăiești. Medic, alchimist, artificier, astrolog fusese, vrând-nevrând, sluga vremii sale; îngăduise veacului său să impună gândirii lui anumite curbe. Mânat de ură

față de neadevăr, dar și dintr-o anumită asprime a firii sale, se amestecase în fel de fel de conflicte de idei în care un Da nesăbuit îi răspunde unui Nu tâmpit.

Omul acesta prevăzător se pomenise judecând mai odioase crimele și mai stupide superstițiile acelor state sau acelor principi ce-i amenințau lui viața sau îi ardeau cărțile; dimpotrivă, i se întâmplase să exagereze valoarea unui nătâng purtând mitră, coroană sau tiară, dacă sub oblăduirea acestuia i-ar fi fost cu putință să treacă de la gândire la fapte. Dorința de a îmbina, de a preface, de a stăpâni măcar o părticică din natura lucrurilor îl făcuse să se țină

de pulpana mai-marilor acestei lumi, înălțând castele pe nisip și făurind teorii spulberate de vânt. Făcea bilanțul himerelor sale. La Sublima Poartă, datorită

prieteniei atotputernicului și nefericitului Ibrahim, vizirul Sultanului, nădăjduise să ducă la bun sfârșit planul său de a seca mlaștinile din împrejurimile orașului Adrianopole; dorea din tot sufletul să înfăptuiască o 16 Soluție rațională (lat.).

reformă rațională a spitalului Ienicerilor; prin grija lui începuseră să se răscumpere de ici de colo manuscrisele de mare preț ale medicilor și astronomilor greci, dobândite odinioară de învățații arabi, unde, alături de multă umplutură, se află uneori și câte un adevăr demn de a fi redescoperit.

Existase mai cu seamă un anumit exemplar din tratatul lui Dioscoride, cuprinzând fragmente mai vechi din Crateüas, și care din întâmplare era în stăpânirea evreului Hamon, colegul lui în slujba Sultanului… Sângeroasa prăbușire a lui Ibrahim a năruit toate aceste planuri și dezgustul stârnit de o asemenea nenorocire, după atâtea altele, destrămase până și amintirea nefericitelor începuturi ale proiectului. Dăduse din umeri când fricoșii burghezi din Basel refuzaseră să-i dea o catedră, speriați de zvonurile că ar fi sodomist și vrăjitor. (Fusese la vremea lui și una și alta, dar cuvintele nu corespund faptelor; ele traduc doar părerea pe care o are gloata despre aceste fapte.) Totuși, multă vreme, ori de câte ori se pomenea despre oamenii aceia simțea un gust amar în gură. Îi păruse extraordinar de rău că ajunsese prea târziu la Augsburg ca să capete de la puternicii Fuggers o slujbă de medic al minelor, datorită căreia ar fi putut cerceta bolile oamenilor ce muncesc sub pământ, supuși puternicilor influențe metalice ale lui Saturn și Mercur.

Prevăzuse în direcția aceasta niște posibilități de îngrijiri medicale și niște combinații nemaipomenite. Și, desigur, își dădea bine seama că ambițiile lui fuseseră folositoare, căci într-un anumit sens îi purtaseră spiritul dintr-un loc într-altul; e mai bine să nu te apropii prea devreme de veșnica nemișcare.

Totuși, văzută de departe, toată agitația aceea i se părea o furtună de nisip.

La fel stăteau lucrurile și în domeniul atât de complicat al plăcerilor trupești: și le alesese pe cele mai tainice și mai primejdioase, cel puțin pe meleagurile creștine și în vremurile când întâmplarea îi hărăzise să trăiască; poate că nu le căutase decât tocmai fiindcă taina și opreliștea le preschimbau într-o sălbatică sfărâmare a obiceiurilor, într-o scufundare în tărâmul ce clocotește sub pojghița lucrurilor ce se văd și se îngăduie. Sau poate că

alegerea lui se datora unei dorințe tot atât de simple și de neînțeles ca aceea stârnită de un fruct mai degrabă decât de altul: puțin îi păsa. N-avea însemnătate decât faptul că, la el, dezmățul, precum și ambiția se iviseră doar rareori și pentru scurt timp, ca și când în firea lui ar fi fost ceva care se sătura repede de toate câte i le-ar fi putut dezvălui sau dărui patimile. Acel clocot ciudat căruia predicatorii îi dau numele, de altfel nu prea nepotrivit, de desfrâu, sfida cercetarea prin varietatea substanțelor ce-l alcătuiesc și se desfac la rândul lor în alte componente deloc simple. În treaba asta se amesteca și dragostea, mai rar poate decât se crede, dar nici dragostea nu este o noțiune pură. După cum ambiția cea mai deșănțată e tot un vis al minții ce se străduiește să îmbine sau să schimbe lucrurile, trupul, prin îndrăzneala sa,

își însușește curiozitatea minții și o ia razna după cum îi place; vinul desfrâului își trage tăria atât din zeama sufletului, cât și dintr-a trupului.

