— Lasă-mă să-ți tălmăcesc toate astea, zise căpitanul, căci îmi închipui că, în ceea ce te privește, latina de spițer a izgonit-o pe cealaltă. Desfrânatul acela bătrân de Eumolp le spune celor doi feciorași, Encolp și Giton, niște lucruri pe care le socotesc demne de a-și afla locul în cărțulia asta a mea: „Sunteți niște proști, zice Eumolp, aducându-și aminte de necazurile lui Encolp și de ale lui Giton, și mai ales de drăgălășenia acestuia din urmă. Ați putea fi fericiți și totuși duceți o viață jalnică, supuși în fiecare zi unei cazne mai rea decât cea din ajun. Eu, unul, am trăit în fiecare zi ca și când ziua pe care o trăiam urma
să fie ultima, adică într-o seninătate deplină”. Petronius este unul dintre sfinții ce vor pune o vorbă bună pentru mine, explică el.
— Ce e frumos în toată treaba asta, încuviință Zénon, este că scriitorului tău nici nu-i trece prin minte că ultima zi a unui înțelept ar putea fi trăită altfel decât în pace. O să ne străduim să ne aducem aminte de el când ne-o sosi ceasul de pe urmă.
Dând colțul unei străzi ajunseră în fața unei bisericuțe unde se slujea vecernia. Zénon se pregăti să intre.
— Ce cauți printre fățarnicii aceia? zise căpitanul.
— Ți-am mai spus o dată, bombăni Zénon. Mă fac nevăzut.
Se strecură în dosul perdelei de piele atârnată în prag. Henri-Maximilien zăbovi o clipă, o luă din loc, se întoarse din drum, apoi plecă de-a binelea, fluierându-și vechiul cântecel:
Fost-am doi tovarăși,
Trecut-am munți și văi
Dar foamea-i după noi.
Întors acasă, găsi o înștiințare de la Dumnealui Domnul Strozzi, prin care acesta punea capăt convorbirilor tainice privind treburile Sienei. Henri-Maximilien se gândi că miroase a război sau că, poate, cineva îl ponegrise în fața mareșalului florentin hotărând-o astfel pe Excelența-sa să se folosească
de alt agent. În timpul nopții ploaia se porni din nou, apoi se preschimbă în zăpadă. A doua zi de dimineață, după ce-și făcu bocceaua, căpitanul porni să-l caute pe Zénon.
Casele, înveșmântate în alb, te purtau cu gândul la niște chipuri ce-și ascund tainele sub glugi asemănătoare. Henri-Maximilien se întoarse cu plăcere la Mielul de Aur, unde vinul era bun. Când îi aduse băutura, hangiul îl înștiința că slujitorul lui Zénon venise cu noaptea-n cap să-i dea înapoi cheia și să-i plătească chiria pentru fierărie. Pe la amiază, un slujbaș al Inchiziției, însărcinat cu arestarea lui Zénon, ceruse ajutorul cârciumarului. Un diavol îl înștiințase însă la vreme pe alchimist. La el acasă nu se găsise nimic mai neobișnuit decât o grămadă de clondire de sticlă fărâmate cu grijă.
Henri-Maximilien se sculă valvârtej lăsând pe masă mărunțișul. Peste câteva zile se întorcea în Italia, pe valea Brennerului.
