Mai târziu, Zénon își întorcea privirea de la cicatricea degetului ars, simțind de fiecare dată aceeași neliniște de neîndurat. Cyprien făcea ce făcea și i-l vâra sub nas, fălindu-se parcă.
În chilioara de la Saint-Cosme speculațiile alchimiste au fost înlocuite cu acel du-te-vino neliniștit al omului care vede primejdia și caută o scăpare.
Încet-încet, ca niște lucruri ce se ivesc din ceață, din sporovăielile lui Cyprien începeau să se deslușească anumite fapte. Baia Îngerilor și adunărilor lor deșucheate nu erau prea greu de explicat. Sub casele din Bruges se afla o rețea
de galerii care se legau între ele dintr-o magazie într-alta și dintr-o pivniță
într-alta. Doar o casă părăsită despărțea acareturile mănăstirii Cordelierilor de cele ale Bernardinelor; fratele Florian, întrucâtva zidar, întrucâtva pictor, putuse să descopere, în timpul unor lucrări de reparare a paraclisului, fie niște vechi băi turcești, fie niște foste spălătorii din care nebunii aceia își făcuseră o cameră tainică și un plăcut adăpost. Florian era un neisprăvit de douăzeci și patru de ani, care-și petrecuse prima tinerețe hoinărind vesel prin țară, zugrăvindu-i pe nobili în castelele lor și pe burghezi în casele lor de la oraș și primind în schimb câte-un culcuș și câte-o strachină cu mâncare.
Mănăstirea unde se călugărise pe nepusă masă fiind evacuată în timpul tulburărilor din Anvers, fusese găzduit încă din toamnă la Cordelierii din Bruges.
Plăcut, iscusit, frumușel, era întotdeauna înconjurat de o ceată de ucenici care zburdau pe schele. Mintea aceea cam rătăcită o fi întâlnit pe undeva vreo rămășiță din secta Fraților întru Sfântul-Duh, nimicită la începutul veacului, și-o fi deprins astfel, ca o boală molipsitoare, felul lor înflorit de-a vorbi și denumirile serafice pe care i le-o fi împărtășit apoi și lui Cyprien. Afară doar dacă nu cumva tânărul țăran s-o fi pricopsit singur cu graiul acesta primejdios din eresurile ce stăruiau prin satul său, asemenea ciumei ce s-a încuibat în taină prin fundul unui dulap, după ce molima a fost dată uitării.
De când cu boala starețului, Zénon observase în mănăstire o oarecare pornire spre delăsare și neorânduială: se zicea că unii frați nu prea mai luau parte la slujbele din timpul nopții; unii călugări se împotriveau într-ascuns înnoirilor stabilite de stareț ca urmare a îndemnurilor Sinodului; cei mai desfrânați îl urau pe Jean-Louis de Berlaimont pentru cumpătarea a cărei pildă o dădea el însuși; cei mai aspri, dimpotrivă, îl disprețuiau pentru blândețea lui, socotind-o din cale-afară de mare. Se și urzeau uneltiri în vederea alegerii viitorului stareț. Îndrăzneala Îngerilor fusese desigur ușurată de această atmosferă de interregn. Ceea ce părea însă nemaipomenit era faptul că un om prevăzător ca Pierre de Hamaere îi lăsa să-și primejduiască viața ducându-se noaptea la asemenea adunări și să facă
nebunia încă mai mare de a amesteca și două fete în povestea asta, dar se vede treaba că Florian și Cyprien îl duceau de nas pe Pierre cum voiau ei.
La început chiar, fetele acelea i se păruseră lui Sébastien Thius niște porecle iscusite sau niște scorneli. Mai apoi, își aduse aminte că prin mahala se tot vorbea despre o domnișoară de neam mare care locuia cam de pe la Crăciun la maicile bernardine, pe timpul cât tatăl ei, dregător în Consiliul Flandrei, era plecat la Valladolid cu niște socoteli. Frumusețea, podoabele scumpe, chipul negricios și cerceii slujnicuței sale dădeau apă la moara
bârfelilor de prin dughene și de pe stradă. Domnișoara de Loos se ducea cu arăpoaica la biserică sau la cumpărături, la ceaprazar sau la cofetar. Nu era cu neputință ca în timpul vreunei asemenea plimbări, Cyprien să se fi uitat mai lung la fată și ea la el, apoi să-i fi vorbit, sau ca Florian, dregând ferestrele bisericii, să fi găsit un mijloc de a le cuceri fie pentru el, fie pentru prietenul lui. Două fete îndrăznețe puteau foarte bine să se strecoare noaptea prin niște coridoare întortocheate până la locul de adunare a Îngerilor și să ofere închipuirii lor, pline de imagini din Scriptură, o Sulamită și o Evă.
