verși restul acesta de ceai, constată Sébastien Théus.

Starețul își șterse cu batista rasa de lână cenușie.

— Aproape trei sute de bărbați și de femei, declarați răzvrătiți împotriva lui Dumnezeu și a regelui, au fost uciși la Armentières, șopti el parcă fără voie.

Citește mai departe, prietene.

— Amărâții pe care-i îngrijesc cunosc chiar și urmările încăierării de la Armentières, zise Zénon, dându-i starețului scrisoarea înapoi. Despre celelalte samavolnicii care umplu paginile astea, se vorbește peste tot, și la piață și prin cârciumi. Veștile se răspândesc iute în popor. Burghezii și notabilitățile, în casele lor solide și bine închise, nu aud decât cel mult zvonuri nelămurite.

— Ba da, spuse starețul, cu posomorâtă mânie. Ieri, aflându-mă, după

liturghie, în fața bisericii Notre-Dame cu frații mei clericii, am îndrăznit să

aduc vorba despre treburile obștești. Fiecare dintre aceste sfinte fețe bisericești încuviința scopul, dacă nu și metodele tribunalelor excepționale, iar dacă protesta împotriva sângeroaselor lor excese, o făcea fără energie. Pe parohul de la Saint-Gilles îl las de-o parte: el susține că suntem în stare să ne ardem ereticii și singuri și că n-avem nevoie să vină străinii să ne învețe cum s-o facem.

— Respectă datinile bine statornicite, zise Sébastian Théus zâmbind.

— Cum adică, eu unul sunt oare un creștin mai puțin înflăcărat și un catolic mai puțin cucernic? exclamă starețul. Când călătorești toată viața pe o corabie

frumoasă, nu se poate să nu urăști șobolanii ce-i rod cala. Dar focul, sabia și groapa nu slujesc decât la învârtoșarea celor ce hărăzesc asemenea lucruri semenilor lor, cât și a celor ce aleargă ca la panoramă ca să privească așa ceva, precum și a celor ce le îndură. Niște încăpățânați ajung astfel să fie socotiți mucenici. Își bat joc de noi, domnule doctor. Sub cuvânt că îl răzbună pe Dumnezeu, despotul face ce face și ne căsăpește patrioții.

— Sfinția-ta ar încuviința aceste execuții dacă ar crede că sunt în stare să

restabilească unitatea Bisericii?

— Nu mă ispiti, prietene. Știu doar că părintele nostru, Sfântul Francisc, cel care a murit străduindu-se să potolească niște dezbinări omenești, ar fi încuviințat lupta seniorilor noștri flamanzi care vor să ajungă la o înțelegere.

— Aceiași seniori au crezut că-i pot cere regelui să se smulgă pancartele referitoare la anatema pronunțată la Sinodul din Trento asupra ereticilor, zise medicul cu îndoială.

— Și de ce nu? izbucni starețul. Pancartele acelea străjuite de oșteni ne încalcă libertățile cetățenești. Oricărui nemulțumit i se și pune pecetea de protestant. Dumnezeu să mă ierte, dar oamenii ăștia ar fi fost în stare s-o bănuiască și pe codoașa aceea că e o adeptă a evanghelismului… Cât despre Sinod, știi ca și mine ce greu a tras în cumpănă, în timpul dezbaterilor, voința discretă a principilor noștri. Împăratul Carol se îngrijea înainte de toate de unitatea imperiului, ceea ce e firesc. Regele Filip se gândește la supremația Spaniei. Vai mie! Dacă nu mi-aș fi dat seama la timp că politica oricărei curți regale nu-i decât viclenie și paraviclenie, abuz de cuvinte și abuz de putere, poate că n-aș fi găsit în mine destulă cucernicie ca să dau lumea în schimbul slujirii lui Dumnezeu.

— Sfinția-ta trebuie să fi pătimit multe, zise doctorul Théus.

— Nicidecum! îi răspunse starețul. Am fost un curtean bine văzut de stăpân, un negociator mai norocos decât aș fi meritat-o după neînsemnatele mele însușiri și soțul fericit al unei femei bune și cucernice. În lumea asta plină

de nenorociți, am fost un privilegiat.

Fruntea i se îmbrobonase de sudoare, ceea ce medicului i se păru un simptom de slăbiciune. Își întoarse chipul preocupat către doctorul Théus:

— Parcă spuneai că oamenii sărmani pe care-i îngrijești urmăresc cu simpatie evoluția așa-zisei Reforme.

— Nici n-am spus și nici n-am observat una ca asta, răspunse Sébastian prevăzător. Sfinția-ta știe desigur că cei care au păreri compromițătoare știu de obicei să tacă, adăugă el cu o ușoară ironie. E drept că acea cumpătare evanghelică îi atrage pe unii săraci. Majoritatea însă sunt catolici buni, măcar în virtutea obișnuinței.

— În virtutea obișnuinței, repetă îndurerat călugărul.