CARIERA LUI HENRI-MAXIMILIEN
Făcuse minuni la Cerisola unde, după cum îi plăcea lui însuși să spună, dăduse dovadă, apărând câteva cocioabe prăpădite, de tot atâta geniu ca și răposatul Cezar când se înscăunase stăpânitor al lumii; Blaise de Montluc îi purta recunoștință pentru glumele cu care îi îmbărbăta pe ostași. Își petrecuse viața slujind rând pe rând pe Regele prea Creștin și pe Regele Catolic, dar firii lui i se potrivea mai bine voioșia franceză. În chip de poet, se dezvinovățea de slăbiciunea stihurilor sale dând vina pe grijile pricinuite de război; în chip de căpitan, punea în seama poeziei, ce-i muncea creierul, greșelile lui tactice; era de altminteri respectat în amândouă aceste îndeletniciri care, laolaltă, nu îmbogățesc pe nimeni. Tot hoinărind prin peninsulă, Italia visurilor lui ajunsese să-l dezamăgească; după ce se arsese odată zdravăn, învățase să nu se mai încreadă în curtezanele romane, să-și aleagă cu dibăcie pepenii la tarabele de la Trastevere, și să arunce apoi nepăsător coaja verde în Tibru. Știa foarte bine că Maurizio Caraffa, cardinalul, îl socotea doar un soldățoi nu prea nătărău cu care-și făcea pomană, la vreme de pace, dându-i câte-o slujbă prost plătită de căpitan al străjilor; Vanina, iubita lui din Neapole, îi storsese o sumă frumușică pentru un copil, care poate nici nu era al lui; puțin îi păsa. Doamna Renée de France, al cărei palat era adăpostul dezmoșteniților, i-ar fi dat bucuroasă o slujbă
bună în ducatul Domniei-sale, Ferrara, dar Măria-sa ocrotea pe primul zdrențăros ce-i bătea în poartă cu condiția de-a se îmbăta împreună din vinul acrișor al Psalmilor. Cu oameni de felul ăsta, căpitanul nu avea nici în clin, nici în mânecă. Trăia din ce în ce mai mult alături de pedestrimea lui și asemenea ei; își punea în fiece dimineață cazaca peticită cu aceeași plăcere cu care-ți întâlnești un prieten vechi; mărturisea vesel că nu se spală decât când plouă, împărțea cu adunătura lui de aventurieri picarzi, mercenari albanezi și surghiuniți florentini slănina râncedă, paiele mucezite și mângâierile câinelui galben ce se ținea după oaste. Aspra lui viață nu era însă lipsită de desfătări.
Îi rămăsese dragostea față de frumoasele nume ale antichității ce învăluie orice bucățică de zid din Italia în pulberea aurie sau în fâșia de purpură a unei mărețe amintiri; plăcerea să hoinărească pe străzi, când la umbră și când la soare, să cheme în grai toscan câte-o fată frumoasă și să se aleagă cu o sărutare sau cu un șuvoi de înjurături; să bea la cișmele scuturând în colbul de pe lespezi stropii aninați de degetele-i groase sau trăgând cu coada ochiului să deslușească vreo frântură de inscripție latinească în timp ce, cu gândul aiurea, se ușura lângă un pietroi.
Din belșugul părintesc nu se pricopsise decât cu o părticică din rafinăria de la Maestricht, ale cărei venituri aflau doar arareori calea spre buzunarul
lui, și cu una din cele mai mărunte moșii ale familiei, un anume loc zis Lombardia, în Flandra, al cărui nume îl făcea să râdă în hohote pe bărbatul care avusese prilejul să străbată în lung și-n lat adevărata Lombardie.
Claponii și stânjenii de lemne ai acestei moșii ajungeau pe plita și în magaziile fratelui său; așa se și cuvenea; într-o anumită zi, la șaisprezece ani, își lepădase cu voioșie drepturile lui de prim-născut în schimbul blidului de linte al ostașului. E drept că scrisorile scurte și curtenitoare pe care le primea uneori de la aceste frate, cu prilejul vreunei morți sau al vreunei căsătorii, se încheiau totdeauna cu asigurarea că în caz de nevoie va fi ajutat, dar Henri-Maximilien știa foarte bine că, scriind acest lucru, omul era sigur că nu i se va cere nimic. De altfel, Philibert Ligre nu uita niciodată să pomenească de uriașele obligații și de marile sale cheltuieli ca membru al Consiliului Țărilor de Jos, așa încât, până la urmă, căpitanul, lipsit de orice griji, părea a fi omul bogat, iar cel plin de galbeni părea un individ strâmtorat pe care ți-ar fi rușine să-l storci de bani.
