așezată pentru el anume, la capătul călătoriilor sale, fie că un fel de inerție îl oprea să pornească mai departe. Neputinciosul Jean Myers îi încredința cei câțiva bolnavi pe care încă îi mai îngrijea; clientela aceea modestă nu era menită să stârnească invidia celorlalți medici din oraș, așa cum se întâmplase la Basel, unde Zénon își înfuriase confrații la culme, consultându-și bolnavii în mod public, în fața unui cerc ales, de studenți. De astă dată, legăturile lui cu colegii se mărgineau la unele rare consultații în timpul cărora Sébastien Théus se alătura cuviincios părerii celor mai vârstnici și mai vestiți, sau la câteva scurte convorbiri despre diferite fleacuri sau întâmplări de prin partea locului. Discuțiile cu bolnavii se refereau bineînțeles numai la persoana acestora. Bună parte dintr-înșii nu auziseră nicicând vorbindu-se despre un oarecare Zénon; pentru alții, era doar un zvon nelămurit printre alte zvonuri ținând de trecutul lor. Filosoful, care închinase odinioară o carte naturii timpului și însușirilor sale, putu astfel să constate că aluviunile acestuia împotmolesc repede memoria oamenilor. În loc de treizeci și cinci de ani, parcă ar fi trecut cincizeci. Despre unele obiceiuri și rânduieli noi, aprig dezbătute pe vremea când era învățăcel, azi se zicea că-s așa de când lumea.
Despre unele fapte ce zdruncinaseră lumea din temelie, azi nici nu se mai pomenea. Morții de acum douăzeci de ani erau confundați cu cei din generația precedentă. Bogăția bătrânului Ligre lăsase oarecare amintiri; totuși, nu se mai știa dacă avusese un fiu sau doi; mai era și un nepot sau un copil din flori al lui Henri-Juste care ajunsese rău. Oamenii credeau că tatăl bancherului fusese Vistiernic al Flandrei, ca fiul său, sau raportor în consiliul Regentei, ca Philibert, concetățeanul lor.
Catul de jos al casei familiei Ligre, de multă vreme nelocuită, fusese închiriat unor meșteșugari; Zénon se mai duse o dată să vadă fabrica unde domnise odinioară Colas Gheel; acum, acolo era un atelier de frânghii.
Niciunul dintre meseriași nu-și mai aducea aminte de bărbatul care se prostise destul de repede din cauza halbelor, dar care înainte de răscoalele de la Oudenove și de spânzurarea drăguțului său, fusese în felul lui un fruntaș și un principe. Canonicul Bartholommé Campanus mai trăia, dar nu prea ieșea, fiind chinuit de beteșugurile ce se ivesc odată cu bătrânețea și, din fericire, Jean Myers nu fusese chemat niciodată la căpătâiul său. Cu toate acestea, Zénon ocolea prudent biserica Saint-Donatien unde, într-o strană, fostul său profesor tot mai lua parte la slujbe.
Tot din prudență, își încuiase într-o casetă de-a lui Jean Myers diploma de la Montpellier pe care stătea scris numele lui adevărat, și nu ținea la el decât un pergament cumpărat pe vremuri într-o doară de la văduva unui nepricopsit de medic neamț, pe nume Gott; ca să încurce și mai bine ițele îi greco-latinizase de îndată numele, ajungând la Théus. Cu ajutorul lui Jean
Myers îi născocise necunoscutului una dintre acele biografii încâlcite și banale asemănătoare cu casele a căror însușire de căpetenie este că poți intra și ieși din ele prin mai multe uși. Ca s-o facă mai demnă de crezare, adăugase și întâmplări din propria lui viață, alese cu grijă, astfel încât să nu uimească și nici să nu intereseze pe nimeni, iar dacă cineva și-ar fi pus mintea să
cerceteze, n-ar fi aflat mare lucru. Doctorul Sébastien Théus se născuse la Zutphen în episcopia Utrecht și era copilul din flori al unei femei de prin partea locului și al unui medic din Bresse ce făcea parte din suita Doamnei Margareta de Austria. Crescut la Clèves, pe spezele unui protector care voise să rămână anonim, se gândise mai întâi să se stabilească în acest oraș, călugărindu-se într-o mănăstire de-a Augustinilor, dar dragostea față de meseria tatălui său biruise; studiase la Universitatea din Ingolstadt, apoi la Strasbourg unde și practicase ceva vreme. Văzuse întrucâtva Franța și curtea regală, pentru că un ambasador al Savoiei îl dusese la Paris și la Lyon. Reîntors pe pământul Sfântului Imperiu, își pusese în gând să se statornicească la Zutphen, căci buna lui mamă mai trăia încă, dar, cu toate că n-o spunea pe șleau, avusese fără îndoială de pătimit de pe urma oamenilor care îmbrățișaseră așa-zisa religie reformată și care acum erau din ce în ce mai numeroși. Atunci, ca să aibă din ce trăi, primise această slujbă de înlocuitor, oferită de Jean Myers, ce-l cunoscuse pe vremuri pe tatăl său, la Malines.
