— Parcă spuneai că oamenii sărmani pe care-i îngrijești urmăresc cu simpatie evoluția așa-zisei Reforme.
— Nici n-am spus și nici n-am observat una ca asta, răspunse Sébastian prevăzător. Sfinția-ta știe desigur că cei care au păreri compromițătoare știu de obicei să tacă, adăugă el cu o ușoară ironie. E drept că acea cumpătare evanghelică îi atrage pe unii săraci. Majoritatea însă sunt catolici buni, măcar în virtutea obișnuinței.
— În virtutea obișnuinței, repetă îndurerat călugărul.
— Eu unul, zise cu răceală doctorul Théus, hotărându-se să lungească
vorba pentru a-i da starețului timp să-și potolească emoția, în toate astea văd mai cu seamă veșnica neorânduială a treburilor omenești. Despotul îi înfurie pe cei ce au o inimă dârză, dar nimeni nu neagă faptul că Majestatea-sa domnește asupra Țărilor de Jos în conformitate cu drepturile pe care le deține de la o străbunică ce a fost moștenitoarea preaiubită a Flandrei. Nu stau să
judec dacă e drept să lași moștenire un popor așa cum ai lăsa un scrin; astea-s legile noastre. Seniorii care, mânați de demagogie, își iau numele de „Calici”
21, sunt asemenea lui Ianus, trădători pentru regele căruia îi sunt vasali, eroi și patrioți pentru popor. Pe de altă parte, uneltirile principilor și vrajba din orașe sunt atât de mari, încât multor oameni prevăzători jafurile străinilor li se par mai ușor de îndurat decât neorânduiala ce ar urma după înfrângerea acestora. Spaniolii îi persecută cu sălbăticie pe așa-zișii reformați, dar majoritatea patrioților sunt catolici cinstiți. Reformații se mândresc cu moravurile lor aspre, dar căpetenia lor din Flandra, Domnul de Bréderode, este un ticălos desfrânat. Guvernatoarea, care ține să-și păstreze locul, făgăduiește desființarea tribunalelor Inchiziției și anunță totodată înființarea altor instanțe de judecată ce-i vor trimite pe eretici pe rug. Biserica stăruie, plină de îndurare, ca acei ce se spovedesc in extremis să fie supuși doar morții, împingându-i astfel pe unii nenorociți să jure strâmb sau să ia în deșert sfintele taine. Evanghelicii, la rândul lor, căsăpesc ori de câte ori pot jalnicele rămășițe ale anabaptiștilor. Preoțimea din Liège, care, prin definiție, ține cu sfânta Biserică, se îmbogățește furnizând arme pe față oștirilor regești și într-ascuns „Calicilor”. Fiecare urăște soldații plătiți de străini, cu atât mai mult cu cât, fiind prost plătiți, își scot pârleala pe spinarea cetățenilor, dar în schimb, cetele de tâlhari care, profitând de tulburările din țară pradă satele, îi obligă
pe burghezi să ceară sprijinul halebardelor și al sulițelor. Din principiu, burghezii care-și apără libertățile se uită urât la nobili și la rege, dar majoritatea ereticilor se recrutează din rândurile poporului de jos, și orice burghez îi urăște pe cei săraci. În zarva asta de vorbe, în vuietul armelor și uneori în zornăitul plăcut al galbenilor, strigătul celor trași pe roată sau sfâșiați de cleștii călăului se aude cel mai puțin. Asta-i lumea, părinte.
— În timpul sfintei liturghii, zise melancolic starețul, m-am rugat (după
obicei) pentru propășirea Guvernatoarei și a Majestății-sale. Pentru Guvernatoare, treacă-meargă: Doamna e o femeie destul de cumsecade, care caută o învoială între secure și butuc. Dar trebuie oare să mă rog și pentru Irod? Trebuie oare să-i cer lui Dumnezeu propășirea cardinalului de Granvelle, aflat într-un loc retras, simplă prefăcătorie de altfel, de unde 21 În original Gueux (fr.).
continuă să ne hărțuiască? Religia ne obligă să respectăm stăpânirea și sunt de acord. Stăpânirea îi împuternicește însă pe alții să-i exercite autoritatea și, cu cât cobori mai jos, cu atât aceasta dobândește un chip mai grosolan sau mai josnic, pe care apare în mod grotesc urma crimelor noastre. Trebuie oare să-mi continui rugăciunile pentru mântuirea străjilor valone?
