— Înțeleg, zise Sébastien Théus. Sfinția-ta aduce laude credinței smerite.
— Nu tocmai, continuă starețul. Portarul acela era o slugă necinstită, care se îmbogățise, pare-se, pe spinarea stăpânului său. Se mai zice că-și însușise un tablou pe care ducele avea poruncă să-l cumpere pentru Majestatea-sa, o pictură de-a noastră flamandă unde se văd niște draci caraghioși muncindu-i pe osândiți. Regelui nostru îi place pictura… Dacă netrebnicul acela a vorbit sau nu, n-are de altfel nicio însemnătate, soarta contelui era gata pecetluită.
Dar mă gândesc că același conte o să moară frumos în urma unei lovituri de secure pe un butuc îmbrăcat în negru, mângâiat de jalea poporului care, pe drept cuvânt, vede în el un om ce-și iubește patria belgiană; călăul o să-i ceară
iertare înainte de a-l lovi, iar rugăciunile duhovnicului său or să-l însoțească, trimițându-l drept în ceruri…
— De astă dată am înțeles, spuse medicul. Sfinția-ta se gândește că, în ciuda sporovăielilor filosofilor, rangul și titlurile aduc celor ce le au foloase temeinice. Nu-i puțin lucru să fii grande de Spania.
— M-am exprimat greșit, șopti starețul. Mă opresc asupra agoniei acestui om fiindcă a fost mărunt, neînsemnat, fără îndoială josnic, înzestrat doar cu un trup supus durerii și un suflet pentru care însuși Dumnezeu și-a vărsat sângele. Mi s-a spus că după trei ceasuri încă i se mai auzeau țipetele.
— Ia seama, sfinția-ta, zise Sébastien Théus strângând mâna starețului.
Nenorocitul s-a chinuit trei ceasuri, dar câte zile și câte nopți o să-i tot retrăiască sfinția-ta agonia? Te chinuiești mai mult decât l-a chinuit gâdele pe amărâtul acela.
— Să nu mai spui una ca asta, rosti starețul dând din cap. Durerea portarului și furia călăilor săi umplu lumea și se revarsă peste veacuri. Nimic nu mai poate șterge faptul că s-au aflat pentru o clipă sub privirea veșnică a lui Dumnezeu. Fiecare suferință, fiecare nenorocire e nemărginită în substanța ei, prietene, și de asemenea nemărginită ca număr.
— Tot ce spune sfinția-ta cu privire la durere s-ar putea spune și cu privire la bucurie.
— Știu… am avut și eu parte de bucurii… Orice bucurie nevinovată e o rămășiță a grădinii Raiului… Dar bucuria n-are nevoie de noi, Sébastien.
Numai durerea ne cere milă. Din ziua când durerea ființelor omenești ne-a fost împărtășită, nu ne mai este cu putință să ne bucurăm, după cum bunului Samaritean i-ar fi fost cu neputință să se oprească într-un han cu vin bun și cu fete frumoase, în timp ce alături de el sângera bolnavul. Am ajuns să nu mai înțeleg nici măcar seninătatea sfinților pe pământ, sau deplina lor fericire în cer…
— În măsura în care cunosc cât de cât limbajul teologic, starețul trece printr-o perioadă de criză spirituală.
— Te rog din tot sufletul, prietene, nu reduce această cumplită suferință la nu știu ce încercare cucernică pe calea desăvârșirii, pe care de altfel nici nu consider că am apucat-o… Să ne uităm mai degrabă la criza spirituală a omenirii. Vai de noi! Ne temem că ne înșelăm atunci când ne plângem de rânduiala tuturor lucrurilor! Și totuși, doctore, cum de îndrăznim să-i trimitem lui Dumnezeu niște suflete la păcatele cărora adăugăm deznădejdea și hula, ca urmare a chinurilor la care le supunem trupurile? De ce oare am îngăduit încăpățânării, nerușinării și pizmei să se strecoare în discuțiile privind credința care, asemenea Sfintei Taine pictate de Sanzio în apartamentele Sfântului Părinte, ar fi trebuit să se petreacă doar în cer?…
Căci, la urma urmei, dacă anul trecut Regele ar fi binevoit să asculte protestele seniorilor noștri; dacă, pe vremea când eram copil, papa Léon l-ar fi primit cu mai multă bunătate pe un incult călugăr augustin… Nu cerea decât un lucru de care toate instituțiile noastre au totdeauna nevoie, și anume, niște reforme… Necioplitul acela era jignit de abuzurile ce m-au supărat și pe mine când am fost la curtea lui Julius al III-lea; nu greșește când ne mustră cinurile din pricina unei bogății ce ne stânjenește și nu este pusă întru totul în slujba Domnului…
— Starețul nu ne ia ochii cu luxul lui, îl întrerupse Sébastien Théus zâmbind.
— Am tot ce-mi trebuie ca să mă simt bine, răspunse călugărul întinzând mâna spre cărbunii cenușii.
— Sfinția-ta să nu-i acorde cumva din mărinimie prea multe justificări adversarului, spuse filosoful după ce stătu puțin pe gânduri. Odi hominem unius libri22: Luther a răspândit o idolatrizare a Scripturii mai dăunătoare decât multe obiceiuri socotite chiar de el ca superstiții, iar doctrina mântuirii prin credință înjosește demnitatea omului.
