Se apropia de târgul Damme, fostul port al orașului Bruges, unde odinioară, înainte ca nisipul să fi năpădit țărmul, corăbiile uriașe venite de peste mări trăgeau la mal. Forfota acelor timpuri trecuse; acolo unde înainte vreme se descărcau baloturile cu lână, acum pășteau vacile. Zénon își aduse

aminte că-l auzise pe inginerul Blondeel rugându-l din tot sufletul pe Henri-Juste să-i împrumute o parte din banii trebuincioși pentru a lupta împotriva nisipului ce împotmolea portul; bogătanul cu vederi înguste respinsese însă

omul care ar fi scăpat orașul de năpastă. Așa făcea de când lumea seminția asta de zgârciobi.

Se opri în piață ca să-și cumpere o pâine. Pe la casele burghezilor se deschideau ușile. O cumătră cu fața trandafirie și albă sub scufița dichisită

dădu drumul unui cățel care o luă din loc vesel, adulmecând iarba înainte de a încremeni preț de câteva clipe în atitudinea pocăită a câinilor când se ușurează, ca apoi să se zbenguie din nou și să se joace. Niște copii drăgălași și bucălați ca niște măcăleandri în straiele lor pestrițe se duceau la școală

sporovăind. Și totuși, erau supușii regelui Spaniei care într-o zi aveau să se ducă să le crape capetele ticăloșilor de franțuji. O pisică, întorcându-se acasă, trecu pe lângă el; din bot îi atârnau lăbuțele unei păsărele. Din dugheana unui plăcintar se revărsa un miros plăcut de cocă și grăsime ce se îmbina cu mirosul searbăd din măcelăria de alături; stăpâna spăla cu multă apă pragul mânjit cu sânge. Dincolo de târg, pe un tăpșan acoperit cu iarbă, se înălța nelipsita spânzurătoare, dar trupul atârnat de ea stătuse atâta amar de vreme în ploaie, în soare și-n vânt, încât ajunsese aproape mătăsos și moale, ca lucrurile de demult lăsate în părăsire; o boare de vânt se juca prietenește cu zdrențele acelea ale căror culori se veștejiseră. O companie de oșteni înarmați cu arbalete ieșeau să tragă în sturzi; erau niște burghezi cumsecade și veseli care se băteau pe umăr în timp ce stăteau de vorbă; fiecare purta câte un sac unde în curând aveau să se adune părticele de viață care, cu o clipă mai înainte, cântaseră în înaltul cerului. Zénon grăbi pasul. Multă vreme se află

singur pe un drum ce șerpuia între două pajiști. Lumea întreagă părea alcătuită doar din cer transparent și iarbă verde, umflată de sevă, unduind fără încetare pe pământ ca un talaz. Se gândi o clipă la conceptul alchimist viriditas, nevinovata țâșnire a ființei ce crește liniștită din însăși natura lucrurilor, firișor de viață în stare pură, apoi renunță la orice noțiune ca să se poată dărui pe de-a întregul prospețimii dimineții.

Peste vreun sfert de ceas ajunse din urmă un negustor de mărunțișuri pipernicit, care mergea în fața lui cu o boccea în mână; își dădură binețe; omul se văita că-i merge prost negustoria din cauză că o grămadă de sate din interiorul țării fuseseră jefuite de soldățime. Aici măcar era liniște; nu se întâmpla mai nimic. Zénon își urmă calea și se pomeni iar singur. Pe la amiază

se așeză ca să-și mănânce pâinea pe un povârniș de unde se vedea strălucind în zare marea, ca o dungă cenușie.

