mai punem la socoteală un fapt ce nu trebuie niciodată trecut cu vederea, și anume că o moarte năprasnică putea s-o ia înainte bolii; așadar, soarta acestui om cu adevărat sfânt era pecetluită ca și când viața i s-ar fi încheiat.

Tumoarea, ascunsă prea adânc, nu putea fi atinsă nici de scalpel, nici de cauter. Singura cale de a mai prelungi viața prietenului său era să-i dea putere cu ajutorul unui regim prudent; va trebui să-i facă rost de alimente semilichide, consistente și totodată ușoare, pe care să le înghită fără să se chinuiască prea rău când îngustarea din ce în ce mai accentuată a gâtlejului nu-i va mai îngădui să absoarbă mâncarea obișnuită a mănăstirii; va trebui de asemenea să vegheze ca bolnavul să fie scutit de luările de sânge și de purgativele medicilor obișnuiți care, în trei sferturi din cazuri, nu făceau altceva decât să secătuiască în mod barbar puterile omului. Când va veni clipa să i se potolească durerile excesive, opiaceele vor fi eficace, iar până atunci ar fi înțelept să-l amăgească în continuare cu doctorii inofensive ca să-l pună la adăpost de spaima de a se simți părăsit în ghearele bolii. Deocamdată, arta medicului nu putea să mai facă nimic.

Stinse lampa. Ninsoarea se oprise, dar albeața ei înghețată ca însăși moartea năpădise odaia; acoperișurile povârnite ale mănăstirii sclipeau ca stelele. În constelația Taurului, o singură planetă gălbuie strălucea la miazăzi cu luciul ei șters, nu prea departe de minunatul Aldebaran și de lichidele Pleiade. Zénon renunțase demult să mai alcătuiască scheme astrologice, considerând că raporturile noastre cu aceste sfere îndepărtate sunt prea confuze ca să poți baza pe ele niște calcule sigure, chiar dacă, ici-colo, se impuneau unele rezultate ciudate. Sprijinit de prichiciul ferestrei, se cufundă

totuși în visări mohorâte. Știa că, după data nașterii lor, și el și starețul aveau pricini temeinice să se teamă de această poziție a lui Saturn.

24 Oglindă pentru cercetarea interiorului gurii (instrument medical) (lat.).

RĂTĂCIRILE TRUPULUI

Descotorosindu-se de bețivul care fura alifiile, Zénon îl înlocuise, de câteva luni, spre mulțumirea tuturor, cu alt frate infirmier, un călugăr tânăr de optsprezece ani. Fratele Cyprien era un țăran intrat în mănăstire când avea vreo cincisprezece ani; știa doar câteva cuvinte latinești, cât să dea, de bine de rău, răspunsurile la liturghie, și nu vorbea decât flamanda greoaie din satul lui. Oamenii îl auzeau adesea îngânând niște cântecele învățate desigur pe vremea când își mâna boii. Mai avea încă unele slăbiciuni copilărești; de pildă, vâra mâna pe ascuns în borcanul plin cu zahărul pentru îndulcit siropurile.

Băiatul acela molatic avea însă o îndemânare fără seamăn când era vorba să

pună un plasture sau să înfășoare o fașă; nicio rană, niciun buboi nu-l speriau și nici nu-l scârbeau. Copiilor, când veneau la dispensar, le plăcea zâmbetul lui. Zénon îl trimitea să-i ducă la ei acasă pe bolnavii prea șubrezi, pe care nu îndrăznea să-i lase singuri prin oraș; cu nasul în vânt, bucurându-se de larma și forfota de pe stradă, Cyprien alerga de la azil la spitalul Saint-Jean, dând sau luând cu împrumut doctorii, dobândind câte un pat pentru vreun calic pe care nu-l puteau lăsa să moară pe podea sau, dacă așa ceva nu era cu putință, hotărând vreo habotnică din mahala să-l primească pe zdrențăros. La începutul primăverii își aprinsese paie în cap, furând niște păducel ca să

împodobească statuia Sfintei Fecioare de sub boltă, căci în grădina mănăstirii nu înflorise încă nimic.

Mintea lui neșlefuită era plină de eresuri moștenite de pe la babele din sat; trebuia să bagi de seamă ca nu cumva să lipească pe rănile bolnavilor poza de cinci parale a câte unui sfânt tămăduitor. Credea în vârcolacii care urlă pe ulițele pustii și vedea peste tot locul vrăjitori și vrăjitoare. După părerea lui, slujba creștinească nu se putea săvârși dacă nu era de față, bineînțeles fără să

bată la ochi, și câte un atare slujitor al Satanei. Când i se întâmpla să fie singurul ajutor al preotului, în timpul liturghiei, dacă paraclisul era gol, îl bănuia pe preot, sau își închipuia că într-un ungher întunecos se află vreun vrăjitor nevăzut. Zicea că în anumite zile de peste an preotul era silit să fabrice vrăjitorii, ceea ce se înfăptuia citind de-a-ndoaselea rugăciunile botezului, și aducea drept dovadă faptul că nașă-sa îl scosese fuga din cristelniță când băgase de seamă că preotul ținea cartea de rugăciuni cu susul în jos. Te poți apăra ferindu-te de orice atingere, sau punând mâna pe cei bănuiți de vrăjitorie mai sus decât te atinseseră ei. Într-o zi Zénon, lovindu-l din întâmplare pe umăr, băiatul făcu ce făcu și după câteva clipe îl atinse ușor pe obraz.

Într-o dimineață după Duminica Tomii, stăteau împreună în spițerie.