— Sunt de acord, zise starețul mirat, dar la urma urmei, ca și el, cinstim cu toții Scriptura și cu toții îi punem Mântuitorului la picioare neînsemnatele noastre însușiri.
— Firește, sfinția-ta, și poate că tocmai de aceea discuțiile astea tăioase sunt de neînțeles pentru un ateu.
— Nu insinua ceva ce nu vreau să ascult, șopti starețul.
— Tac, zise filosoful. Constat doar că nobilii reformați din Germania, care joacă popice cu capetele țăranilor răsculați, nu sunt mai prejos de pedestrașii ducelui, și că Luther a făcut jocul principilor, ca și cardinalul de Granvelle.
— A ales ordinea, ca noi toți, spuse starețul obosit.
22 Urăsc omul unei singure cărți (lat.).
Afară viscolea. Doctorul se sculase ca să se întoarcă la dispensar, dar starețul îi arătă că pe o vreme așa de păcătoasă nu vor fi îndrăznit mulți bolnavi să iasă din casă și că fratele infirmier va răzbi și singur.
— Dă-mi voie să-ți mărturisesc un lucru pe care l-aș tăinui unei fețe bisericești, după cum și dumneata mi-ai împărtăși mai degrabă mie decât unui confrate vreo ipoteză anatomică îndrăzneață, urmă starețul cu greu. Nu mai pot, prietene… Sébastien, în curând se vor fi scurs o mie șase sute de ani de la întruparea lui Hristos, și noi am adormit cu capul pe Cruce, ca pe o pernă… Mai-mai că-ți vine să zici că, de vreme ce Mântuirea a avut loc o dată
pentru totdeauna, nu ne rămâne decât să acceptăm lumea asta așa cum e ea, sau cel mult, să ne dobândim mântuirea fiecare doar pentru sine. Preamărim, e drept, Credința; o plimbăm pe ulițe și ne mândrim cu ea; îi jertfim, la nevoie, mii de vieți, inclusiv pe a noastră. Facem de asemenea mare caz de Nădejde; prea am vândut-o adesea habotnicilor pe bani grei. Dar cui îi mai pasă de Dragoste? Doar câtorva sfinți, și mă cutremur când mă gândesc cât de strâmte sunt hotarele în care o practică… Până și la vârsta mea și cu haina pe care o port, mi s-a părut adesea că dragostea mea prea duioasă e un cusur al firii mele împotriva căruia s-ar fi cuvenit să lupt… Și mă gândesc că dacă unul dintre noi s-ar avânta spre mucenicie, nu în numele Credinței, căreia până
acum destui oameni i-au stat mărturie, ci doar într-al Milosteniei, dacă s-ar ridica în ștreang, sau s-ar cocoța pe rug în locul sau alături de cea mai pocită
victimă, ne-am afla poate pe alt pământ și sub un cer nou… Ticălosul cel mai înrăit, ereticul cel mai primejdios nu vor fi nicicând mai prejos de mine în aceeași măsură în care eu sunt mai prejos de Iisus Hristos.
— Starețul visează la un lucru foarte asemănător cu ceea ce alchimiștii noștri numesc calea uscată sau calea rapidă, răspunse Sébastien Théus grav.
În fond, e vorba să transformi totul dintr-odată și doar cu slabele noastre mijloace… E o cale primejdioasă, Sfinția-ta.
— Nu te teme, zise bolnavul cu un fel de zâmbet rușinat. Nu-s decât un biet om și cârmuiesc de bine, de rău șaizeci de călugări… Mă crezi în stare să-i trag de bunăvoie după mine în cine știe ce aventură? Nu-i oricine vrednic să
deschidă ușile raiului printr-o jertfă. Prinosul, dacă s-o aduce, va trebui să se săvârșească altfel.
— Se săvârșește de la sine când e gata sfânta împărtășanie, gândi Sébastien Théus cu glas tare, aducându-și aminte de avertismentele tainice ale filosofilor ermetici.
Starețul se uită la el uimit.
— Sfânta împărtășanie… zise el cucernic, sorbind aceste cuvinte atât de frumoase. Se zice că alchimiștii dumitale socotesc că Iisus Hristos e piatra filosofală, iar jertfa din timpul liturghiei o asemuiesc Marii Transmutații.
— Așa zic unii, făcu Zénon așezându-i starețului la loc pe genunchi pătura ce-i lunecase pe podea. Dar ce altă concluzie putem trage din aceste echivalențe, în afară de aceea că mintea omenească are o anumită aplecare?
— Ne îndoim, spuse starețul cu o voce dintr-odată tremurătoare, ne-am îndoit… Câte nopți n-am tot respins gândul că Dumnezeu, deasupra capetelor noastre, nu-i decât un despot sau un rege nepriceput și că ateul ce-l neagă e singurul om care nu hulește… Apoi, m-a străfulgerat o idee; boala e o fereastră
ce ți se deschide. Dacă ne înșelăm cumva când stabilim ca principiu de bază
că Dumnezeu e atotputernic și că toate chinurile noastre sunt un rezultat al voinței Sale? Dacă de noi depinde cumva ca împărăția Sa să vină? Am spus odinioară că Dumnezeu își desemnează trimișii; merg mai departe, Sébastien.
