18 Deși sunt unul singur, există mai mulți în mine (lat.).
la care primise vreo idee, sau datorită cărora își formase alta, opusă, își urmau pe tăcute neîmpăcata controversă, fiecare instalat în concepția sa despre lume ca un scamator în mijlocul cercului său. Darazi, care-și căuta un Dumnezeu mai apropiat de el decât propria lui vână jugulară, va discuta până
la sfârșitul lumii cu Don Blas, pentru care Dumnezeu era Unul-și-ne-vădit, iar Jean Myers va râde de acest cuvânt Dumnezeu cu râsul lui înfundat.
De aproape o jumătate de veac se slujea de mintea lui ca de o pană ca să
lărgească pe cât se pricepea mai bine crăpăturile zidului ce ne îngrădește din toate părțile. Spărturile se adânceau sau, mai degrabă, zidul își pierdea pare-se de la sine trăinicia, dar nu înceta cu toate acestea să fie opac, de parcă ar fi fost vorba de un perete de fum și nu de piatră. Obiectele nu-și mai jucau rolul de accesorii folositoare. Își scoteau la iveală substanța, așa cum iese lâna dintr-o saltea. Camera îi era năpădită de pădure. Scaunul croit după distanța ce desparte pământul de șezutul omului, masa ce-ți slujește să scrii sau să
mănânci pe ea, ușa ce dă dintr-un cub plin cu aer alcătuit din pereți într-alt cub învecinat, plin tot cu aer, își pierdeau semnificația pe care le-o dăduse meșteșugarul și se preschimbau în trunchiuri sau crăci jupuite, ca Sfântul Bartolomeu zugrăvit prin biserici, încărcate cu năluci de frunze și păsărele nevăzute, foșnind încă în vântul de multă vreme potolit, purtând ici-colo cheaguri de sevă de pe urma rindelei. Pătura asta și boarfele agățate în cui miroseau a usuc, a lapte și a sânge. Răsuflarea unui bou culcat pe iarbă
însuflețise ciubotele căscate lângă pat și un porc înjunghiat grohăia disperat în grăsimea cu care i le unsese cizmarul. Peste tot dădeai numai de moarte năprasnică, așa ca într-un abator sau ca în preajma unei spânzurători. O gâscă
tăiată țipa în pana care-i va sluji să aștearnă pe niște cârpe vechi gânduri socotite demne să trăiască veșnic. Totul era altfel: cămașa pe care maicile bernardine i-o spălau era un lan de in mai albastru ca cerul și totodată o grămadă de fibre topindu-se pe fundul unui canal. Galbenii din buzunarul lui, cu chipul răposatului împărat Carol, fuseseră schimbați, dăruiți sau furați, cântăriți și piliți de mii de ori până să ajungă el să creadă pentru o clipă că-s ai lui, dar ocolișurile acelea prin mâinile unor zgârciți sau ale unor risipitori erau scurte față de lunga încremenire a metalului picurat în vinele pământului înainte ca Adam să fi trăit. Pereții de cărămidă se prefăceau în noroiul în care într-o zi aveau să se întoarcă. Acareturile mănăstirii Cordelierilor, unde stătea destul de mulțumitor la adăpost și la căldură, încetau de a mai fi o casă, acel loc geometric al omului, pavăză solidă a spiritului chiar mai mult decât a trupului. Nu mai era decât cel mult o colibă
în pădure, un cort pe marginea unui drum, un petic de pânză aruncat între noi și nemărginire. Olanele lăsau să se strecoare negura și necuprinsele stele.
Sute de morți, precum și oameni vii la fel de rătăcitori ca și morții, sălășluiau aici; zeci de mâini așezaseră geamurile, plămădiseră cărămizile și tăiaseră cu ferăstrăul scândurile, bătuseră cuie, cususeră sau lipiseră; să găsești încă în viață pe muncitorul ce țesuse fâșia aceea de dimie sau să chemi un mort ar fi fost deopotrivă de greu. Acolo trăiseră niște oameni ca viermii în gogoașa lor, și aveau să trăiască și după el. Bine ascunși, dacă nu chiar cu desăvârșire nevăzuți, un șobolan sub podea, o gânganie rozând pe dinăuntru o grindă
bolnavă vedeau altfel decât el spațiile pline și goale, numite odaia lui… Se uită
în sus. În tavan, pe o bârnă ce mai fusese cândva folosită, era însemnat un an: 1491. Pe vremea când fuseseră cioplite cifrele ca să se statornicească o dată
de care nu-i mai păsa nimănui, el nu viețuia încă, și nici femeia ce-l zămislise.
Jucându-se parcă, inversa cifrele: anul 1941 după nașterea lui Hristos. Se căznea să-și închipuie anul acela fără nicio legătură cu viața lui și despre care nu se știa decât un singur lucru, și anume că va fi. Pășea pe propria lui țărână.
