Înainte de a-l pofti să plece, regina se informă îndelung de starea sângelui și a măruntaielor regelui Suediei. Se gândea uneori să-și căsătorească unul dintre fii cu o principesă de la Miazănoapte.
De îndată ce l-au văzut pe tânărul rege bolnav, cei doi bărbați au ieșit împreună din Luvru și au luat-o pe cheiuri. Pe drum, italianul nu mai contenea povestind întâmplări hazlii petrecute la curte. Zénon, îngândurat, l-a întrerupt:
— Să ai grijă să i se pună bietului copil cinci zile la rând cataplasmele acelea.
— Cum, dumneata nu te mai întorci? întrebă impostorul uimit.
— Sigur că nu! Nu vezi că n-o să miște niciun deget ca să mă apere de primejdia în care m-au vârât lucrările mele? Nu țin la cinstea de a fi înhățat în alaiul principilor.
— Peccato! spuse italianul. Asprimea dumitale îi plăcuse reginei.
Și deodată, oprindu-se în mijlocul mulțimii trecătorilor, luându-și tovarășul de braț, îi spuse în șoaptă:
— E questi veleni? Sara vero che ne abbia tanto e quanto?11
— Nu mă sili să cred că sunt adevărate zvonurile care te învinuiesc că-i trimiți pe lumea cealaltă pe dușmanii reginei.
— Astea-s exagerări, se fandosi Ruggieri. De ce să nu aibă Regina și un arsenal de otrăvuri, așa cum își are archebuzele și tunurile ei? Gândește-te că
e văduvă, străină în Franța, socotită de luterani drept Jezabel și de catolicii noștri drept o Herodiadă, și că mai are cinci copii mici în brațe.
— Dumnezeu s-o ocrotească! răspunse ateul. Dacă însă mi s-o întâmpla vreodată să mă slujesc de otravă, o s-o fac pentru binele meu, nu al reginei.
A locuit totuși la Ruggieri, a cărui limbuție îl înveselea, pare-se. De când Étienne Dolet, primul lui editor, fusese sugrumat și dat pradă focului din 11 Și otrăvurile acelea? Să fie oare adevărat că ai câte și mai câte? (it.).
cauza părerilor sale subversive, Zénon nu mai publicase nimic în Franța. De aceea urmărea el însuși cu și mai multă grijă tipărirea cărții lui în dugheana de pe strada Jacob, îndreptând ici-colo câte un cuvânt, sau dincolo de cuvânt câte o noțiune, înlăturând o confuzie, sau uneori, dimpotrivă, adăugând vreuna cu părere de rău. Într-o seară, la vremea cinei, pe când mânca singur la Ruggieri în timp ce italianul își făcea de lucrul la Luvru, jupan Langelier, editorul lui de atunci, năucit și speriat, a venit să-i spună că se poruncise cu strășnicie confiscarea Proteoriilor și nimicirea lor de către călău. Negustorul se căina că-și pierde marfa pe care cerneala nici nu apucase să se usuce. S-ar mai fi putut poate drege lucrurile chiar și acum, închinându-i lucrarea, printr-o epistolă, Reginei-Mame. Noaptea întreagă Zénon a tot scris, a șters, iar a scris și iar a șters. În zori, s-a sculat de pe scaun, s-a întins, a căscat și a aruncat în foc hârtia și pana de care se slujise.
Nu i-a fost prea greu să-și strângă niște boarfe și trusa de doctor, căci restul calabalâcului și-l lăsase, prevăzător, în podul unui han din Senlis. Ruggieri sforăia la mezanin în brațele unei fete. Zénon i-a strecurat pe sub ușă un bilețel, înștiințându-l că pleacă în Provența. De fapt, se hotărâse să se întoarcă
la Bruges ca să-l uite toată lumea.