Oșteanul fusese doar o singură dată la ai săi. Îl arătaseră la toată lumea de parcă ar fi vrut să dovedească fiecăruia că, la urma urmelor, acest fiu risipitor putea fi totuși arătat lumii. Însuși faptul că acest confident al mareșalului d’Estrosse era întrucâtva fără vreo slujbă cunoscută și nu avea grad îi conferea un soi de glorie, ca și cum ar fi fost demn de respect tocmai din pricină că era neștiut de nimeni. Simțea că cei câțiva ani în plus față de fratele său mai tânăr făcuseră din el un fel de relicvă dintr-o altă epocă; alături de acest bărbat tânăr, prevăzător și glacial, se simțea un naiv. Nu mult înainte de plecare, Philibert i-a șoptit că Împăratul, pe care o coroană de baron nu-l costa cine știe ce, ar acorda bucuros moșiei Lombardia un titlu, cu condiția ca talentele militare și diplomatice ale căpitanului să fie puse de aci înainte numai în slujba Sfântului Imperiu. Refuzul l-a jignit: presupunând că lui Henri-Maximilien puțin îi păsa dacă târăște în urma lui o asemenea codiță, acest titlu ar fi sporit totuși gloria familiei. Henri-Maximilien i-a răspuns sfătuindu-l pe frățâne-său să se spele pe cap cu gloria familiei. S-a săturat repede de minunatele lambriuri de la moșia Stenberg, pe care fratele lui mai mic o prefera acum aceleia, mai demodate, de la Dranoutre; picturile, cu subiecte mitologice, i se păreau grosolane bărbatului acestuia deprins cu ce-i mai bun în arta italiană. I se făcuse lehamite s-o tot vadă pe îmbufnata de cumnată-sa sub harnașamentul ei de podoabe, precum și liota de surori și cumnați stabiliți în conacele de prin împrejurimi, cu plozii lor neastâmpărați muștruluiți
de
dascăli
slugarnici.
Certurile
mărunte,
intrigăria,
compromisurile serbede ce se ticluiau în capul acelor oameni îl făceau să
prețuiască din nou tovărășia soldățoilor și a vivandierelor alături de care poți
măcar să înjuri și să râgâi cât poftești și care sunt cel mult o spumă cam murdară, nicidecum o drojdie ascunsă.
Din ducatul Modena, unde tovarășul său, Lanza del Vasto, îi găsise o slujbă, pacea lungindu-se prea multă vreme pentru buzunarul lui, Henri-Maximilien urmărea discret rezultatul negocierilor sale în legătură cu afacerile toscane; agenții lui Strozzi îi hotărâseră până la urmă pe cetățenii Sienei să se răscoale împotriva Împăratului de dragul libertății, iar patrioții aceștia chemaseră de îndată o garnizoană franceză menită să-i apere împotriva Majestății-sale germanice. Henri a intrat din nou în slujbă sub comanda Domnului de Montluc; un asediu era un chilipir pe care nu se făcea să-l scape. Iarna era grea; dimineața, tunurile de pe metereze erau acoperite cu un strat subțire de chiciură; măslinele și carnea sărată, tare ca talpa, rațiile zgârcite le tăiau francezilor pofta de mâncare. Domnul de Montluc nu se înfățișa locuitorilor decât după ce-și frecase obrajii scofâlciți cu vin, așa cum actorii își dau cu dresuri înainte de a păși pe scenă, și-și ascundea cu mâna bine înmănușată
câte un căscat pricinuit de foame. În versuri burlești, Henri-Maximilien zicea c-o să pună la frigare nici mai mult, nici mai puțin decât Vulturul imperial; de fapt, toate astea nu erau decât artificii și replici de teatru, așa cum întâlnești în Plaut sau pe scenele de bâlci ale comedianților din Bergam. Vulturul însă
avea să mai înfulece încă o dată bobocii italieni, după ce va fi ciugulit bine și din îngâmfatul cocoș francez; câțiva oameni cumsecade aveau să moară, fiindcă asta le era meseria; Împăratul avea să poruncească să se slujească un Te Deum pentru victoria de la Siena; și un nou împrumut, negociat cu tot atâta dibăcie ca un tratat între doi principi suverani, avea s-o înrobească și mai mult pe Majestatea-sa față de firma Ligre care, de câțiva ani încoace, de altminteri, purta discret un alt nume, sau față de vreo altă firmă rivală din Anvers sau din Germania. Douăzeci și cinci de ani de război și de pace înarmată îl învățaseră pe căpitan să cunoască toate dedesubturile.