În dimineața de după mărturisirile lui Cyprien, Zénon s-a dus la cofetarul de pe strada Lungă ca să cumpere niște vin întăritor ce alcătuia o treime din doctoria starețului. Idelette de Loos alegea niște prăjiturele și niște gogoși de pe tejghea. Era o fată de cel mult cincisprezece ani, mlădie ca o trestie, cu cosițe lungi bălaie, aproape albe și cu niște ochi ca un izvor. Părul de culoare deschisă și ochii ei limpezi ca apa i-au adus aminte lui Zénon de tinerelul care-i fusese tovarăș nedespărțit la Lübeck. Era pe vremea când făcea unele cercetări în legătură cu nituirea și titlul de aliaj al metalelor nobile, în tovărășia tatălui băiatului, învățatul Aegidius Friedhof, giuvaergiu bogat de pe Breitenstrasse. Copilandrul acela gânditor fusese în același timp o ființă
încântătoare și un ucenic sârguincios… Gerhart era atât de încântat de alchimist, încât voia să-l însoțească în peregrinările sale spre Franța, iar tatăl își dăduse încuviințarea ca băiatul să-și înceapă în felul acesta călătoria de calfă prin Germania; filosoful se temuse însă de drumurile proaste și de celelalte primejdii ce-l așteptau pe băiatul acela hrănit numai cu bunătăți.
Prietenia de la Lübeck, asemănătoare, în viața lui rătăcitoare, cu ultimele zile de vară târzie, i se trezea în minte de astă dată nu doar sub înfățișarea uscată
a unui produs al memoriei, ca amintirile privind relațiile trupești evocate odinioară când meditase asupra vieții lui, ci amețitoare ca un vin de a cărui tărie trebuia să te ferești, ca nu cumva să te îmbete. Cu sau fără voia lui, toate astea îl apropiau de ceata smintită a Îngerilor. Dar în jurul obrăjorului Idelettei se mai învolburau și alte aduceri aminte: îndrăzneala și vioiciunea domnișoarei de Loos o scoteau din negura uitării pe Jeanette Fauconnier, răsfățata studenților din Louvain, prima lui cucerire de bărbat; mândria lui Cyprien nu i se mai părea nici atât de copilăroasă, nici atât de vană. Memoria i s-a încordat, încercând să ajungă și mai departe; dar firul s-a rupt; arăpoaica râdea ronțăind niște bomboane, iar Idelette, ieșind pe ușă, i-a zâmbit necunoscutului cu șuvițe cărunte la fel cum le zâmbea tuturor trecătorilor.
Rochia ei înfoiată umplea intrarea strâmtă a dughenei; cofetarul, căruia îi plăceau femeile, i-a atras mușteriului luarea aminte asupra felului în care
domnișoara știa să-și strângă fusta, cu o singură mână, descoperindu-și gleznele și lipindu-și frumoasa mătase de coapse.
— Când o fată își arată picioarele, dă de știre fiecăruia că nu de cozonac îi e foame, îi spuse el medicului cu o mutră cam deșănțată.
Era o glumă dintre cele pe care bărbații se simt datori să le facă ori de câte ori sunt între ei. Zénon s-a forțat să râdă.