— Eu unul, zise cu răceală doctorul Théus, hotărându-se să lungească

vorba pentru a-i da starețului timp să-și potolească emoția, în toate astea văd mai cu seamă veșnica neorânduială a treburilor omenești. Despotul îi înfurie pe cei ce au o inimă dârză, dar nimeni nu neagă faptul că Majestatea-sa domnește asupra Țărilor de Jos în conformitate cu drepturile pe care le deține de la o străbunică ce a fost moștenitoarea preaiubită a Flandrei. Nu stau să

judec dacă e drept să lași moștenire un popor așa cum ai lăsa un scrin; astea-s legile noastre. Seniorii care, mânați de demagogie, își iau numele de „Calici”

21, sunt asemenea lui Ianus, trădători pentru regele căruia îi sunt vasali, eroi și patrioți pentru popor. Pe de altă parte, uneltirile principilor și vrajba din orașe sunt atât de mari, încât multor oameni prevăzători jafurile străinilor li se par mai ușor de îndurat decât neorânduiala ce ar urma după înfrângerea acestora. Spaniolii îi persecută cu sălbăticie pe așa-zișii reformați, dar majoritatea patrioților sunt catolici cinstiți. Reformații se mândresc cu moravurile lor aspre, dar căpetenia lor din Flandra, Domnul de Bréderode, este un ticălos desfrânat. Guvernatoarea, care ține să-și păstreze locul, făgăduiește desființarea tribunalelor Inchiziției și anunță totodată înființarea altor instanțe de judecată ce-i vor trimite pe eretici pe rug. Biserica stăruie, plină de îndurare, ca acei ce se spovedesc in extremis să fie supuși doar morții, împingându-i astfel pe unii nenorociți să jure strâmb sau să ia în deșert sfintele taine. Evanghelicii, la rândul lor, căsăpesc ori de câte ori pot jalnicele rămășițe ale anabaptiștilor. Preoțimea din Liège, care, prin definiție, ține cu sfânta Biserică, se îmbogățește furnizând arme pe față oștirilor regești și într-ascuns „Calicilor”. Fiecare urăște soldații plătiți de străini, cu atât mai mult cu cât, fiind prost plătiți, își scot pârleala pe spinarea cetățenilor, dar în schimb, cetele de tâlhari care, profitând de tulburările din țară pradă satele, îi obligă

pe burghezi să ceară sprijinul halebardelor și al sulițelor. Din principiu, burghezii care-și apără libertățile se uită urât la nobili și la rege, dar majoritatea ereticilor se recrutează din rândurile poporului de jos, și orice burghez îi urăște pe cei săraci. În zarva asta de vorbe, în vuietul armelor și uneori în zornăitul plăcut al galbenilor, strigătul celor trași pe roată sau sfâșiați de cleștii călăului se aude cel mai puțin. Asta-i lumea, părinte.

— În timpul sfintei liturghii, zise melancolic starețul, m-am rugat (după

obicei) pentru propășirea Guvernatoarei și a Majestății-sale. Pentru Guvernatoare, treacă-meargă: Doamna e o femeie destul de cumsecade, care caută o învoială între secure și butuc. Dar trebuie oare să mă rog și pentru Irod? Trebuie oare să-i cer lui Dumnezeu propășirea cardinalului de Granvelle, aflat într-un loc retras, simplă prefăcătorie de altfel, de unde 21 În original Gueux (fr.).

continuă să ne hărțuiască? Religia ne obligă să respectăm stăpânirea și sunt de acord. Stăpânirea îi împuternicește însă pe alții să-i exercite autoritatea și, cu cât cobori mai jos, cu atât aceasta dobândește un chip mai grosolan sau mai josnic, pe care apare în mod grotesc urma crimelor noastre. Trebuie oare să-mi continui rugăciunile pentru mântuirea străjilor valone?

— Sfinția-sa poate în orice caz să se roage ca Dumnezeu să-i lumineze pe cei ce ne conduc, zise doctorul.

— Am mai cu seamă nevoie să mă lumineze pe mine, răspunse călugărul cu smerenie.

Zénon abătu convorbirea spre nevoile și cheltuielile azilului, căci discuțiile cu privire la treburile obștești îl tulburau prea tare pe călugăr. Când să-și ia rămas bun, starețul îl opri totuși, făcându-i prevăzător semn să închidă ușa chiliei:

— Nu e nevoie să te sfătuiesc să fii cu băgare de seamă, spuse el. Vezi bine că niciun om nu se află destul de sus sau destul de jos ca să fie scutit de bănuieli sau de ocări. Să nu afle nimeni ce am vorbit.

— Doar dacă aș vorbi cu umbra mea, răspunse doctorul Théus.

— Ești strâns legat de această mănăstire, îi aminti călugărul. Ai grijă că

sunt o grămadă de oameni aici în oraș și chiar între zidurile astea care abia așteaptă să-l poată învinui de răzvrătire și erezie pe starețul Cordelierilor.