În antecamera strâmtă era agățat, pe perete, un obiect adus din Italia. Era o oglindă florentină într-o ramă de baga, alcătuită din vreo douăzeci de oglinjoare bombate puse laolaltă, asemenea cămăruțelor hexagonale ale unui stup de albine, închisă fiecare la rându-i într-un cadru îngust ce fusese odinioară carapacea unei ființe vii. În licărirea cenușie a zorilor parizieni, Zénon s-a privit în oglindă. A zărit douăzeci de chipuri lățite și micșorate de legile opticii, douăzeci de imagini ale unui om cu căciulă de blană, cu fața scofâlcită și gălbejită, cu ochi sticloși care erau tot niște oglinzi. Bărbatul acela hăituit, închis într-o lume a lui, despărțit de semenii săi, hăituiți și ei în lumi paralele, i-a adus aminte de ipoteza grecului Democrit, de seria nesfârșită de universuri identice, unde viețuiesc și mor o serie de filosofi întemnițați. A zâmbit cu amărăciune în fața acestei închipuiri. Cele douăzeci de ființe mici din oglindă au zâmbit și ele, fiecare pentru sine. Le-a văzut apoi întorcând capul într-o parte și îndreptându-se către ușă.
PARTEA A DOUA
VIAȚA ÎNCREMENITĂ
OBSCURUM PER OBSCURIUS
IGNOTUM PER IGNOTIUS.12
(Deviză alchimistă)
12 Să te îndrepți spre cele tainice și necunoscute prin ceea ce este încă și mai tainic, și mai necunoscut (lat.).
ÎNTOARCEREA LA BRUGES
La Senlis, găsi un loc în caleașca starețului mănăstirii Cordelierilor din Bruges, care se întorcea de la Paris, unde luase parte la consiliul general al cinului său. Starețul era mai învățat decât ți-ai fi închipuit după haina pe care-o purta și dornic să afle cât mai multe despre oameni și lucruri, destul de cunoscător într-ale treburilor lumești; cei doi călători stătură nestingheriți de vorbă în timp ce caii se luptau cu vântul tăios al câmpiilor Picardiei. Zénon nu-i tăinui tovarășului său de drum decât numele adevărat și prigoana dezlănțuită împotriva cărții sale; starețul era însă atât de isteț, încât te puteai întreba totuși dacă nu cumva ghicise mai multe lucruri cu privire la doctorul Sébastien Théus decât îi îngăduia buna cuviință să arate. Întârziară puțin la Tournai din pricina mulțimii ce năpădise străzile; întrebând pe unul și pe altul, aflară că toți oamenii aceia se duceau în piața mare ca să vadă cum îl spânzură pe un anume Adrian, un croitor dovedit a fi calvinist. Nevastă-sa era și ea vinovată, dar fiind necuviincios ca o muiere să se legene în înaltul cerului, cu fustele înfoindu-i-se deasupra capului trecătorilor, urma să fie îngropată
de vie, după datina străveche. Cruzimea asta neghioabă îl îngrozi pe Zénon, care de altfel își ascunse dezgustul sub masca nepăsării, căci își stabilise ca regulă să nu-și trădeze niciodată simțămintele în ceea ce privește certurile dintre catolici și protestanți. Urând erezia după cuviință, starețul socoti totuși că pedeapsa e cam aspră și această părere prevăzătoare îl făcu pe Zénon să
resimtă față de tovarășul său de călătorie elanul de simpatie aproape exagerat pe care ți-l provoacă o opinie cât de cât moderată când e exprimată de un om a cărui stare sau a cărui haină nu te-ar îndreptăți s-o nădăjduiești.
Caleașca își urma din nou drumul în plin câmp, starețul vorbea despre altceva, dar lui Zénon tot i se părea că se înăbușă sub apăsarea lopeților de pământ. Își aduse dintr-odată aminte că trecuse un sfert de ceas și că ființa ale cărei chinuri le încerca, încetase să le mai simtă ea însăși.