— Sfinția-sa poate în orice caz să se roage ca Dumnezeu să-i lumineze pe cei ce ne conduc, zise doctorul.
— Am mai cu seamă nevoie să mă lumineze pe mine, răspunse călugărul cu smerenie.
Zénon abătu convorbirea spre nevoile și cheltuielile azilului, căci discuțiile cu privire la treburile obștești îl tulburau prea tare pe călugăr. Când să-și ia rămas bun, starețul îl opri totuși, făcându-i prevăzător semn să închidă ușa chiliei:
— Nu e nevoie să te sfătuiesc să fii cu băgare de seamă, spuse el. Vezi bine că niciun om nu se află destul de sus sau destul de jos ca să fie scutit de bănuieli sau de ocări. Să nu afle nimeni ce am vorbit.
— Doar dacă aș vorbi cu umbra mea, răspunse doctorul Théus.
— Ești strâns legat de această mănăstire, îi aminti călugărul. Ai grijă că
sunt o grămadă de oameni aici în oraș și chiar între zidurile astea care abia așteaptă să-l poată învinui de răzvrătire și erezie pe starețul Cordelierilor.
Asemenea convorbiri au mai avut loc destul de des. Starețul părea însetat de ele. Lui Zénon i se năzărise că omul acela atât de respectat era la fel de singur și chiar mai amenințat decât el însuși. La fiecare vizită, medicul vedea mai limpede pe chipul călugărului semnele bolii nelămurite ce-i măcina puterea. Neliniștea și mila pe care nenorocirile vremii sale i le pricinuiau starețului ar fi putut să fie singura pricină a acestei stranii sfârșeli; ar fi fost însă cu putință ca, dimpotrivă, ele să fie doar urmările bolii și semnul că ființa lui era prea zdruncinată ca să mai rabde durerile lumii cu neclintita nepăsare a majorității oamenilor. Zénon l-a convins să ia în fiecare zi niște întăritoare amestecate cu vin; le lua, ca să-i facă pe plac.
Și medicul prinsese gustul acestor schimburi de cuvinte curtenitoare și totuși lipsite aproape cu desăvârșire de minciună. În urma lor îi rămânea însă
un simțământ nelămurit de înșelăciune. O dată mai mult, așa cum la Sorbona te căznești să vorbești pe latinește, ca să fii înțeles, Zénon fusese nevoit să-și însușească un grai străin, ce-i denatura gândirea, cu toate că-i stăpânea la perfecție modulațiile și construcțiile; în cazul în speță, graiul era acela al unui creștin smerit, dacă nu chiar habotnic, și al unui supus credincios, dar neliniștit de starea în care se afla lumea în clipa aceea. O dată mai mult, și ținând seamă de vederile starețului, accepta, mai degrabă din respect decât
din spirit de prevedere, să pornească de la niște premise pe care, în forul său interior, ar fi refuzat să-și clădească raționamentele; nesocotindu-și propriile griji, se silea să-i arate un singur chip al gândurilor sale, mereu același și anume cel care-l oglindea pe prietenul său. Falsitatea, inerentă relațiilor dintre oameni și devenită la el o a doua natură, îl stânjenea în această
prietenie liberă dintre doi oameni dezinteresați. Să fi știut starețul ce puțin loc ocupau în cugetările singuratice ale doctorului Théus subiectele îndelung dezbătute în chilia lui, s-ar fi mirat foarte. Nu pentru că nenorocirile Țărilor de Jos l-ar fi lăsat nepăsător pe Zénon, ci fiindcă trăise prea multă vreme într-o lume trecută prin foc și sabie ca să resimtă aceeași uimită durere ca starețul Cordelierilor în fața acestor noi dovezi de sălbăticie omenească.
În ceea ce privea primejdiile ce-l pășteau pe el personal, i se păreau pentru moment mai degrabă atenuate decât sporite de tulburările publice. Nimeni nu se mai gândea la neînsemnatul Sébastien Théus. Prin forța împrejurărilor, taina pe care adepții magiei jurau că o vor păstra în interesul științei lor îl învăluia și pe el; era într-adevăr invizibil.
