— Știu… am avut și eu parte de bucurii… Orice bucurie nevinovată e o rămășiță a grădinii Raiului… Dar bucuria n-are nevoie de noi, Sébastien.

Numai durerea ne cere milă. Din ziua când durerea ființelor omenești ne-a fost împărtășită, nu ne mai este cu putință să ne bucurăm, după cum bunului Samaritean i-ar fi fost cu neputință să se oprească într-un han cu vin bun și cu fete frumoase, în timp ce alături de el sângera bolnavul. Am ajuns să nu mai înțeleg nici măcar seninătatea sfinților pe pământ, sau deplina lor fericire în cer…

— În măsura în care cunosc cât de cât limbajul teologic, starețul trece printr-o perioadă de criză spirituală.

— Te rog din tot sufletul, prietene, nu reduce această cumplită suferință la nu știu ce încercare cucernică pe calea desăvârșirii, pe care de altfel nici nu consider că am apucat-o… Să ne uităm mai degrabă la criza spirituală a omenirii. Vai de noi! Ne temem că ne înșelăm atunci când ne plângem de rânduiala tuturor lucrurilor! Și totuși, doctore, cum de îndrăznim să-i trimitem lui Dumnezeu niște suflete la păcatele cărora adăugăm deznădejdea și hula, ca urmare a chinurilor la care le supunem trupurile? De ce oare am îngăduit încăpățânării, nerușinării și pizmei să se strecoare în discuțiile privind credința care, asemenea Sfintei Taine pictate de Sanzio în apartamentele Sfântului Părinte, ar fi trebuit să se petreacă doar în cer?…

Căci, la urma urmei, dacă anul trecut Regele ar fi binevoit să asculte protestele seniorilor noștri; dacă, pe vremea când eram copil, papa Léon l-ar fi primit cu mai multă bunătate pe un incult călugăr augustin… Nu cerea decât un lucru de care toate instituțiile noastre au totdeauna nevoie, și anume, niște reforme… Necioplitul acela era jignit de abuzurile ce m-au supărat și pe mine când am fost la curtea lui Julius al III-lea; nu greșește când ne mustră cinurile din pricina unei bogății ce ne stânjenește și nu este pusă întru totul în slujba Domnului…

— Starețul nu ne ia ochii cu luxul lui, îl întrerupse Sébastien Théus zâmbind.

— Am tot ce-mi trebuie ca să mă simt bine, răspunse călugărul întinzând mâna spre cărbunii cenușii.

— Sfinția-ta să nu-i acorde cumva din mărinimie prea multe justificări adversarului, spuse filosoful după ce stătu puțin pe gânduri. Odi hominem unius libri22: Luther a răspândit o idolatrizare a Scripturii mai dăunătoare decât multe obiceiuri socotite chiar de el ca superstiții, iar doctrina mântuirii prin credință înjosește demnitatea omului.

— Sunt de acord, zise starețul mirat, dar la urma urmei, ca și el, cinstim cu toții Scriptura și cu toții îi punem Mântuitorului la picioare neînsemnatele noastre însușiri.

— Firește, sfinția-ta, și poate că tocmai de aceea discuțiile astea tăioase sunt de neînțeles pentru un ateu.

— Nu insinua ceva ce nu vreau să ascult, șopti starețul.

— Tac, zise filosoful. Constat doar că nobilii reformați din Germania, care joacă popice cu capetele țăranilor răsculați, nu sunt mai prejos de pedestrașii ducelui, și că Luther a făcut jocul principilor, ca și cardinalul de Granvelle.

— A ales ordinea, ca noi toți, spuse starețul obosit.

22 Urăsc omul unei singure cărți (lat.).

Afară viscolea. Doctorul se sculase ca să se întoarcă la dispensar, dar starețul îi arătă că pe o vreme așa de păcătoasă nu vor fi îndrăznit mulți bolnavi să iasă din casă și că fratele infirmier va răzbi și singur.

— Dă-mi voie să-ți mărturisesc un lucru pe care l-aș tăinui unei fețe bisericești, după cum și dumneata mi-ai împărtăși mai degrabă mie decât unui confrate vreo ipoteză anatomică îndrăzneață, urmă starețul cu greu. Nu mai pot, prietene… Sébastien, în curând se vor fi scurs o mie șase sute de ani de la întruparea lui Hristos, și noi am adormit cu capul pe Cruce, ca pe o pernă… Mai-mai că-ți vine să zici că, de vreme ce Mântuirea a avut loc o dată