Foarte adesea asociase fără niciun temei dorul după un trup tânăr cu intenția vană de a-și forma într-o zi un discipol desăvârșit. Se mai amestecaseră și alte sentimente pe care toți oamenii le încearcă și le mărturisesc. Fray Juan la Léon și François Rondelet la Montpellier fuseseră niște frați care îi muriseră

de tineri; față de sluga sa, Alei, și mai târziu față de Gerhart, la Lübeck, avusese dragostea unui tată pentru fiii lui. Aceste pasiuni atât de răscolitoare i se păruseră o părticică inalienabilă din libertatea sa de bărbat: de abia acum, fără ele, se simțea cu adevărat liber.

Aceleași constatări se aplicau și femeilor cu care avusese legături trupești.

Nu-și bătea capul să găsească pricinile acestor scurte iubiri, mai de preț poate decât celelalte, tocmai pentru că luaseră ființă într-un mod mai puțin spontan.

Să fi fost oare o dorință neașteptată în fața contururilor specifice unui trup, nevoia totalei odihne pe care ți-o dă uneori speța femeiască, o josnică imitare a obiceiurilor, sau, mai bine ascuns decât o iubire sau un viciu, dorul nedeslușit de a pune la încercare învățămintele ermetice cu privire la cuplul desăvârșit ce alcătuiește din nou în sine însuși anticul androgin? Mai bine ar fi să spună pur și simplu că-n ziua aceea întâmplarea luase chip de femeie. Cu treizeci de ani în urmă, în Alger, din milă față de tinerețea ei deznădăjduită, cumpărase o fată de neam bun, de curând răpită de pe o plajă din împrejurimile Valenciei de niște pirați. Avea de gând s-o trimită în Spania de îndată ce se va putea. Totuși, în căsuța strâmtă de pe țărmul barbarilor, între ei se stabili o intimitate ce semăna destul de mult cu căsnicia. Fusese singura dată când avusese de-a face cu o fecioară; din prima lor îmbrățișare îi rămăsese nu atât amintirea unei izbânzi, cât a unei ființe pe care fusese nevoit s-o liniștească și s-o panseze. Timp de câteva săptămâni, avusese lângă el în pat și la masă această femeie cam morocănoasă, ce-i purta recunoștință ca unui sfânt. I-o încredințase fără păreri de rău unui preot francez gata să se îmbarce în drum spre Port-Vendres cu un mic grup de prizonieri bărbați și femei ce se înapoiau acasă, în țara lor. Suma de bani destul de modestă pe care i-o dăduse îi va fi ajuns fără îndoială să se întoarcă ușor în satul ei de baștină…

Mai târziu, sub zidurile Budapestei i se dăduse, împreună cu partea lui de pradă, o unguroaică tânără și aspră; o luase ca să nu se singularizeze și mai mult într-o tabără unde numele și înfățișarea lui băteau oarecum la ochi și unde, orice ar fi gândit în sinea lui despre dogmele bisericii, fiind totuși creștin, se simțea în stare de inferioritate. Lui nici nu i-ar fi trecut prin minte să se folosească de drepturile dobândite astfel, dacă ea n-ar fi fost atât de dornică să-și joace rolul de pradă. I se părea că nicicând nu gustase mai deplin din darurile Evei… În dimineața cu pricina intrase în oraș în urma ofițerilor

Sultanului. La scurt timp după întoarcerea sa în tabără află că, în lipsa lui, se poruncise oamenilor să se descotorosească de robii și de prăzile ce încurcau armata; leșuri și boccele cu pânzeturi pluteau încă pe firul apei… Închipuindu-și trupul acela înflăcărat ce se răcise atât de repede, se scârbise pentru multă

vreme de orice apropiere trupească. Apoi, se întorsese iarăși în câmpiile pârjolite, străjuite de statui din sare și îngeri cu plete lungi…

