Tot gândindu-se la problema care-l preocupa, Zénon ajunse să se convingă

că, pentru a se curma răul, ar fi de ajuns ca fratele Florian să fie trimis să

dreagă paraclisele într-altă parte. Rămași singuri, Cyprien și ceilalți ucenici nu vor mai îndrăzni să se ducă noaptea la adunările lor, iar pe de altă parte, călugărițele bernardine ar putea fi sfătuite să vegheze mai îndeaproape asupra celor două fete. Mutarea lui Florian depinzând doar de stareț, filosoful se hotărî să mărturisească acestuia din urmă atâta cât trebuia ca să-l facă să

ia măsuri cât mai grabnice. Aștepta o zi când bolnavului avea să-i fie ceva mai bine.

Prilejul se ivi într-o după-amiază, pe la începutul lui iulie, în ziua când episcopul venise personal să-l vadă pe stareț. Prea Sfinția-sa tocmai plecase; Jean-Louis de Berlaimont, îmbrăcat în rasă, era întins pe pat, iar strădania depusă ca să-și primească oaspetele după cuviință îl mai înviorase parcă și-l înzdrăvenise pentru un timp. Sébastien a văzut pe masă o tavă aproape neatinsă.

— Te rog să-i mulțumești acestei femei atât de bune, zise călugărul cu un glas mai puțin sfârșit ca de obicei. E drept că n-am prea mâncat, adăugă el aproape vesel, dar unui călugăr nu-i strică să fie silit să țină post.

— Fără îndoială că episcopul l-ar fi dezlegat pe stareț, răspunse medicul în același fel glumeț.

Starețul zâmbi.

— Cu toate că am fost dintre cei ce s-au împotrivit numirii sale de către Rege, care călca astfel în picioare străvechile noastre datini, socot că Prea Sfinția-sa e un om foarte învățat și cred că e și foarte inimos. Mă bucur că i-am putut recomanda pe propriul meu medic.

— Nu caut altă slujbă, zise Sébastien Théus, voios.

Chipul bolnavului începea să trădeze o oarecare oboseală.

— Nu vreau să mă vaiet, Sébastien, spuse el plin de răbdare, însă stânjenit ca de fiecare dată când vorbea despre chinurile lui. Durerile nu-s prea mari…

Dar au urmări neplăcute. De aceea șovăi când e vorba să primesc Sfânta Împărtășanie… N-aș vrea ca tusea sau sughițul… Dacă ar exista vreun leac care să-mi mai potolească anghina…

— Anghina se poate vindeca, Sfinția-ta, minți medicul. Ne bizuim mult pe vara asta așa de frumoasă…

— Fără îndoială, răspunse starețul dus pe gânduri. Fără îndoială…

Îi întinse brațul său slăbit. Deoarece călugărul ce-l îngrijea ieșise pentru câteva clipe, Sébastien Théus îi spuse că tocmai îl întâlnise din întâmplare pe fratele Florian.

— Da, zise starețul, vrând poate să-i arate că încă mai ține minte numele.

O să-l punem să dreagă frescele de deasupra stranelor. N-avem bani să

cumpărăm picturi noi…

Ai fi zis că-și închipuie că tânărul călugăr sosise abia în ajun cu pensulele și cu ulcelele lui. În ciuda zvonurilor ce se răspândiseră prin mănăstire, Zénon îl socotea pe Jean-Louis de Berlaimont stăpân pe toate facultățile sale, dar de la o vreme acestea ajunseseră întrucâtva lăuntrice. Deodată, starețul îi făcu semn să se aplece, ca și când ar fi vrut să-i șoptească o taină, dar de astă dată

nu mai era vorba de călugărul zugrav.

— …Jertfa despre care am vorbit într-o zi, prietene Sébastien… Dar nu-i nimic de jertfit… Ce însemnătate are viața sau moartea unui om de vârsta mea…

— Pentru mine, viața starețului are însemnătate, răspunse medicul cu hotărâre.

Dar nu-l mai chemă într-ajutor; își luase gândul de la asta. Orice sprijin risca să se preschimbe într-o trădare. Tainele ar fi putut să-i scape din greșeală printre buzele ostenite; ar fi fost chiar cu putință ca omul acela

istovit să dea dovadă de o asprime ce altminteri nu i-ar fi stat în fire. În sfârșit, întâmplarea cu scrisoarea dovedea că starețul nu mai era stăpân în mănăstirea lui.

Zénon a mai încercat o dată să-l sperie pe Cyprien. I-a povestit nenorocirea ce-i lovise pe călugării augustini din Gand, despre care de altfel infirmierul știa desigur câte ceva. Urmarea n-a fost cea așteptată.