Sébastien Théus își punea registrul la punct. Cyprien pisa alene niște boabe.

Din când în când se oprea și căsca.

— Dormi de-a-n picioarelea, zise medicul aspru. Vrei să mă faci să cred că

ți-ai petrecut noaptea rugându-te?

Băiatul zâmbi cu o mutră vicleană.

— Noaptea se întâlnesc Îngerii, zise el, după ce se uită pe furiș înspre ușă.

Sticluța cu vin trece din mână în mână; putina pentru baia Îngerilor e gata pregătită. Îngenunchează cu toții în fața Preafrumoasei, care-i îmbrățișează

și-i sărută; slujnica Preafrumoasei îi despletește cosițele și amândouă sunt goale ca în Rai. Îngerii își scot veșmintele de lână și-și privesc cu încântare veșmintele de piele cu care i-a înzestrat Dumnezeu; lumânările strălucesc și apoi se sting, și fiecare se lasă pradă dorințelor inimii.

— Halal basme! zise medicul cu dispreț.

Dar îl cuprinsese o neliniște nelămurită. Cunoștea acele denumiri angelice și acele imagini ușor ațâțătoare: fuseseră apanajul unor secte uitate, pe care lumea se mândrea că de peste o jumătate de veac le nimicise în Flandra, trecându-le prin foc și sabie. Își aducea aminte că auzise, când era copil, la gura sobei, în strada Lânarilor, vorbindu-se în șoaptă de niște adunări unde credincioșii se cunoșteau și trupește.

— De unde ai scornit prostiile astea primejdioase? întrebă el sever. Ai face bine să visezi lucruri mai frumoase.

— Nu-s basme, răspunse băiatul jignit. Când o vrea Mynheer, Cyprien o să-l ia de mână și-o să-l ducă să-i vadă și să-i atingă pe îngeri.

— Lasă gluma, spuse Sébastien Théus cu mult prea multă hotărâre.

Cyprien se apucase iar să piseze. Din când în când ducea la nas câte-un bob negru ca să-i simtă mai bine mirosul plăcut de mirodenie. Prudența îl îndemna să uite vorbele băiatului, dar curiozitatea birui și Zénon spuse enervat:

— Și mă rog, unde și când se țin așa-zisele voastre întâlniri nocturne? Nu-i chiar așa ușor să pleci noaptea din mănăstire. Știu că unii călugări sar gardul…

— Sunt niște proști, răspunse Cyprien cu o mutră disprețuitoare. Fratele Florian a găsit un loc de trecere pe unde Îngerii se duc și se întorc. Îl iubește pe Cyprien.

— Păstrează-ți tainele, zise medicul cu violență. De unde știi că n-o să vă

trădez?

Băiatul dădu ușor din cap.

— Mynheer n-o să le cășuneze niciun rău Îngerilor, insinuă el cu nerușinarea unui complice.

Cineva bătu la ușă și-i întrerupse. Zénon se duse să deschidă tresărind, cum nu i se mai întâmplase de pe vremea spaimelor de la Innsbruck. Era doar o fetiță care suferea de lupus și venea totdeauna cu fața acoperită de un văl negru, nu fiindcă s-ar fi rușinat de boala ei, ci fiindcă Zénon observase că

lumina îi făcea foarte rău. Faptul de a o primi și de a o îngriji pe biata fată îi mai abătu gândurile. Mai veniră și alți prăpădiți. Câteva zile, între medic și infirmier n-au mai avut loc discuții primejdioase. Zénon însă nu-l mai privea pe tânărul călugăr cu aceiași ochi. Sub rasa aceea trăia un trup și un suflet stârnind neliniște și ispită. În același timp i se părea că în podeaua adăpostului său se căscase o crăpătură. Fără să și-o mărturisească nici lui însuși, căuta un prilej să afle mai multe.

Acesta se ivi în sâmbăta următoare. Stăteau la masă și curățau instrumentele după închiderea dispensarului. Mâinile lui Cyprien se mișcau cu îndemânare printre pense ascuțite și bisturie tăioase. Deodată, rezemându-se cu amândouă brațele de toată fierăria aceea, începu să îngâne încet pe o melodie veche și complicată:

Chem și sunt chemat,

Beau și sunt băut,

Mănânc și sunt mâncat,

Joc și toți cântă,

Cânt și toți joacă…

— Ce mai e și cântecul ăsta? întrebă medicul cu asprime.

De fapt recunoscuse versetele osândite ale unei evanghelii apocrife, căci le auzise de mai multe ori în gura celor care, practicând ermetismul, le atribuiau puterii oculte.

— E imnul Sfântului Ioan, răspunse băiatul cu nevinovăție.

Și, plecându-se peste masă, urmă pe un ton de duioasă mărturisire:

— Primăvara a venit, porumbița oftează, baia Îngerilor e călduță. Se iau de mâini și cântă în șoaptă ca nu cumva cei răi să-i audă. Fratele Florian a adus ieri o lăută și cânta încetișor niște cântece atât de duioase, că-ți venea să

plângi.

— Faceți mulți isprava asta? întrebă aproape fără voia lui Sébastien Théus.

Băiatul numără pe degete.

— Quirin, prietenul meu, și novicele François de Bure, care are un chip luminos și o voce frumoasă și limpede. Matthieu Aerts vine din când în când, urmă el adăugând încă două nume, necunoscute medicului, iar fratele Florian lipsește rareori de la adunările Îngerilor. Pierre de Hamaere nu vine niciodată, dar îi iubește.