În Țara de la Miazănoapte, când se întorsese din lungile sale călătorii până

în preajma ținuturilor polare, stăpâna din Frösö îl primise boierește. La ea, totul era frumos, trupu-i înalt, pielea-i albă, mâinile acelea îndemânatice când oblojeau rănile sau ștergeau sudoarea bolnavilor de friguri, pasul ușor cu care călca pe pământul reavăn al pădurii, seninătatea cu care-și ridica poala rochiei de postav și-și scotea la iveală pulpele goale când străbătea prin vaduri apele repezi. Cunoscătoare a tainelor vrăjitoarelor lapone, îl dusese în colibele de la marginea mlaștinilor unde se săvârșeau inhalații și băi magice însoțite de cântări… Seara, în micul ei conac de la Frösö, îi pusese pe masa acoperită cu un ștergar alb pâine de secară și sare, poame și carne afumată; venise lângă el, în patul mare din camera de oaspeți, cu calma nerușinare a unei soții. Era văduvă și de Sfântul Martin avea de gând să-și aleagă drept soț

un gospodar de prin vecini, ca nu cumva moșia să ajungă sub oblăduirea fraților ei mai mari. N-ar fi depins decât de el să-și practice meseria în această

provincie întinsă cât un regat, să-și scrie tratatele la gura sobei, să se urce seara în turnuleț și să cerceteze stelele… Totuși, după vreo opt sau zece zile de vară, care pe-acolo nu-s decât o singură zi fără de amurg, o pornise iar la drum spre Upsala, unde se mutase curtea pe timpul verii, căci tot mai nădăjduia să-și păstreze locul în preajma regelui și să-și facă din tânărul Erik acel soi de învățăcel regesc, supremă himeră a filosofilor.

Însăși strădania de a evoca acele ființe le dădea o importanță exagerată, iar aventurii fizice un preț prea mare. Chipul lui Alei nu-i apărea în minte mai des decât cel al oștenilor necunoscuți degerați pe drumurile Poloniei, și cărora din lipsă de timp și de mijloace nu putuse nici măcar să încerce a le salva viața.

Târgoveața necredincioasă din Pont-Saint-Esprit, cu pântecele ei rotund ascuns sub crețuri de dantelă, cu cârlionții ce-i înconjurau fața trasă și gălbejită, cu minciunile ei jalnice și grosolane, îl scârbise. Privirile furișe pe care din străfundurile spaimei ei i le strecura totuși printre gene, căci nu cunoștea nici un alt chip de a subjuga un bărbat, îl înfuriaseră. Și, cu toate acestea, pentru ea își pusese în joc bunul său renume de medic; nevoia de a acționa repede, înainte de întoarcerea soțului gelos, sărmanele rămășițe ale împreunării omenești îngropate în grădină, sub un măslin, mituirea cu bani

grei a slujnicelor ce-o vegheaseră pe Doamna și-i spălaseră cearșafurile mânjite cu sânge, toate acestea creaseră între el și nenorocita aceea o intimitate de complici, iar el o cunoscuse mai bine decât își cunoaște un iubit iubita. Stăpâna din Frösö fusese pe de-a-ntregul binefăcătoare, dar nu mai mult decât brutăreasa ciupită de vărsat care-l miluise într-o seară la Salzburg, când se așezase sub streașină dughenei ei. Se întâmplase după fuga din Innsbruck; era istovit și rebegit, căci mersese întins pe drumuri proaste și înzăpezite. Femeia îl cercetase de după obloanele prăvăliei pe omul ghemuit afară pe banca mică de piatră și, crezând fără îndoială că e un cerșetor, îi întinsese o pâine, caldă încă. Apoi, prevăzătoare, trăsese zăvoarele ce închideau canaturile. Zénon știa prea bine că bănuitoarea lui binefăcătoare ar fi putut, la nevoie, să arunce cu o cărămidă după el sau să-i dea cu lopata în cap. Totuși, era unul dintre chipurile sub care i se înfățișase blândețea. La urma urmei, prietenia sau ura cântăreau tot atât de puțin ca și farmecele trupești. Ființe ce-i însoțiseră viața sau trecuseră prin ea, fără să-și piardă