— Călugării augustini sunt niște proști, spuse scurt tânărul cordelier.

Peste trei zile însă, s-a apropiat de medic cu un aer neliniștit:

— Fratele Florian și-a pierdut un talisman pe care i-l dăduse o egipteancă, zise el foarte tulburat. Din pricina asta, s-ar putea isca mari nenorociri. Dacă

Mynheer, cu puterile sale ar…

— Nu-s negustor de amulete, i-o reteză scurt Sébastien Théus, întorcându-i spatele.

A doua zi, în noaptea de vineri spre sâmbătă, filosoful lucra înconjurat de cărțile sale, când un obiect ușor căzu prin fereastra deschisă. Era o rămurică

de alun. Zénon se apropie de geam. O umbră cenușie căreia îi deslușea cu greu fața, mâinile și picioarele goale stătea jos și parcă-l chema. După câteva clipe, Cyprien plecă și se făcu nevăzut sub bolta de la intrare.

Zénon se întoarse tremurând și se așeză din nou la masă. Îl cuprinsese o puternică dorință, căreia știa dinainte că nu-i va ceda, după cum alteori, în ciuda unei împotriviri totuși mai puternice, știi dinainte că te vei supune. Nici gând să-l urmeze pe descreierat, însoțindu-l la cine știe ce nelămurit dezmăț

sau magii nocturne. Totuși, în viața aceea de fiară hăituită, în fața procesului de treptată destrămare ce se înfăptuia în trupul starețului și poate că și în sufletul său, lui Zénon i se făcea poftă să uite de puterile frigului, ale pierzaniei și ale beznei, lângă un trup tânăr și cald. Încăpățânarea lui Cyprien să fi fost oare izvorâtă doar din dorința de a atrage de partea sa un om pe care-l socotea folositor și care era, pe deasupra, înzestrat, după părerea unora, și cu puteri tainice? Să fi fost doar încă un exemplu al veșnicei ispitiri a lui Socrate de către Alcibiade? Alchimistului i se năzări un gând și mai smintit. Să fi fost oare cu putință ca propriile lui dorințe, ținute în frâu în folosul unor experiențe mai măiestrite chiar decât cele ale trupului, să fi dobândit dincolo de el însuși acest chip copilăresc și dăunător? Extinctis luminibus: stinse lampa. Zadarnic încerca să-și închipuie cu dispreț, ca un anatomist și nu ca un îndrăgostit, hârjonelile acelor copii dezmățați. Își zise o dată mai mult că gura unde se distilează sărutările nu e decât hruba mestecatului și că, pe marginea unui pahar, urma buzelor pe care tocmai le-ai mușcat te scârbește. Zadarnic își închipui niște omizi albe lipite unele de altele sau niște biete muște năclăite

cu miere. Orice ai fi făcut, Idelette și Cyprien, François de Bure și Mathieu Aerts erau frumoși. Spălătoria părăsită era într-adevăr o încăpere magică; văpaia senzuală supunea totul unei transmutații, ca aceea din cuptoarele alchimiștilor, și pentru ea făcea să înfrunți vâlvătaia rugului. Albeața trupurilor goale lucea ca fosforescența ce dă uneori în vileag însușirile tainice ale pietrelor.

În zori se liniștise. Cel mai josnic desfrâu în fundul unui bordel era totuși mai demn decât sclifoselile Îngerilor. Jos, în sala cenușie, în fața unei babe care venea în fiecare sâmbătă să i se oblojească varicele, îl certă cu asprime pe Cyprien fiindcă scăpase pe jos o cutie cu feșe. Pe chipul acela cu pleoapele cam umflate nu se deslușea nimic neobișnuit. Chemarea de peste noapte fusese poate doar un vis.

Semnele venite de la mica ceată începuseră acum să cuprindă o undă de dușmănie și de zeflemea. Într-o dimineață, intrând în laborator, filosoful găsi pe masă, așezat la vedere, un desen prea măiestrit ca să fi fost făcut de Cyprien, care abia știa să-și scrie numele. În vălmășagul acela de chipuri se vădea gândirea stranie a lui Florian. Desenul înfățișa una dintre grădinile desfătării, întâlnite din când în când în operele pictorilor și în care oamenii de bună credință vedeau o satiră a păcatului, iar alții, mai șmecheri, vedeau, dimpotrivă, o sărbătoare a celor mai îndrăznețe plăceri trupești. O

preafrumoasă intra într-un bazin ca să facă baie, însoțită de iubiții ei. Doi îndrăgostiți se îmbrățișau în spatele unei perdele, trădați doar de poziția picioarelor lor goale. Un tânăr desfăcea cu duioșie genunchii unei ființe iubite ce-i semăna ca un frate. Din gura unui băiat se înălțau spre cer gingașe flori.