Un drumeț cu un toiag lung veni și se așeză lângă el. Era un orb ce-și scosese la rându-i din traistă câte ceva ca să-și astâmpere foamea. Medicul se

minună văzând cu câtă îndemânare se descotorosi omul acela cu ochii încețoșați de cimpoiul pe care-l ducea în spinare, desfăcându-i cureaua și așezându-l ușurel pe iarbă. Orbul era încântat că e vreme frumoasă. Își câștiga viața cântând din cimpoi pentru băieții și fetele care jucau la han sau în bătătura vreunei gospodării; în seara aceea avea să doarmă la Heyst, unde trebuia să cânte duminică; avea s-o apuce apoi spre Slys: slavă Domnului, tineri erau berechet, așa că-ți aveai oriunde câștigurile tale, ba, uneori, mai și petreceai câte-un pic. Oare i-ar veni lui Mynheer să creadă? Ici-acolo găseai chiar și femei care-i prețuiau pe orbi; nu trebuie să-i plângi din cale-afară pe cei ce n-au ochi. Ca mulți semeni de-ai săi, orbul folosea mereu, cu sau fără

rost, cuvântul a vedea: vedea că Zénon e un bărbat în floarea vârstei și cu carte; vedea că soarele e încă în înaltul cerului; vedea că cel ce vine pe cărare, în spatele lui, e o femeie cam schiloadă ce duce în spinare o cobiliță cu două

găleți. De altfel, lăudăroșeniile lui nu prea dădeau greș: el a fost cel ce și-a dat mai întâi seama că o năpârcă se furișează prin iarbă. Ba chiar s-a căznit să

ucidă spurcăciunea cu toiagul. Zénon s-a despărțit de el după ce i-a dat de pomană un gologan și a pornit-o la drum urmărit de binecuvântările lui zgomotoase.

Cărarea ocolea o fermă destul de mare; era singura prin locurile acelea, în care începeai să simți scrâșnind nisipul sub picioare. Gospodăria avea o înfățișare plăcută, cu lanurile sale legate ici-colo prin câte-un șir de aluni, cu gradul care se întindea de-a lungul unui canal, cu o curte umbrită de un tei unde femeia cu cobilița se odihnea pe o bancă, ținând lângă ea cele două

găleți. Zénon șovăi, apoi trecu mai departe. Ferma, numită Oudebrugge, fusese cândva a familiei Ligre; poate că mai era și acum. Cu cincizeci de ani în urmă, maică-sa și Simon Adriansen, cu puțină vreme înainte de a se căsători, se duseseră în numele lui Henri-Juste să încaseze arenda moșioarei; drumul fusese o adevărată plăcere. Maică-sa se așezase pe marginea canalului, se descălțase și-și muiase picioarele în apă; văzute astfel, păreau și mai albe ca de obicei. Mâncând, Simon își umpluse barba cenușie cu firimituri. Mama îi cojise copilului un ou răscopt și-i dăduse mult râvnita coajă. Joaca era să fugi pe dunele din apropiere în direcția din care bătea vântul, ținând în palmă

cojița aceea atât de ușoară că-ți scăpa din mână și plutea prin aer în fața ta, iar apoi se așeza o clipă pe jos, ca o pasăre, astfel încât trebuia necontenit să

te căznești s-o prinzi la loc în palmă, ceea ce era destul de greu, fiindcă nu alergai drept înainte, ci făceai o sumedenie de ocolișuri și de linii frânte.

Uneori i se părea că toată viața jucase același joc.

Acum mergea ceva mai încet fiindcă pământul era cam moale. Drumul, pe care-l recunoșteai numai după urmele lăsate de căruțe în nisip, urca și cobora printre dune. Se întâlni cu doi soldați ce țineau fără îndoială de garnizoana

din Slys și se bucură că e înarmat, căci orice soldat întâlnit într-un loc pustiu se preschimbă lesne într-un tâlhar. Oștenii, însă, se mulțumiră să mormăie un

„bună ziua” pe nemțește și părură foarte bucuroși când le răspunse în aceeași limbă. De pe un tăpșan, Zénon zări în sfârșit satul Heyst cu estacada sa la adăpostul căreia se odihneau patru sau cinci bărci. Altele se legănau pe mare.

Cătunul de la marginea necuprinsului era înzestrat, în mic, cu toate înlesnirile trebuincioase unui orășel: o hală, ce slujea fără îndoială scoaterii peștelui la mezat, o biserică, o piață cu o spânzurătoare, case scunde și hambare înalte.