Flamandul acela prost hrănit era însă vrăjit de jocurile, de râsetele, de alaiurile ademenitoare ale doamnelor de neam mare din Siena, care se făleau prin oraș îmbrăcate în chip de Nimfe sau de Amazoane cu tunici de mătase trandafirie. Panglicile, flamurile zugrăvite, fustele vesel ridicate de vântul ce răbufnea pe la colțurile străzilor întunecoase ca niște șanțuri înviorau oastea și, într-o măsură ceva mai mică, pe burghezii descumpăniți de stagnarea afacerilor și de scumpetea alimentelor. Cardinalul de Ferrara o ridica în slăvi pe Signora Fausta, cu toate că vântul de miazănoapte îi făcea pielea găinii pe umerii durdulii și dezgoliți; Domnul de Temes îi dădea premiul Signorei Fortinguerra, care de sus, de pe metereze, arăta curajos dușmanului niște picioare lungi ca ale Dianei; Henri-Maximilien era îndrăgostit de cosițele bălaie ale Signorei Piccolomini, o femeie frumoasă și mândră, dar care se
bucura pe deplin de plăcuta ei situație de văduvă. Pentru această zeiță îl cuprinsese o istovitoare patimă de bărbat în toată firea. La ceasul pălăvrăgelilor sau al destăinuirilor, oșteanul avea grijă să-și ia în fața celorlalți domni aerul discret triumfător al unui amant satisfăcut; tot omul știe câte parale fac schimele astea neîndemânatice, dar între prieteni fiecare le acceptă ca să fie ascultat cu tot atâta milă în ziua când o vrea, la rându-i, să
se laude cu succese închipuite. Știa totuși că frumoasa își bate joc de el cu admiratorii ei. Prea arătos nu fusese el niciodată; soarele și vântul dăduseră
chipului său înfățișarea roșiatică a unei cărămizi de Siena; stând la picioarele doamnei, ca un adorator rebegit, își dădea uneori seama că manevrele astea de îndrăgostit, pe de o parte, și de femeie cochetă pe de alta, nu erau mai puțin stupide decât cele ale unor armate aflate față în față și că, la urma urmei, i-ar fi părut mai bine s-o vadă sărutând goală un Adonis gol, sau giugiulindu-se în taină cu vreo slujnică, decât să silească frumosul ei trup să rabde greutatea respingătoare a trupului său. Noaptea însă, întins sub pătura lui subțire, își aducea aminte dintr-odată un mic gest al acelei mâini lungi încărcate de inele, de un fel foarte personal al preaiubitei lui netezindu-și părul, și, aprinzându-și din nou lumânarea, scria cu o sfâșietoare gelozie câteva versuri complicate.
Într-o zi, când cămările din Siena erau, dacă e cu putință, mai goale chiar ca de obicei, a îndrăznit să-i dăruiască blondei sale Nimfe câteva felii dintr-o șuncă dobândită într-un fel destul de necinstit. Tânăra văduvă stătea întinsă
pe divanul ei, sub o cuvertură care-o ferea de frig, și se juca în neștire cu ciucurele auriu al unei perne. S-a ridicat în capul oaselor, pleoapele i s-au zbătut, și, iute, aproape pe furiș, s-a aplecat spre el și i-a sărutat mâna. Henri-Maximilien a resimțit o fericire amețitoare pe care dăruirea cea mai deplină