Dar timpul era asemenea fibrei stejarului: nu simțea datele crestate de mâna omului. Pământul se învârtea fără să aibă habar de calendarul iulian sau de era creștină, descriindu-și, ca un inel neted, cercul fără de început și fără de sfârșit. Zénon își aminti că la turci era anul 973 după Egira; Darazi, însă, socotise în taină după era lui Cosroès. Trecând de la an la zi, se gândi că în clipa aceea soarele abia răsărea pe acoperișurile din Pera. Camera se apleca într-o parte; chingile scrâșneau ca niște parâme; patul aluneca de la apus spre răsărit, invers față de mișcarea aparentă a cerului. Siguranța de a se odihni în chip statornic pe un petic de pământ belgian era o eroare grosolană; acel punct din spațiu unde se afla acum va cuprinde peste un ceas marea și valurile sale, puțin mai târziu cele două Americi, iar apoi continentul Asiei. Ținuturile unde nu avea să meargă nicicând se îngrămădeau ca într-o prăpastie peste azilul Saint-Cosme. Zénon însuși se risipea ca cenușa în vânt.
SOLVE ET COAGULA…19 Știa ce înseamnă acea sfâșiere a ideilor, acea falie din inima lucrurilor. Pe când era doar un tânăr învățat, citise în cartea lui Nicolas Flamel descrierea acelui opus nigrum, a încercărilor de dizolvare și de calcinare a formelor care este partea cea mai grea din lupta pentru Piatra Filosofală. Deseori Don Blas de Vela îi afirmase solemn că această operație avea să se înfăptuiască de la sine, cu sau fără voia noastră, atunci când toate condițiile vor fi îndeplinite. Zénon cugetase cu înflăcărare la aceste vorbe ce i se păreau scoase din cine știe ce carte de farmece înspăimântătoare, dar poate demnă de crezare. Acea separare alchimistă atât de primejdioasă încât filosofii ermetici n-o pomeneau decât pe ocolite, atât de grea încât vieți întregi 19 Desfă și încheagă… (lat.).
se irosiseră zadarnic încercând s-o înfăptuiască, odinioară o confundase cu o răzvrătire ușuratică. Descotorosindu-se apoi de acest talmeș-balmeș de visări la fel de vechi ca însăși amăgirea omenească, alegându-și din învățăturile dascălilor săi alchimiști doar câteva rețete folositoare, se hotărâse să dizolve și să coaguleze materia în sensul unei experimentări săvârșite cu însăși substanța lucrurilor. Acum, cele două curbe ale parabolei se întâlneau; acea mors philosophica20 se împlinise: operatorul ars de acizii cercetării era subiect și totodată obiect, alambic fragil și, pe fundul rezervorului, precipitat negru. Experiența pe care crezuse c-o poate îngrădi în laborator se întinsese și cuprinsese totul. S-ar putea, prin urmare, ca și celelalte faze ale aventurii alchimiste să fie altceva decât visuri? Din străfundurile fisurii lua naștere o Himeră. Îndrăznea să zică Da precum odinioară îndrăznise să zică Nu. Se oprea dintr-odată, trăgând din răsputeri de propriile lui hățuri. Prima fază a căutării Pietrei Filosofale îi înghițise toată viața. Îi lipsea timpul și puterea să
meargă mai departe, presupunând că s-ar fi aflat o cale și că un om ar fi putut s-o apuce pe acea cale. S-ar putea ca putrezirea ideilor, moartea instinctelor, strivirea formelor aproape insuportabilă naturii umane să fie repede urmată
de moartea cea adevărată și ar fi interesant de știut pe ce cale, după cum s-ar putea ca spiritul întors din zonele amețitoare să-și reia rutina obișnuită, înzestrat doar cu niște aptitudini mai libere și întrucâtva purificate. Ar fi frumos să li se vadă efectele.
Începea să le vadă. Munca de la azil nu-l obosea: nicicând mâna și ochiul nu-i fuseseră mai sigure. Zdrențăroșii lui care, în fiece dimineață, așteptau cu răbdare deschiderea azilului, erau îngrijiți cu tot atâta măiestrie ca pe vremuri mai-marii lumii acesteia. Desăvârșita lipsă de ambiție sau de teamă
îi îngăduia să-și aplice mai liber metodele și cu urmări aproape totdeauna bune: această încordare deplină înlătura chiar și mila. Trupul lui uscat și nervos părea să se fi întărit odată cu trecerea anilor; frigul îl supăra mai puțin; ai fi zis că nu-i mai pasă de gerul iernii și de umezeala verii; reumatismul cu care se pricopsise în Polonia nu-l mai chinuia. Încetase să mai simtă urmările unor friguri aduse odinioară din Orient. Mânca nepăsător ceea ce-i aducea de la trapeză un frate trimis de stareț să slujească la azil, sau își alegea niște mâncăruri ieftine de la han. În acea perioadă a vieții sale, carnea, sângele, măruntaiele, tot ceea ce fremătase și trăise îl scârbea, căci animalele mor în chinuri ca și oamenii și nu-i plăcea să digere agonii. De pe vremea când tăiase cu mâna lui un porc la un măcelar din Montpellier ca să verifice dacă există
sau nu o coincidență între pulsația arterei și sistola inimii, încetase să mai 20 Moarte filosofică (lat.).