Călătoreau de-a lungul gardului destul de părăginit al moșiei Dranoutre; starețul pomeni în treacăt despre Philibert Ligre care, după părerea lui, era mare și tare la Bruxelles, în consiliul noii Regente, sau Guvernatoare, ce conducea Țările de Jos. Bogata familie Ligre nu mai locuia demult la Bruges; Philibert și nevasta lui stăteau aproape tot timpul la moșia lor, Pradelles, în Brabant, de unde le venea mai la îndemână să facă pe slugoii stăpânitorilor străini. În fața acestui dispreț pentru spanioli și pentru cozile lor de topor, ce dădea în vileag un adevărat patriot, Zénon ciuli urechea. Puțin mai departe, niște străji valone cu căști de fier și pantaloni de piele cerură obraznic biletele de liberă trecere ale călătorilor. Cu același dispreț glacial, starețul le dădu slujitorilor săi, care le înmânară apoi străjilor. Hotărât lucru, în Flandra se
schimbase ceva. În piața mare din Bruges, cei doi bărbați se despărțiră, în sfârșit, după obișnuitele politețuri și promisiuni de servicii reciproce pe viitor. Starețul, în caleașca lui închiriată, se duse la mănăstirea sa, iar Zénon, bucuros să se mai dezmorțească după îndelungata nemișcare din timpul călătoriei, își luă boccelele la subsuoară. Se minună că se descurcă ușor prin străzile acestui oraș pe care nu-l mai văzuse de peste treizeci de ani.
Îl înștiințase de sosirea sa pe Jean Myers, fostul lui maestru și tovarăș, ce-i propusese de mai multe ori să vină și să împartă cu el casa lui plăcută de pe Quai-au-Bois. O slujnică, ținând în mână un felinar, îl întâmpină pe oaspete în prag. Pătrunzând în casă, Zénon o îmbrânci pe femeia aceea voinică și morocănoasă care nu se dădea la o parte ca să-i facă loc.
Jean Myers stătea într-un jilț, cu picioarele lui bolnave de podagră întinse către foc, la o depărtare potrivită. Atât stăpânul casei cât și oaspetele își stăpâniră cu dibăcie o tresărire uimită: uscatul Jean Myers se preschimbase într-un bătrânel durduliu al cărui zâmbet șiret și ai cărui ochi vioi se înecau într-o grăsime trandafirie; strălucitorul Zénon de odinioară era acum un bărbat cu părul cărunt și privirea rătăcită. Patruzeci de ani de meserie îi îngăduiseră medicului din Bruges să-și adune cele trebuincioase unui trai îndestulat; mâncarea și băutura îi erau bune, chiar prea bune pentru un om bolnav de podagră. Slujnica lui, Catherine, cu care odinioară își cam făcuse de cap, era tare mărginită, dar vrednică, cinstită, deloc guralivă și nu-și aducea în bucătărie iubiții dornici de bunătăți și vinuri vechi. La masă, Jean Myers făcu câteva dintre glumele lui preferate despre preoțime și dogme; Zénon își aduse aminte că înainte vreme le găsise hazlii; acum i se păreau destul de nesărate; totuși, amintindu-și de croitorul Adrian din Tournai, de Dolet din Lyon și de Servet din Geneva, își zise că în vremurile acelea, când credința îi preschimba pe oameni în fiare, scepticismul grosolan al unchiașului era foarte prețios; în ceea ce-l privea pe el, nu se mai simțea în stare de asemenea batjocuri ieftine, căci ajunsese mult mai departe pe calea negării tuturor valorilor pentru a vedea dacă mai apoi se poate afirma totuși câte ceva, pe calea descompunerii tuturor lucrurilor, pentru a le privi după aceea cum se încheagă din nou pe un alt plan sau într-un alt chip.