Hanul La frumoasa Porumbiță, despre care Josse îi spusese că le slujește fugarilor ca loc de adunare, era o cocioabă la marginea unei dune și avea un porumbar unde fusese înfiptă o mătură în chip de firmă, ceea ce însemna că

ospătăria aceea prăpădită era totodată și bordel sătesc. Într-un atare loc trebuia să fi cu ochii în patru ca nu cumva să rămâi fără boccea și fără bani.

Un mușteriu, care se adăpase cu prea multă bere, o vărsa peste hameiul din grădină. De la un gemuleț al primului cat, o femeie îi strigă ceva bețivului, apoi își trase înapoi capul zbârlit și se întoarse să mai tragă desigur un pui de somn și singură. Josse îi dăduse lui Zénon parola pe care și el o știa de la un prieten.

Filosoful intră și salută pe toată lumea. Sala mare era afumată în întunecoasă

ca un beci. Stăpâna, ghemuită în fața vetrei, făcea niște jumări, ajutată de un băiețel ce ținea țoalele. Zénon se așeză la o masă și zise, stânjenit de faptul că

trebuie să spună pe de rost, ca un măscărici la bâlci, niște cuvinte dinainte ticluite:

— Paza bună…

— …trece primejdia rea, urmă femeia, întorcându-se. De unde veniți?

— M-a trimis Josse.

— Da’ știu că ne trimite lume, nu glumă, răspunse stăpâna făcându-i cu ochiul.

— Eu nu-s ceea ce crezi dumneata, spuse filosoful nemulțumit că vede în fundul sălii un sergent cu pană la căciulă care dădea pe gât o ulcică. Am acte-n regulă.

— Păi atunci, ce căutați la noi? se burzului frumoasa hangiță. Nu vă faceți griji din cauza lui Milo, urmă ea arătându-l cu degetul pe soldat. E iubitul soru-mii. E înțeles cu noi. O să mâncați totuși ceva?

Întrebarea era aproape o poruncă. Zénon primi să mănânce ceva. Jumările erau pentru sergent: gazda îi aduse într-un blid o tocană destul de gustoasă.

Berea era bună. Află că oșteanul era albanez și că trecuse Alpii în ariergarda ducelui. Vorbea o flamandă împestrițată cu cuvinte italienești; hangița îl înțelegea, pare-se, fără prea multă greutate. Soldatul se plângea că tremurase de frig toate iarna și că prăzile nu erau așa cum se vorbea prin Piemont, căci

nu se găseau chiar atâția luterani pe care să-i jefuiești sau care să poată plăti o răscumpărare, după cum li se spusese pe acolo, ca să-i momească.

— Ce să-i faci? zise gazda pe un ton de consolare. Omul nu câștigă niciodată

atâta cât cred ceilalți. Mariken!

Mariken coborî, cu o broboadă pe cap. Se așeză lângă sergent. Mâncau cu mâna din același blid. Ea îi băga în gură bucățelele bune de slănină pe care le scotea din jumări. Copilul cu foalele o ștersese.

Zénon dădu strachina la o parte și vru să plătească.

— De ce vă grăbiți așa? întrebă frumoasa hangiță, într-o doară. Omul meu și Niclas Bambeke o să vină îndată la cină. Bieții de ei, pe mare nu îmbucă

decât mâncare rece.

— Aș vrea să văd barca de îndată.

— Carnea face douăzeci de bani, berea cinci, iar țidula de liberă trecere de la sergent cinci galbeni, îi explică femeia cu politețe. Patul se socotește separat. N-o să ridice ancora decât mâine dimineață.

— Am un permis de liberă trecere, protestă călătorul.

— Degeaba, dacă Milo nu-i mulțumit, i-o reteză apriga muiere. Aici, el e regele Filip.

— Încă nu-i sigur c-o să mă îmbarc, obiectă Zénon.

— Fără tocmeală! bombăni albanezul din fundul sălii. N-o să mă spetesc zi și noapte pe stacadă ca să văd care pleacă și care nu.