creadă că e nevoie să folosești două cuvinte diferite ca să vorbești despre vita pe care o tai și despre omul pe care-l ucizi, despre animalul ce crapă și omul ce moare. În materie de alimente, preferințele lui se îndreptau spre pâine, spre bere, spre fierturile ce păstrează câte ceva din aroma densă a pământului, spre verdețurile apoase, spre fructele răcoritoare, spre rădăcinile subterane și gustoase. Hangiul și fratele bucătar se minunau de înfrânarea lui și o puneau pe seama unor temeiuri cucernice. Uneori, totuși, se silea să mănânce gânditor o bucată de burtă sau o felie de ficat în sânge, ca să-și dovedească sieși că refuzul său era pornit din cuget și nu dintr-o toană a gustului. Veșmintele nu-i fuseseră niciodată prea grozave: fie din nepăsare, fie din dispreț, nu și le mai reînnoia. În privința dragostei, era tot medicul care, odinioară, îi sfătuise pe bolnavii săi să se întremeze cu ajutorul plăcerilor trupești așa cum în alte împrejurări li se prescrie vin. I se părea că tainele acelea mistuitoare constituie pentru cea mai mare parte dintre oameni singura cale de acces spre împărăția de văpăi, de unde poate că ne și tragem ca niște scântei infime; sublima înălțare era însă de foarte scurtă durată, și în sinea lui se îndoia că un act atât de supus rutinei materiei, atât de dependent de uneltele perpetuării fizice ar putea fi, pentru un filosof, altceva decât o experiență pe care ești nevoit s-o faci pentru ca apoi să renunți la ea.
Castitatea i se păruse altădată o superstiție ce trebuia combătută; astăzi, îi apărea ca una dintre fețele seninătății; gusta din plin acea cunoaștere rece a oamenilor la care ajungi atunci când nu-i mai dorești. Odată, totuși, cucerit de o întâlnire, s-a dedat din nou jocului dragostei și s-a mirat el însuși de forța lui. Într-o zi s-a înfuriat pe un neisprăvit de călugăr care vindea în oraș alifiile azilului, dar mânia lui era mai mult deliberată decât instinctivă. Își îngăduia chiar câte un acces de mândrie după vreo operație reușită, așa cum lași un câine să se tăvălească prin iarbă.
Într-o dimineață, pe când strângea ierburi de leac în timpul unei plimbări, o întâmplare neînsemnată și aproape caraghioasă l-a pus pe gânduri; a fost pentru el ceva asemănător cu o revelație ce-i luminează unui credincios o taină sfântă. Plecase din oraș cu noaptea-n cap ca să se ducă până în preajma dunelor, și-și luase și o lupă, construită de un meșter din Bruges după
indicațiile lui, ca să cerceteze îndeaproape rădăcinuțele și semințele plantelor adunate. Pe la amiază, a adormit culcat pe burtă în nisip, cu capul pe braț; lupa îi căzuse din mână și stătea pe o tufă de iarbă uscată, sub el. Când s-a trezit, i s-a părut că zărește chiar lângă obrazul lui o lighioană extraordinar de mobilă, moluscă sau insectă ce se mișca în umbră. Forma îi era sferică; partea de mijloc, neagră, lucioasă și umedă, era înconjurată de o zonă spălăcită de un alb trandafiriu; niște firișoare de păr ca niște franjuri creșteau pe margine,
ieșind dintr-un fel de carapace moale, castanie, brăzdată de crăpături și presată cu umflături. Lucrul acela fragil era înzestrat cu o viață aproape înspăimântătoare. În mai puțin de o clipă, înainte chiar ca viziunea să se fi putut formula într-o gândire, își dădu seama că ceea ce vedea nu era altceva decât ochiul lui reflectat și mărit de lupa pe care iarba și nisipul din spatele ei o preschimbau într-un fel de oglindă. S-a sculat în capul oaselor, dus pe gânduri. Se văzuse văzând; scăpând de rutina perspectivelor obișnuite, se uitase de foarte aproape la organul mic și uriaș, apropiat și totuși străin, vioi, dar vulnerabil, înzestrat cu puteri imperfecte și cu toate acestea uimitoare, de care depindea ca să vadă universul. Din viziunea ce-i sporise în chip ciudat cunoașterea de sine și totodată noțiunile cu privire la multiplele lucruri ce-i alcătuiesc ființa, nu putea să tragă nicio concluzie teoretică. Ca și ochiul lui Dumnezeu din anumite stampe, ochiul acela de om devenea un simbol.