pentru totdeauna, nu ne rămâne decât să acceptăm lumea asta așa cum e ea, sau cel mult, să ne dobândim mântuirea fiecare doar pentru sine. Preamărim, e drept, Credința; o plimbăm pe ulițe și ne mândrim cu ea; îi jertfim, la nevoie, mii de vieți, inclusiv pe a noastră. Facem de asemenea mare caz de Nădejde; prea am vândut-o adesea habotnicilor pe bani grei. Dar cui îi mai pasă de Dragoste? Doar câtorva sfinți, și mă cutremur când mă gândesc cât de strâmte sunt hotarele în care o practică… Până și la vârsta mea și cu haina pe care o port, mi s-a părut adesea că dragostea mea prea duioasă e un cusur al firii mele împotriva căruia s-ar fi cuvenit să lupt… Și mă gândesc că dacă unul dintre noi s-ar avânta spre mucenicie, nu în numele Credinței, căreia până

acum destui oameni i-au stat mărturie, ci doar într-al Milosteniei, dacă s-ar ridica în ștreang, sau s-ar cocoța pe rug în locul sau alături de cea mai pocită

victimă, ne-am afla poate pe alt pământ și sub un cer nou… Ticălosul cel mai înrăit, ereticul cel mai primejdios nu vor fi nicicând mai prejos de mine în aceeași măsură în care eu sunt mai prejos de Iisus Hristos.

— Starețul visează la un lucru foarte asemănător cu ceea ce alchimiștii noștri numesc calea uscată sau calea rapidă, răspunse Sébastien Théus grav.

În fond, e vorba să transformi totul dintr-odată și doar cu slabele noastre mijloace… E o cale primejdioasă, Sfinția-ta.

— Nu te teme, zise bolnavul cu un fel de zâmbet rușinat. Nu-s decât un biet om și cârmuiesc de bine, de rău șaizeci de călugări… Mă crezi în stare să-i trag de bunăvoie după mine în cine știe ce aventură? Nu-i oricine vrednic să

deschidă ușile raiului printr-o jertfă. Prinosul, dacă s-o aduce, va trebui să se săvârșească altfel.

— Se săvârșește de la sine când e gata sfânta împărtășanie, gândi Sébastien Théus cu glas tare, aducându-și aminte de avertismentele tainice ale filosofilor ermetici.

Starețul se uită la el uimit.

— Sfânta împărtășanie… zise el cucernic, sorbind aceste cuvinte atât de frumoase. Se zice că alchimiștii dumitale socotesc că Iisus Hristos e piatra filosofală, iar jertfa din timpul liturghiei o asemuiesc Marii Transmutații.

— Așa zic unii, făcu Zénon așezându-i starețului la loc pe genunchi pătura ce-i lunecase pe podea. Dar ce altă concluzie putem trage din aceste echivalențe, în afară de aceea că mintea omenească are o anumită aplecare?

— Ne îndoim, spuse starețul cu o voce dintr-odată tremurătoare, ne-am îndoit… Câte nopți n-am tot respins gândul că Dumnezeu, deasupra capetelor noastre, nu-i decât un despot sau un rege nepriceput și că ateul ce-l neagă e singurul om care nu hulește… Apoi, m-a străfulgerat o idee; boala e o fereastră

ce ți se deschide. Dacă ne înșelăm cumva când stabilim ca principiu de bază

că Dumnezeu e atotputernic și că toate chinurile noastre sunt un rezultat al voinței Sale? Dacă de noi depinde cumva ca împărăția Sa să vină? Am spus odinioară că Dumnezeu își desemnează trimișii; merg mai departe, Sébastien.

Poate că El nu e altceva decât o flacără plăpândă în mâinile noastre, poate că

depinde de noi s-o întreținem și să n-o lăsăm să se stingă; poate că noi suntem culmea cea mai înaltă pe care o poate atinge… Câți nefericiți, răzvrătiți împotriva atotputerniciei Sale, n-ar alerga spre El din străfundurile deznădejdii lor, dacă li s-ar cere să sară într-ajutorul slăbiciunii lui Dumnezeu?

— Iată niște păreri ce nu se potrivesc deloc cu învățăturile Sfintei Biserici.

— Nu, prietene; mă lepăd dinainte de orice ar putea sfâșia și mai tare trupul Bisericii. Admit că Dumnezeu stăpânește atotputernic în lumea duhurilor, dar noi suntem aici, în lumea trupurilor. Și pe acest pământ pe care a pășit, cum oare L-am văzut, dacă nu în chip de copil nevinovat culcat în paie, asemenea pruncilor ce zăceau pe zăpadă în satele noastre pustiite de oștile Regelui, în chip de vagabond ce nu avea nici măcar o piatră pe care să-și pună

capul, în chip de osândit, spânzurat la o răscruce, întrebându-se și el ca și noi de ce oare l-o fi părăsit Dumnezeu? Fiecare în parte suntem foarte slabi, dar gândul că El e și mai neputincios, și mai descurajat, că noi trebuie să-L

zămislim și să-L salvăm în ființele omenești este o mângâiere… Iartă-mă, spuse el tușind. Ți-am ținut predica pe care n-o mai pot ține din amvon.

Își lăsase pe speteaza jilțului capul mare și parcă brusc golit de gânduri.