Recunoștea de asemenea că fusese chirurg în oastea regelui catolic al Poloniei, dar cu vreo zece ani mai devreme decât în realitate. În sfârșit, era văduv; fusese însurat cu fata unui medic din Strasbourg. Toate poveștile astea, pe care de altminteri nu le spunea decât în cazul unor întrebări indiscrete, îl înveseleau grozav pe bătrânul Jean. Uneori însă, filosofului i se părea că a ajuns să se identifice cu masca ștearsă a doctorului Théus. Viața aceea închipuită ar fi putut fi la urma urmei a lui. Într-o zi cineva l-a întrebat dacă nu cumva îl întâlnise pe un oarecare Zénon în timpul călătoriilor sale.
Când a răspuns nu, i s-a părut că nu minte prea rău.
Încet-încet, din cenușiul acelor zile monotone se iveau reliefuri sau se desprindeau puncte de reper. În fiecare seară la cină, Jean Myers îi povestea cu de-amănuntul întâmplările de prin casele cercetate de Zénon în dimineața cu pricina, istorisindu-i lucruri caraghioase sau tragice, banale în sine, dar care dădeau în vileag faptul că în orașul acela amorțit există tot atâtea intrigi ca în seraiul Sultanului și tot atâta dezmăț ca într-un bordel venețian. Din viețile acelea netede de rentieri și epitropi de biserică răsăreau temperamente, caractere; se alcătuiau grupuri legate, ca peste tot, de aceleași pofte de câștig sau de intrigărie, de aceleași admirații comune, de aceleași dureri sau de aceleași vicii. Bănuielile părinților, trăsnăile copiilor, resentimentele dintre soții demult căsătoriți nu se deosebeau de ceea ce
întâlneai în familia Vasa, ori la principii italieni, dar, prin contrast, meschinăria intereselor dădea măruntelor patimi proporții uriașe. Viețile acelea priponite în fel și chip îl făceau pe filosof să prețuiască din plin o viață
lipsită de legături. Cu părerile oamenilor se petrecea același lucru ca și cu ființele: se încadrau de îndată într-o categorie dinainte stabilită. Și ghiceai pe cei ce aveau să socotească vinovați de toate relele veacului pe liberii-cugetători sau pe protestanți și pentru care Doamna Guvernatoare avea totdeauna dreptate. Ar fi putut să încheie propriile lor discuții, să născocească
în locul lor minciuni în privința bolii rușinoase cu care se pricopsiseră în tinerețe, să prevadă felul cum vor încerca să tragă chiulul, sau mutra lor jignită când le va cere din partea lui Jean Myers niscai onorarii uitate. Ar fi putut să jure că nu se înșală niciodată cu privire la ceea ce zace-n ei.
Chilia starețului Cordelierilor era, în mod paradoxal, singurul loc din oraș
unde i se părea că arde făclia unei gândiri libere. Continuase să-l viziteze, mai întâi în chip de prieten și apoi de medic. Se ducea rar, fiindcă nici unul dintre ei nu prea avea timp.
Când i s-a părut că s-ar cuveni să aibă și el un duhovnic, Zénon l-a ales pe stareț. Călugărul nu se omora cu predicile cucernice. Încântătoarea franceză
pe care o vorbea îți odihnea urechile după bălmăjeala flamandă. Conversația atingea toate subiectele, cu excepția problemelor religioase, căci acea față
bisericească se interesa mai ales de treburile obștești. Foarte bun prieten cu câțiva nobili ce se străduiau să lupte împotriva asupririi străine, îi aproba, temându-se însă ca nu cumva națiunea belgiană să fie trecută prin foc și sabie.
Ori de câte ori Zénon îi repeta aceste pronosticuri, bătrânul Jean dădea din umeri: de când lumea și pământul peștele cel mare îl înghițise pe cel mic.
Faptul că spaniolii voiau să pună noi dări pe alimente și un impozit de unu la sută pe cap de om era totuși supărător.
Sébastien Théus se întorcea târziu în casa de pe Quai-au-Bois, căci îi plăcea mai mult să se plimbe la aer în umezeala de pe străzi sau în afara orașului, pe câmpia cenușie, decât să stea în camera supraîncălzită. Într-o seară, în anotimpul când se înnoptează devreme, ajungând acasă, pe când străbătea vestibulul, o văzu pe Catherine căutând niște cearșafuri în scrinul de sub scară. Nu-și lăsă treaba ca să-i lumineze calea, ca de obicei, și ca să-i atingă, pe furiș, pulpana hainei când ajungeau în același colț al coridorului. În bucătărie focul din vatră se stinsese. Zénon își aprinse lumânarea pe dibuite.