O arăpoaică plimba pe o tavă o zmeură uriașă. Plăcerea zugrăvită astfel se preschimba într-un joc al ielelor sau într-o primejdioasă batjocură. Filosoful, dus pe gânduri, rupse foaia.

Peste două sau trei zile se pomeni cu altă șotie nerușinată: cineva îi scosese din dulap niște ghete vechi cu care străbătea grădina când era noroi sau zăpadă; încălțările, așezate tot la vedere, se încălecau pe podea într-o neorânduială obscenă. Le-a dat un picior și le-a aruncat cât colo; fusese o glumă grosolană. Mai îngrijorător însă i s-a părut un obiect găsit într-o seară

la el în odaie. Era o pietricică netedă pe care cineva mâzgălise stângaci un chip și niște atribute feminine sau poate hermafrodite; de jur-împrejurul pietrei era înfășurat un smoc de păr blond. Filosoful aruncă părul în foc, iar acel soi de păpușică pentru vrăji o zvârli cu dispreț într-un sertar. Prigoana încetă; nu se înjosise niciodată pomenindu-i ceva lui Cyprien. Începuse să-și închipuie că nebuniile Îngerilor se vor potoli de la sine, căci la urma urmei toate trec.

Nenorocirile obștești umpleau azilul Saint-Cosme. În afară de bolnavii obișnuiți le veneau oaspeți pe care arareori îi mai vedeai și a doua oară: țărani cărând după ei o grămadă de lucruri alcătuind un calabalâc ciudat, adunat în pripă în ajunul bejeniei sau scăpat de la foc, pături pârlite, pilote de unde zburau fulgii, cratițe și oale ciobite. Femeile își duceau copiii în boccelele cu rufe murdare. Țăranii aceștia, izgoniți de prin cătunele răzvrătite, sistematic pustiite de oșteni, sufereau cu toții de pe urma loviturilor sau a rănilor, dar boala lor de căpetenie era de fapt foamea. Unii străbăteau orașul ca niște turme ce-și caută hrană, fără să știe unde se vor mai opri data viitoare; alții se duceau pe la rudele stabilite prin părțile acelea mai puțin încercate și cărora le mai rămăseseră câteva vite și un acoperiș. Cu ajutorul fratelui Luca, Zénon se căznea să aibă pâine ca să le dea celor mai lipsiți. Văicărindu-se mai puțin, dar vădind mai multă neliniște, călătorind îndeobște singuri, sau câte doi-trei, recunoșteai uneori oameni având o profesie sau o meserie, veniți de prin orașele din inima țării, hăituiți fără îndoială de sângerosul Tribunal. Fugarii purtau haine bune de burghezi, dar ghetele lor scâlciate, picioarele umflate și pline de bășici dădeau în vileag drumurile lungi străbătute de acești sedentari, neobișnuiți cu mersul pe jos; ascundeau țelul călătoriei lor, dar Zénon știa de la bătrâna Greete că, aproape în fiecare zi, plecau de prin locurile mai pustii ale coastei fel de fel de vase pescărești ce-i duceau pe patrioți în Anglia sau în Zeelanda, după felul vasului sau starea vântului. Erau îngrijiți fără să li se pună întrebări.

Sébastien Théus nu-l mai părăsea aproape deloc pe stareț, dar cei doi călugări de la dispensar dobândiseră până la urmă cunoștințele de bază ale meșteșugului îngrijirii bolnavilor, așa încât se putea încrede în ei. Fratele Luca era un om chibzuit ce-și făcea sârguincios datoria și a cărui minte nu se avânta niciodată dincolo de treaba făcută în clipa aceea. Cyprien nu era lipsit de un fel de bunătate îndatoritoare.

Renunțase să-i mai potolească durerile starețului cu ajutorul opiaceelor.

Într-o seară, bolnavul refuzase siropul calmant.

— Înțelege-mă, Sébastien, șopti el foarte îngrijorat, temându-se, fără

îndoială, de o rezistență din partea medicului. Nimeni n-ar vrea să moțăie în clipa când… Et invenit dormientes…25

Filosoful încuviință printr-un semn. Începând din clipa aceea, n-a mai avut altceva de făcut în preajma bolnavului decât să-i dea să înghită câteva lingurițe de supă sau să-l ajute pe fratele infirmier să-i ridice trupul mare, numai piele și oase, care și începuse să miroasă a mort. Se întorcea seara 25 Și i-a găsit pe cei care dormeau (lat.).

târziu la Saint-Cosme și se culca îmbrăcat, căci se aștepta mereu la o criză de sufocare din care starețul n-avea să mai scape.