câtuși de puțin trăsăturile lor specifice, se confundau în anonimatul izvorât din distanță, ca pomii unei păduri care, văzuți de departe, par a se contopi unii cu alții. Canonicul Campanus se confunda cu Riemer, alchimistul ale cărui doctrine le-ar fi urât totuși, sau chiar cu răposatul Jean Myers care, dacă ar mai fi trăit, ar fi avut și el tot vreo optzeci de ani. Vărul Henri în scurta lui de piele și Ibrahim în caftan, prințul Erik și acel Laurențiu Ucigașul cu care petrecuse odinioară, la Lyon, câteva seri de neuitat, nu mai erau decât niște chipuri diferite ale aceleiași substanțe solide, omul. Atributele sexului aveau mai puțină însemnătate decât se presupunea în cazul unei dorințe justificate sau nejustificate: cutare doamnă ar fi putut să fie un băiat; Gerhart avusese gingășii de codană. Ființele cucerite, apoi părăsite în răstimpul vieții se asemănau cu vedeniile ce nu-ți apar niciodată de două ori, dar au o nemaipomenită precizie și un relief aproape înspăimântător, ți se ivesc în bezna de sub pleoape în ceasul dinaintea somnului și a visului, și ba se risipesc și se îndepărtează cu iuțeala unui meteor, ba, dimpotrivă, se topesc în ele însele dacă ochiul tău interior le privește țintă. Acest du-te-vino de năluci se supunea unor legi matematice chiar mai complexe și mai puțin cunoscute decât cele ale minții sau ale simțurilor.

Dar și contrariul era adevărat. De fapt, evenimentele erau niște puncte fixe, ca și persoanele, cu toate că le lăsaseși în urmă pe cele trecute, iar cele viitoare îți erau încă ascunse. Amintirea nu era decât o privire aruncată din când în când asupra unor ființe devenite realități interioare, dar care nu depindeau de memorie ca să continue a exista. La Léon, unde Don Blas de Vela îl îmbrăcase provizoriu în haina de novice jacobit, ca să-l poată folosi mai ușor ca ajutor în lucrările sale de alchimie, își împărțise salteaua cu un călugăr de

vârsta lui, Fray Juan, căci în înghesuiala din mănăstire cei veniți de curând dormeau câte doi și chiar câte trei pe o grămadă de fân și sub aceeași pătură.

Când intrase între zidurile acelea prin care răzbăteau vântul și zăpada, pe Zénon îl scutura o tuse strașnică. Fray Juan își îngrijise tovarășul cum se pricepuse mai bine, furându-i fratelui bucătar supă de carne pentru Zénon.

Între cei doi tineri se înfiripase câtăva vreme un amor perfectissimus17, dar hula și tăgăduielile lui Zénon nu se prindeau de acel suflet duios, pătruns de o evlavie deosebită față de Sfântul Ioan, Apostolul Preaiubit. Când Don Blas, izgonit de călugării săi care vedeau într-însul un primejdios vrăjitor cabalist, coborî la vale pe drumeagul din fața mănăstirii, proferând blesteme, Fray Juan hotărâse să-l însoțească în decăderea sa pe bătrânul căruia nu-i era nici prieten, nici adept. Pentru Zénon, acea lovitură de stat mănăstirească fusese, dimpotrivă, un prilej binevenit s-o rupă pentru totdeauna cu o meserie dezgustătoare și să plece îmbrăcat ca mirean ca să învețe aiurea o știință mai puțin năclăită cu substanța visurilor. Puțin îi păsa tânărului învățat dacă

dascălul său practicase sau nu rituri iudaice, căci, după formula îndrăzneață

pe care generații întregi de învățăcei și-o transmiteau într-ascuns, Legea creștină, Legea mozaică și Legea mahomedană nu erau decât Trei Imposturi.

Don Blas murise fără îndoială pe drum sau în vreo temniță de-a stăpânirii; fostul său elev avusese nevoie de treizeci și cinci de ani ca să recunoască în nebunia dascălului o ciudată înțelepciune. Cât despre Fray Juan, dacă mai trăia cumva pe undeva, se apropia de șaizeci de ani. Voise cu tot dinadinsul să-și șteargă din minte chipul lor împreună cu acela al lunilor petrecute sub rasa și gluga călugărească. Și, cu toate acestea, Fray Juan și Don Blas tot mai trudeau pe drumul bolovănos, biciuiți de vântul tăios de aprilie, și nu era nevoie să ți-i amintești pentru ca ei să fie acolo. François Rondelet, plimbându-se pe câmp și făcând planuri de viitor cu colegul său, se contopea cu François cel despuiat, întins pe masa de marmură a amfiteatrului universitar, iar doctorul Rondelet, explicând articulația brațului, părea că se adresează mai degrabă mortului decât elevilor săi și că discută în contradictoriu peste ani cu un Zénon îmbătrânit. Unus ego et multi in me18.