Trupul călduț încă al bătrânul Jean Myers era cuviincios întins pe masa din sala de alături. Catherine intră cu cearșaful ales pentru îngropăciune.
— Stăpânul a murit de dambla, zise.
Semăna cu femeile acelea cernite care spală morții; le văzuse la treabă prin casele din Constantinopol, pe vremea când îl slujea pe sultan. Săvârșirea din viață a bătrânului medic nu-l prea mira. Însuși Jean Myers se aștepta să i se suie podagra la inimă. Cu câteva săptămâni în urmă își făcuse în fața notarului parohiei un testament împănat cu obișnuitele formule cucernice, prin care-și lăsa averea lui Sébastien Théus, iar Catherinei, cât o trăi, o cameră sus la mansardă. Filosoful se uită mai cu luare-aminte la chipul schimonosit și buhăit al răposatului. Un miros ciudat, o pată cafenie în colțul gurii îi treziră
anumite bănuieli; se sui la el în odaie și scotoci în cufăr. Conținutul unei sticluțe mici scăzuse cu un deget. Zénon își aminti că într-o seară îi arătase bătrânului amestecul acela de venin și otrăvuri vegetale pe care și-l cumpărase dintr-o spițerie, la Veneția. Auzi un zgomot slab și întoarse capul; Catherine stătea în prag și-l pândea, așa cum îl iscodise fără îndoială prin ușa bucătăriei când îi arătase magistrului său cele câteva lucruri adunate din călătoriile sale. O apucă de braț; femeia căzu în genunchi vărsând un șuvoi nedeslușit de vorbe și de lacrimi. Între două sughițuri, repeta într-una:
— Voor u heb ik het gedaan! Pentru dumneata am făcut-o!
O îmbrânci cu asprime și coborî să vegheze mortul. În felul lui, bătrânul Jean gustase din viață cu pricepere; bolile lui nu erau atât de grave încât să nu se mai fi putut bucura câteva luni de viața lui molcuță; poate un an, sau chiar doi, în cel mai bun caz. Omorul acela stupid îl lipsea fără nicio noimă de modesta plăcere de a se afla pe lume. Bătrânul îi voise întotdeauna binele; Zénon se simțea cuprins de o amară și cumplită milă față de el. Față de otrăvitoare era stăpânit de o furie zadarnică pe care răposatul însuși n-ar fi resimțit-o chiar atât de puternic. Jean Myers, cu toată dibăcia lui, slavă
Domnului destul de mare, se străduise totdeauna să ia în zeflemea inepțiile lumii; această slujnică desfrânată, grăbită să îmbogățească un bărbat căruia nu-i păsa de ea, i-ar fi furnizat, dacă ar mai fi trăit, subiectul unei istorioare hazlii. Așa cum era acum, întins liniștit pe masa aceea, părea foarte departe de propria lui pățanie; fostul chirurg-bărbier își bătuse totdeauna joc de cei ce-și închipuie că mai gândești sau mai suferi atunci când nu mai poți umbla sau mistui.
Bătrânul a fost îngropat la Saint-Jacques, parohia lui. Întorcându-se de la înmormântare, Zénon a băgat de seamă că slujnica îi adusese în odaia stăpânului zdrențele și trusa de medic; făcuse focul și pregătise cu grijă patul cel mare. Fără să spună nimic, și-a dus lucrurile înapoi în cămăruța unde locuia de când sosise.
De îndată ce a intrat în stăpânirea moștenirii, Zénon s-a lepădat de ea dăruind-o cu acte în regulă azilului Saint-Cosme, care ținea de mănăstirea
Cordelierilor. În oraș nu prea mai erau averi mari ca odinioară, donațiile cucernice se cam răriseră; dărnicia domnului Théus a fost admirată, după
cum și nădăjduise. Casa lui Jean Myers urma să fie de aci înainte un azil de bătrâni infirmi; Catherine avea să locuiască acolo în chip de servitoare. Cu banii gheață trebuia să se dreagă o parte dintre clădirile vechiului azil Saint-Cosme; starețul Cordelierilor, de care ținea această instituție, îl însărcina pe Zénon să înființeze în sălile ce mai puteau fi locuite un dispensar pentru săracii mahalalei și pentru țăranii ce năpădeau orașul în zilele de târg. Doi călugări au fost desemnați să-l ajute. Slujba aceasta era de asemenea prea neînsemnată ca să stârnească împotriva doctorului Théus invidia confraților; deocamdată ascunzătoarea era bună. Bătrâna catârcă a răposatului Jean Myers a fost adăpostită în grajdul azilului și s-a hotărât ca grădinarul mănăstirii să aibă grijă de ea. Lui Zénon i s-a așezat un pat într-o încăpere de la etaj, unde a dus o parte dintre cărțile fostului chirurg-bărbier; mâncarea i se aducea de la mănăstire.