Într-o seară, în răstimpul aceleiași veri, la ceasul stingerii, s-a urcat în chițimia lui după ce încuiase ușile, ca de obicei. Azilul se închidea de regulă
după vecernie; o singură dată, pe vremea unei molime, când spitalul Saint-Jean nu mai avea locuri, medicul își luase răspunderea să așeze pe podea niște mindire și să-i oprească pe bolnavi în sala de jos. Fratele Luca, însărcinat cu spălatul lespezilor, tocmai plecase cu otrepele și gălețile lui. Deodată, Zénon a auzit lovindu-i-se de geam un pumn de pietriș ce-i aminti vremurile de demult, când se ducea să se întâlnească, după stingere, cu Colas Gheel. S-a îmbrăcat și a coborât.
Era băiatul fierarului de pe strada Lânarilor. Josse Cassel i-a spus că un văr de-al său, de fel din Saint-Pierre-lez-Bruges, își frânsese piciorul din pricina unui cal ce zvârlise cu copita pe când îl aducea la unchiu-său la potcovit; zăcea ca vai de capul lui într-o cămăruță din spatele fierăriei. Zénon și-a luat cele trebuincioase și l-a însoțit pe Josse pe străzi. La o răspântie au dat de străji care i-au lăsat să treacă fără să le pună bețe-n roate, după ce Josse le-a explicat că se dusese să cheme un chirurg pentru tătâne-său, care-și strivise două
degete cu ciocanul. Minciuna i-a cam dat de gândit doctorului.
Rănitul era lungit pe un pat improvizat; era un țăran de vreo douăzeci de ani, un fel de lup bălai, cu părul lipit de obraz din cauza sudorii, pe jumătate, leșinat de durere și de atâta sânge cât pierduse. Zénon îi dădu un întăritor și-i cercetă piciorul: în două locuri oasele îi sfâșiaseră carnea care atârna, sfârtecată. Nimic nu te îndreptățea să crezi că întâmplarea se datora unui cal ce zvârlise cu copita; nu se vedeau nicăieri urmele acesteia. În asemenea
cazuri, prudența cerea să amputezi piciorul, dar rănitul, văzând că medicul trece prin flacără lama ferăstrăului, se învioră destul cât să se pornească pe zbierete; fierarul și feciorul său nu erau mai puțin speriați, căci se temeau, dacă operația ar da cumva greș, că rămân cu mortul pe cap. Schimbându-și planul, Zénon se hotărî să încerce mai întâi să reducă fractura.
Băiatul nu câștigă nimic; sforțarea de a întinde piciorul ca să-i așeze oasele la loc îl făcu să urle ca în timpul unor cazne; medicul se văzu nevoit să
deschidă rana cu briciul și să-și vâre mâna în adâncul ei ca să scoată
sfărâmăturile de os. O spălă apoi cu un vin tare pe care din fericire fierarul îl avea la îndemână într-un ulcior. Tatăl și fiul pregăteau feșe și scândurele. În cămăruță te înăbușeai, căci cei doi bărbați astupaseră cu grijă toate deschizăturile ca să nu se audă țipetele.
Zénon plecă de pe strada Lânarilor foarte îndoit în privința rezultatului.
Băiatului îi era cât se poate de rău și numai vigoarea tinereții mai îngăduia o oarecare speranță. Medicul veni în fiecare zi, când în zori, când, dimpotrivă, după ce se închidea azilul, ca să spele rana cu oțet și să curețe astfel puroiul.
Mai târziu o unse cu apă de trandafiri ca să împiedice uscarea excesivă și inflamarea buzelor rănii. Se ferea cât putea de ceasurile nopții, când drumurile lui ar fi putut să bată la ochi. Cu toate că și tatăl și fiul o țineau una și bună că băiatul fusese lovit de cal, stabiliseră fără prea multă vorbă că era mai bine să lase baltă orice explicație.
După vreo zece zile, rănitul făcu puroi, carnea se prefăcu într-un fel de burete, iar febra, care nici până atunci nu scăzuse, se ridică și-l mistui ca o flacără. Zénon îl ținea la un regim sever; bolnavul aiura, cerând de mâncare.
Într-o noapte, mușchii lui Han se contractară atât de violent încât piciorul își rupse scândurelele. Zénon își mărturisi că din milă și lașitate nu le strânsese destul de tare; se văzu nevoit să-i întindă din nou piciorul ca să reducă
fractura. Durerea era mai cumplită decât la primele îngrijiri, dar de astă dată
Zénon îl ameți pe bolnav cu fum de opium, așa că o îndură ceva mai ușor. Peste vreo șapte zile, puroiul se scurse și febra scăzu după ce bolnavul transpiră din belșug. Zénon ieși din fierărie cu inima împăcată și cu gândul că norocul, fără