Principalul era să culegi, înainte de a se fi lăsat noaptea, puținul pe care-l filtra din lume, să-i controlezi mărturiile și, dacă se poate, să-i corectezi greșelile.
Într-un fel, ochiul cumpănea abisul.
Ieșea din bezna defileului. Adevărul este că mai ieșise și altă dată. Și avea să mai iasă. Tratatele închinate aventurii spiritului greșeau atunci când îi atribuiau faze succesive: dimpotrivă, toate se amestecau; totul era supus revenirilor și nesfârșitelor repetări. Căutările gândirii se învârteau într-un cerc. Odinioară, la Basel, și în multe alte locuri, străbătuse aceeași beznă.
Aflase de mai multe ori aceleași adevăruri. Experiența însă se acumula: cu timpul, pasul devenea mai sigur; într-o anumită întunecime, ochiul începea să
vadă mai departe; mintea omenească stabilea măcar unele legi. Cum i se întâmplă unui om ce urcă, sau poate coboară povârnișul unui munte, Zénon se ridica sau se cufunda pe loc; vedea cel mult, la fiecare cotitură, căscându-se prăpastia, când pe dreapta, când pe stânga. Urcușul se putea măsura doar după aerul ce se rărea și după noile culmi ce se iveau în spatele celor ce până
atunci mărginiseră parcă zările. Noțiunea de suiș sau coborâș era însă greșită: stelele străluceau și sus și jos; nu se afla nici în fundul genunii, nici în mijlocul ei. Hăul era dincolo de sferele cerești și totodată înlăuntrul bolții osoase. Totul părea că se desfășoară în străfundurile unei nesfârșite serii de curbe închise.
Se apucase iar de scris, dar fără să-și mai propună publicarea operelor lui.
Dintre toate tratatele de medicină ale antichității prețuise totdeauna cartea a treia din Epidemicele lui Hipocrat pentru descrierea precisă a cazurilor clinice cu simptomele, cu evoluția de zi cu zi și cu rezultatele lor. Ținea și el un registru asemănător în ceea ce-i privea pe bolnavii tratați la azilul Saint-Cosme. Vreun medic ce avea să trăiască după el va ști poate să tragă foloase
de pe urma acestor însemnări ale unui confrate ce-și practicase meseria în Flandra, pe vremea Majestății-sale regelui Filip al II-lea. Câtăva vreme l-a muncit un gând mai îndrăzneț și anume să întocmească un Liber Singularis unde să însemne cu migală tot ceea ce știe despre un om, în cazul în speță el însuși, despre firea, comportarea, faptele sale mărturisite sau tainice, întâmplătoare sau voite, gândurile și de asemenea visele sale. Reducând acest plan prea vast, s-a mărginit la un singur an trăit de acest om, apoi la o singură
zi; uriașul material îl depășea chiar și așa, și în curând și-a dat seama că dintre toate mijloacele de a-ți petrece timpul, acesta este cel mai primejdios. S-a lăsat păgubaș. Uneori, ca să-și treacă vremea, așternea pe hârtie niște așa-zise profeții, care în realitate satirizau greșelile și monstruozitățile vremii sale, dându-le înfățișarea neobișnuită a unei noutăți sau a unei minuni. Când i se ivea prilejul, ca să facă haz, îi împărtășea câteva dintre aceste ciudate enigme organistului de la Saint-Donatien, cu care se împrietenise de când îi operase nevasta de o tumoare benignă. Organistul și jumătatea lui își băteau capul să
le pătrundă înțelesul ca pe acela al ghicitorilor, apoi râdeau și nu i le luau în nume de rău.
Tot pe vremea aceea s-a ocupat de un răsad de pătlăgică roșie, raritate botanică provenită dintr-un butaș dobândit cu chiu cu vai dintr-un specimen unic adus din Lumea Nouă. Această plantă de preț pe care o ținea în laboratorul lui l-a îndemnat să se apuce din nou de vechile lui studii referitoare la circulația sevei; cu ajutorul unui capac ce împiedica evaporarea apei turnate pe pământul din ghiveci și cântărind cu grijă în fiecare dimineață
ghiveciul, a ajuns să măsoare câte uncii de lichid sunt consumate zilnic datorită puterii de absorbție a plantei; a încercat mai apoi să calculeze algebric până la ce înălțime se poate ridica fluidul în interiorul unui trunchi sau al unei tulpini ca urmare a acestei proprietăți; era în corespondență