Cu aceste reparații și amenajări a trecut o iarnă; Zénon l-a convins pe stareț
să-l lase să instaleze o baie de aburi după moda nemțească și i-a dat niște însemnări cu privire la tratamentul cu aburi aplicat bolnavilor de reumatism și vărsat. Cunoștințele lui în domeniul mecanicii i-au fost de folos în așezarea țevilor și construirea unui cazan economic. În fostele grajduri ale familiei Ligre, pe strada Lânarilor, se stabilise un fierar; Zénon se ducea la el, mai pe seară, și pilea, nituia, suda, ciocănea, sfătuindu-se mereu cu meșterul fierar și cu ajutoarele sale. Băieții din preajma locului, care se adunau acolo ca să-și petreacă vremea, erau uimiți de îndemânarea mâinilor sale firave.
Tocmai în perioada aceea lipsită de întâmplări neobișnuite a fost recunoscut pentru prima oară. Se afla singur în laborator după plecarea celor doi călugări; era zi de târg și de la ceasurile trei după-amiază un șir întreg de oameni sărmani se tot perindase prin fața lui, ca de obicei. A mai ciocănit cineva la ușă; era o bătrânică ce venea în fiecare sâmbătă ca să-și vândă la oraș untul; voia să-i ceară medicului un leac contra sciaticii. Zénon luă de pe poliță un borcan de piatră plin cu o alifie foarte tare. Se apropie de ea ca să-i explice cum s-o folosească. Deodată, zări în ochii ei albaștri și spălăciți o expresie de veselă uimire, datorită căreia o recunoscu la rându-i. Femeia lucrase la familia Ligre, la bucătărie, pe vremea când el era copil. Greete (își aduse deodată aminte și numele ei) era măritată cu rândașul care-l adusese acasă după ce fugise prima dată. Ținea minte că Greete fusese bună cu el ori de câte ori se strecurase printre cratițele și străchinile ei; îl lăsa să ia de pe masă pâine caldă și cocă crudă numai bună de băgat la cuptor. Femeia era gata să zică ceva, când Zénon își duse degetul la gură. Bătrâna Greete avea un fiu căruțaș care făcuse, când i se ivise prilejul, puțină contrabandă cu Franța;
bărbatul ei, bietul de el, era acum aproape paralizat, dar avusese de furcă pe vremuri cu seniorul de prin partea locului pentru câțiva saci cu mere furate dintr-o livadă ce ținea de ferma lor. Știa deci că uneori e cuminte să te ascunzi chiar dacă ești bogat și nobil, stirpe din care tot mai socotea că Zénon face parte. Tăcu, dar la plecare îi sărută mâna.
Întâmplarea aceasta ar fi trebuit să-l îngrijoreze, căci îi dovedea că în fiecare zi puteau să-l mai recunoască și alții; resimți însă, dimpotrivă, o plăcere ce-l uimi și pe el. Își zicea desigur că acolo, lângă zidurile orașului, spre Saint-Pierre-de-la-Digue, se afla o fermă mică unde ar putea să petreacă
o noapte în caz de primejdie și un căruțaș al cărui cal și a cărui căruță i-ar putea fi de folos. Dar astea nu erau decât tertipuri de-ale lui. Copilul acela la care nu se mai gândea, făptura aceea micuță pe care era firesc și totuși, într-o anumită privință, absurd s-o asimilezi cu Zénon cel de astăzi, iată că se găsise cineva să și-o amintească îndeajuns încât s-o recunoască într-însul și să-i întărească astfel simțământul propriei sale existențe. Între el și o altă ființă
omenească se statornicise o legătură, slabă ce-i drept, dar care nu ținea de gândire, ca în cazul raporturilor lui cu starețul, nici de simțuri, ca în rarele relații senzuale pe care și le mai îngăduia. Greete se întoarse aproape în fiecare săptămână pentru ca Zénon să-i îngrijească neputințele ei de femeie bătrână, dar rareori i se întâmpla să nu-i aducă și câte un dar, niște unt învelit într-o frunză, o bucată de plăcintă făcută de ea sau vreun pumn de castane. Și în timp ce Zénon mânca, se uita la el cu ochii ei voioși de bătrânică. Între ei se înfiripase intimitatea ce ia naștere dintr-o taină păzită cu strășnicie.
PRĂPASTIA