În scepticismul acela de chirurg bărbier al lui Jean Myers se amestecau în mod ciudat fel de fel de superstiții. Se mândrea că-l interesează știința ocultă, dar lucrările lui în acest domeniu erau doar niște copilării; Zénon reuși, cu chiu cu vai, să nu se lase târât în anumite explicații cu privire la Triada inefabilă sau la Mercurul lunar care i se păreau cam lungi pentru seara aceea când abia sosise. În privința medicinei, bătrânul Jean era dornic să afle ultimele noutăți, în schimb, își îngrijea prevăzător bolnavii după metodele vechi; nădăjduia ca Zénon să-i dea vreo doctorie potrivită pentru podagra lui.
Cât despre scrierile suspecte ale oaspetelui său, bătrânul nu se temea că vâlva stârnită de ele o să le cășuneze necazuri la Bruges, chiar dacă s-ar descoperi adevărata identitate a doctorului Sébastien Théus. În orașul preocupat doar de certuri în legătură cu zidurile ce despărțeau proprietățile, chinuit de pe urma portului său năpădit de nisip ca un bolnav de piatră la rinichi, nimeni nu-și dăduse osteneala să frunzărească acele cărți.
Zénon se întinse pe patul pregătit pentru el în camera de sus. Noaptea de octombrie era rece. Catherine intră cu o cărămidă încinsă în vatră și înfășurată în cârpe de lână. În genunchi lângă pat, vârî sub pătură pachetul fierbinte, îi atinse picioarele călătorului, apoi gleznele, le pipăi îndelung și, deodată, fără să scoată o vorbă, se apucă să mângâie cu lăcomie trupul său gol. La lumina lumânării așezată pe un cufăr, chipul femeii n-avea vârstă și nu era prea deosebit de cel al slujnicei care, cu aproape patruzeci de ani în urmă, îl învățase tainele dragostei. N-o opri când se culcă greoi lângă el, sub macat.
Ființa aceea mătăhăloasă era ca berea și pâinea din care te înfrupți nepăsător, fără scârbă, dar și fără încântare. Când se trezi din somn, ea își vedea de treburile ei de slujnică la catul de jos.
În timpul zilei nu-și ridică privirea spre el, dar la masă îi dădu din belșug să mănânce, cu un fel de grijă grosolană. Seara, Zénon puse zăvorul la ușă și auzi pașii greoi ai slujnicei îndepărtându-se după ce femeia încercase încetișor ușa. A doua zi nu se purtă cu el altfel decât în ajun; ai fi zis că-l așezase o dată pentru totdeauna printre lucrurile ce alcătuiau viața ei, așa ca mobila și instrumentele din casa medicului. După mai bine de o săptămână
Zénon, din greșeală, uită să tragă zăvorul la ușă; femeia intră zâmbind prostește și ridicându-și fusta până sus, ca să-și arate mătăhăloasele ei farmece. Grotescul acestei ispite îi dădu gata simțurile. Nicicând nu înțelesese mai bine puterea oarbă a acelor porniri independente de persoană, de chip, de alcătuirea trupului și chiar de propriile lui preferințe fizice. Femeia ce gâfâia pe perna lui era o strigoaică, un monstru, una dintre femelele acelea care-ți răsar în visele rele sau pe care le vezi pe capitelurile bisericilor, și care abia ajung, cu chiu cu vai, să se slujească de graiul omenesc. În toiul plăcerii însă, din gura ei lătăreață se revărsă un întreg pomelnic de vorbe deșucheate; nu mai avusese prilejul să le audă sau să le rostească în grai flamand de pe vremea când era școlar; îi astupă gura cu dosul palmei. A doua zi de dimineață
scârba învinse; îi era ciudă pe el însuși că se înjosise împreunându-se cu ființa aceea, așa cum ți-e ciudă că ai primit să dormi la han într-un pat murdar. N-a mai uitat de atunci să-și încuie ușa în fiecare seară.
Crezuse c-o să locuiască la Jean Myers numai până avea să treacă furtuna stârnită de confiscarea și distrugerea cărții sale. Uneori, i se părea însă că va rămâne la Bruges până la sfârșitul vieții lui, că orașul acela era fie o capcană