Asemenea convorbiri au mai avut loc destul de des. Starețul părea însetat de ele. Lui Zénon i se năzărise că omul acela atât de respectat era la fel de singur și chiar mai amenințat decât el însuși. La fiecare vizită, medicul vedea mai limpede pe chipul călugărului semnele bolii nelămurite ce-i măcina puterea. Neliniștea și mila pe care nenorocirile vremii sale i le pricinuiau starețului ar fi putut să fie singura pricină a acestei stranii sfârșeli; ar fi fost însă cu putință ca, dimpotrivă, ele să fie doar urmările bolii și semnul că ființa lui era prea zdruncinată ca să mai rabde durerile lumii cu neclintita nepăsare a majorității oamenilor. Zénon l-a convins să ia în fiecare zi niște întăritoare amestecate cu vin; le lua, ca să-i facă pe plac.

Și medicul prinsese gustul acestor schimburi de cuvinte curtenitoare și totuși lipsite aproape cu desăvârșire de minciună. În urma lor îi rămânea însă

un simțământ nelămurit de înșelăciune. O dată mai mult, așa cum la Sorbona te căznești să vorbești pe latinește, ca să fii înțeles, Zénon fusese nevoit să-și însușească un grai străin, ce-i denatura gândirea, cu toate că-i stăpânea la perfecție modulațiile și construcțiile; în cazul în speță, graiul era acela al unui creștin smerit, dacă nu chiar habotnic, și al unui supus credincios, dar neliniștit de starea în care se afla lumea în clipa aceea. O dată mai mult, și ținând seamă de vederile starețului, accepta, mai degrabă din respect decât

din spirit de prevedere, să pornească de la niște premise pe care, în forul său interior, ar fi refuzat să-și clădească raționamentele; nesocotindu-și propriile griji, se silea să-i arate un singur chip al gândurilor sale, mereu același și anume cel care-l oglindea pe prietenul său. Falsitatea, inerentă relațiilor dintre oameni și devenită la el o a doua natură, îl stânjenea în această

prietenie liberă dintre doi oameni dezinteresați. Să fi știut starețul ce puțin loc ocupau în cugetările singuratice ale doctorului Théus subiectele îndelung dezbătute în chilia lui, s-ar fi mirat foarte. Nu pentru că nenorocirile Țărilor de Jos l-ar fi lăsat nepăsător pe Zénon, ci fiindcă trăise prea multă vreme într-o lume trecută prin foc și sabie ca să resimtă aceeași uimită durere ca starețul Cordelierilor în fața acestor noi dovezi de sălbăticie omenească.

În ceea ce privea primejdiile ce-l pășteau pe el personal, i se păreau pentru moment mai degrabă atenuate decât sporite de tulburările publice. Nimeni nu se mai gândea la neînsemnatul Sébastien Théus. Prin forța împrejurărilor, taina pe care adepții magiei jurau că o vor păstra în interesul științei lor îl învăluia și pe el; era într-adevăr invizibil.

Într-o seară, în răstimpul aceleiași veri, la ceasul stingerii, s-a urcat în chițimia lui după ce încuiase ușile, ca de obicei. Azilul se închidea de regulă

după vecernie; o singură dată, pe vremea unei molime, când spitalul Saint-Jean nu mai avea locuri, medicul își luase răspunderea să așeze pe podea niște mindire și să-i oprească pe bolnavi în sala de jos. Fratele Luca, însărcinat cu spălatul lespezilor, tocmai plecase cu otrepele și gălețile lui. Deodată, Zénon a auzit lovindu-i-se de geam un pumn de pietriș ce-i aminti vremurile de demult, când se ducea să se întâlnească, după stingere, cu Colas Gheel. S-a îmbrăcat și a coborât.

Era băiatul fierarului de pe strada Lânarilor. Josse Cassel i-a spus că un văr de-al său, de fel din Saint-Pierre-lez-Bruges, își frânsese piciorul din pricina unui cal ce zvârlise cu copita pe când îl aducea la unchiu-său la potcovit; zăcea ca vai de capul lui într-o cămăruță din spatele fierăriei. Zénon și-a luat cele trebuincioase și l-a însoțit pe Josse pe străzi. La o răspântie au dat de străji care i-au lăsat să treacă fără să le pună bețe-n roate, după ce Josse le-a explicat că se dusese să cheme un chirurg pentru tătâne-său, care-și strivise două

degete cu ciocanul. Minciuna i-a cam dat de gândit doctorului.

Rănitul era lungit pe un pat improvizat; era un țăran de vreo douăzeci de ani, un fel de lup bălai, cu părul lipit de obraz din cauza sudorii, pe jumătate, leșinat de durere și de atâta sânge cât pierduse. Zénon îi dădu un întăritor și-i cercetă piciorul: în două locuri oasele îi sfâșiaseră carnea care atârna, sfârtecată. Nimic nu te îndreptățea să crezi că întâmplarea se datora unui cal ce zvârlise cu copita; nu se vedeau nicăieri urmele acesteia. În asemenea

cazuri, prudența cerea să amputezi piciorul, dar rănitul, văzând că medicul trece prin flacără lama ferăstrăului, se învioră destul cât să se pornească pe zbierete; fierarul și feciorul său nu erau mai puțin speriați, căci se temeau, dacă operația ar da cumva greș, că rămân cu mortul pe cap. Schimbându-și planul, Zénon se hotărî să încerce mai întâi să reducă fractura.