Sébastien Théus se aplecă prietenește spre el în timp ce-și încheia șuba și zise:

— O să mă gândesc la ideile pe care starețul a binevoit să mi le aducă la cunoștință. Înainte de a-mi lua rămas bun, aș putea oare să-i împărtășesc în schimbul lor o ipoteză? Majoritatea filosofilor vremii noastre susțin că există

o Anima Mundi23, simțitoare și mai mult sau mai puțin conștientă, din care fac parte toate lucrurile; eu însumi am visat la tăcutele cugetări ale pietrelor… Și, cu toate acestea, singurele fapte cunoscute par a arăta că suferința, și în consecință bucuria și deci binele și ceea ce numim răul, dreptatea și ceea ce 23 Suflet al Lumii (lat.).

este pentru noi nedreptatea precum și, în sfârșit, într-un fel sau într-altul, puterea de a înțelege, care slujește la deosebirea acestor contrarii, nu există

decât în lumea sângelui și poate a sevei, a trupului brăzdat de firișoare de nervi ca de o rețea de fulgere, și (cine știe?) a tulpinii ce crește spre lumină, Binele ei Suveran, și suferă de pe urma lipsei de apă, se chinuiește la frig, rezistă cât poate încălcărilor nedrepte ale altor plante. Tot restul, adică regnul mineral și cel al duhurilor, dacă cumva există, e poate nesimțitor și liniștit, dincolo sau dincoace de bucuriile și durerile noastre. S-ar putea, Sfinția-Ta, ca frământările noastre să nu fie decât o neînsemnată excepție în ordinea universală și prin aceasta s-ar putea explica nepăsarea acestei substanțe neschimbătoare pe care o numim cucernic Dumnezeu.

Pe stareț îl străbătu un fior; și-l stăpâni și zise:

— Mă îngrozește ce spui. Dar dacă-i așa, ne-am întors mai mult ca oricând în lumea bobului de grâu ce se macină și a Mielului ce se jertfește. Mergi în pace, Sébastien.

Zénon trecu din nou pe sub bolta ce lega azilul Saint-Cosme de mănăstire.

Zăpada viscolită se îngrămădea ici-colo în mormane mari, albe. Cum a ajuns acasă, s-a dus drept în odăița unde-și rânduise pe niște rafturi cărțile moștenite de la Jean Myers. Bătrânul avusese un tratat de anatomie publicat cu douăzeci de ani în urmă de Andréas Vésalius, care luptase ca și Zénon împotriva rutinei galienice și pentru o cunoaștere mai completă a corpului omenesc. Zénon nu-l întâlnise decât o singură dată pe vestitul medic ce făcuse o strălucită carieră la curte înainte de a muri de ciumă în Orient; mărginindu-se la meseria lui de medic, Vésalius nu avusese a se teme de alte persecuții decât de cele ale unor pedanți neghiobi, de care de altminteri avusese parte din belșug. Și el furase cadavre: își făcuse o imagine despre interiorul omului bazată pe oasele adunate de sub spânzurători și de pe ruguri sau, lucru chiar mai indecent, dobândite datorită îmbălsămării unor oameni de seamă cărora le lua într-ascuns câte un rinichi sau conținutul vreunui testicul înlocuit cu niște câlți, astfel încât nimic n-ar fi lăsat să se presupună că preparatele respective proveneau de la altețele-lor.

Așezând tratatul sub lampă, Zénon căută planșa unde se afla o secțiune prin esofag și laringe, cu traheea-arteră: desenul i s-a părut unul dintre cele mai imperfecte ale marelui anatomist, dar, știa prea bine că Vésalius, ca și el, fusese adesea nevoit să lucreze prea repede, având la îndemână trupuri gata putrezite. A pus degetul pe locul unde bănuia că se află polipul din gâtul starețului, care, într-o zi, mai curând sau mai târziu, avea să-l înăbușe pe bolnav. În Germania avusese ocazia să disece un vagabond mort de aceeași

boală; amintirea acestuia și cercetarea făcută cu ajutorul unui speculum oris24

îl îndemnau să recunoască, dincolo de simptomele neprecise ale bolii starețului, acțiunea nefastă a unei părticele de carne ce înghițea încet-încet țesuturile învecinate. Ai fi zis că ambiția și violența, atât de străine de firea călugărului, se înfipseseră într-un colțișor al trupului său, de unde până la urmă aveau să distrugă acel om alcătuit doar din bunătate. Dacă nu cumva se înșela, Jean-Louis de Berlaimont, stareț al mănăstirii Cordelierilor din Bruges, fost mare dregător al reginei-mame Maria a Ungariei, plenipotențiar la tratatul de la Crespy, avea să moară peste câteva luni sugrumat de nodul acela care i se strângea în fundul gâtlejului, afară doar dacă acel polip nu avea să

rupă în calea lui o vână, înecându-l pe bietul om în propriul său sânge. Fără să