Nimic nu mai putea schimba acele statui înfipte la locul lor, așezate pentru totdeauna pe o suprafață nemișcată care era poate însăși veșnicia. Timpul nu era decât un drumeag ce le unea între ele. Exista o legătură: serviciul pe care nu-l făcuse unuia, îl făcuse celuilalt; nu-l ajutase pe Don Blas, dar îi sărise într-ajutor lui Joseph Ha-Cohen, la Genova, cu toate că acesta îl socotise mai departe un câine de creștin. Nimic nu se isprăvea: profesorii sau confrații de 17 Dragoste desăvârșită (lat.).

18 Deși sunt unul singur, există mai mulți în mine (lat.).

la care primise vreo idee, sau datorită cărora își formase alta, opusă, își urmau pe tăcute neîmpăcata controversă, fiecare instalat în concepția sa despre lume ca un scamator în mijlocul cercului său. Darazi, care-și căuta un Dumnezeu mai apropiat de el decât propria lui vână jugulară, va discuta până

la sfârșitul lumii cu Don Blas, pentru care Dumnezeu era Unul-și-ne-vădit, iar Jean Myers va râde de acest cuvânt Dumnezeu cu râsul lui înfundat.

De aproape o jumătate de veac se slujea de mintea lui ca de o pană ca să

lărgească pe cât se pricepea mai bine crăpăturile zidului ce ne îngrădește din toate părțile. Spărturile se adânceau sau, mai degrabă, zidul își pierdea pare-se de la sine trăinicia, dar nu înceta cu toate acestea să fie opac, de parcă ar fi fost vorba de un perete de fum și nu de piatră. Obiectele nu-și mai jucau rolul de accesorii folositoare. Își scoteau la iveală substanța, așa cum iese lâna dintr-o saltea. Camera îi era năpădită de pădure. Scaunul croit după distanța ce desparte pământul de șezutul omului, masa ce-ți slujește să scrii sau să

mănânci pe ea, ușa ce dă dintr-un cub plin cu aer alcătuit din pereți într-alt cub învecinat, plin tot cu aer, își pierdeau semnificația pe care le-o dăduse meșteșugarul și se preschimbau în trunchiuri sau crăci jupuite, ca Sfântul Bartolomeu zugrăvit prin biserici, încărcate cu năluci de frunze și păsărele nevăzute, foșnind încă în vântul de multă vreme potolit, purtând ici-colo cheaguri de sevă de pe urma rindelei. Pătura asta și boarfele agățate în cui miroseau a usuc, a lapte și a sânge. Răsuflarea unui bou culcat pe iarbă

însuflețise ciubotele căscate lângă pat și un porc înjunghiat grohăia disperat în grăsimea cu care i le unsese cizmarul. Peste tot dădeai numai de moarte năprasnică, așa ca într-un abator sau ca în preajma unei spânzurători. O gâscă

tăiată țipa în pana care-i va sluji să aștearnă pe niște cârpe vechi gânduri socotite demne să trăiască veșnic. Totul era altfel: cămașa pe care maicile bernardine i-o spălau era un lan de in mai albastru ca cerul și totodată o grămadă de fibre topindu-se pe fundul unui canal. Galbenii din buzunarul lui, cu chipul răposatului împărat Carol, fuseseră schimbați, dăruiți sau furați, cântăriți și piliți de mii de ori până să ajungă el să creadă pentru o clipă că-s ai lui, dar ocolișurile acelea prin mâinile unor zgârciți sau ale unor risipitori erau scurte față de lunga încremenire a metalului picurat în vinele pământului înainte ca Adam să fi trăit. Pereții de cărămidă se prefăceau în noroiul în care într-o zi aveau să se întoarcă. Acareturile mănăstirii Cordelierilor, unde stătea destul de mulțumitor la adăpost și la căldură, încetau de a mai fi o casă, acel loc geometric al omului, pavăză solidă a spiritului chiar mai mult decât a trupului. Nu mai era decât cel mult o colibă

în pădure, un cort pe marginea unui drum, un petic de pânză aruncat între noi și nemărginire. Olanele lăsau să se strecoare negura și necuprinsele stele.

Sute de morți, precum și oameni vii la fel de rătăcitori ca și morții, sălășluiau aici; zeci de mâini așezaseră geamurile, plămădiseră cărămizile și tăiaseră cu ferăstrăul scândurile, bătuseră cuie, cususeră sau lipiseră; să găsești încă în viață pe muncitorul ce țesuse fâșia aceea de dimie sau să chemi un mort ar fi fost deopotrivă de greu. Acolo trăiseră niște oameni ca viermii în gogoașa lor, și aveau să trăiască și după el. Bine ascunși, dacă nu chiar cu desăvârșire nevăzuți, un șobolan sub podea, o gânganie rozând pe dinăuntru o grindă