Reluă acel du-te-vino din fiecare noapte: opt pași între cufăr și pat, doisprezece între gemuleț și ușă; tocea podeaua într-un chip ce era de pe acum o plimbare de întemnițat. Știuse dintotdeauna că anumite patimi ale sale, asemuite cu un fel de erezie a trupului, puteau să-i hărăzească soarta ereticilor, adică rugul. Te obișnuiești cu sălbăticia legilor veacului tău, după
cum te obișnuiești cu războaiele stârnite de prostia omenească și cu inegalitatea stărilor sociale, cu drumurile nesigure și cu proasta gospodărie a orașelor. Era de la sine înțeles că puteai fi ars pe rug fiindcă l-ai iubit pe Gerhart, sau fiindcă citești Biblia pe limba ta. Legile, neputincioase prin însăși natura lucrurilor pe care pretindeau că le pedepsesc, nu-i atingeau nici pe bogătași, nici pe mai-marii lumii acesteia; la Innsbruck, Nunțiul se lăudase cu niște stihuri nerușinate care l-ar fi aruncat în flăcări pe un biet călugăr; nicicând nu se pomenise vreun senior dat pradă focului fiindcă-și ademenise pajul. Legile îi pedepseau pe oamenii mai neînsemnați, dar însuși faptul de a fi neînsemnați îi punea întrucâtva la adăpost: în ciuda undițelor, a plaselor și a faclelor, cei mai mulți pești își urmează în bezna adâncurilor calea lor neștiută, fără să se sinchisească de aceia dintre tovarășii lor care se zvârcolesc plini de sânge pe fundul unei bărci. Dar Zénon mai știa că invidia vreunui dușman, o clipă de mânie și de nebunie a mulțimii sau doar prosteasca asprime a unui judecător erau de ajuns ca să-i ducă la pierzanie pe niște vinovați care poate erau nevinovați. Nepăsarea se preschimba în turbare și semi-complicitatea în dezgust și ură. Toată viața resimțise teama aceasta amestecată cu atâtea altele. Dar ceea ce accepți mai ușor când e vorba de tine însuți, rabzi mai greu când e vorba de alții.
Vremurile acelea tulburi îi încurajau pe oameni la fel de fel de denunțuri.
Poporul, atras în taină de cei ce sfărâmau statuile, se năpusteau cu sete asupra oricărui scandal care-ar fi putut înjosi puternicele cinuri călugărești pe care le ținea de rău pentru bogăția și influența lor. Cu câteva luni în urmă, la Gand, nouă călugări augustini, bănuiți pe drept sau pe nedrept de sodomie, fuseseră
arși după cazne nemaiauzite, ca să se potolească astfel mânia unor gură-cască
asmuțiți împotriva fețelor bisericești; teama de a nu părea că vor să înăbușe o ticăloșie îi împiedicase să se mulțumească, așa cum ar fi fost mai înțelept, cu niște pedepse disciplinare aplicate chiar de Biserică. Situația Îngerilor era și
mai primejdioasă. Hârjonelile astea drăgăstoase cu cele două fete, care în ochii omului de pe stradă ar fi trebuit să mai scadă întrucâtva mârșăvia întregii povești, îi primejduia și mai mult pe nenorociții aceia. Asupra domnișoarei de Loos aveau să se ațintească privirile pline de curiozitate josnică ale oamenilor de rând; taina întrunirilor nocturne atârna de aci înainte de flecăreala unor muieri sau de vreun plod nedorit. Primejdia cea mai mare se afla însă în denumirile îngerești, în lumânările și tipicurile copilărești săvârșite cu vin și pâine sfințită, în recitarea unor versete apocrife din care nimeni, nici chiar cei ce le ticluiseră, nu pricepuse niciodată nimic, în sfârșit în goliciunea ce era totuși asemănătoare cu aceea a unor băieți care se joacă
lângă o baltă.
Din niște prostii, vrednice fără îndoială de dispreț, avea să li se tragă
moartea acestor inimi smintite și acestor cugete nevolnice. Nimeni nu va avea bunul-simț să-și dea seama că niște copii neștiutori, descoperind cu încântare plăcerile trupești, se vor sluji de cuvintele și imaginile sfinte ce li se picuraseră
în suflet de când se știau. După cum boala starețului îi hotărâse destul de precis ziua și felul sfârșitului, tot astfel Cyprien și tovarășii săi i se păreau lui Zénon pierduți, de parcă i-ar fi și auzit strigând în mijlocul flăcărilor.
Stând la masă, mâzgălind pe marginile unui registru cifre sau semne nedeslușite, își zicea că propria lui apărare era deosebit de șubredă. Cyprien ținea morțiș să-și facă dintr-însul un confident, dacă nu chiar un complice. Un interogatoriu ceva mai strâns i-ar scoate aproape negreșit la iveală numele și adevărata personalitate; să fii înhățat pentru ateism în loc de sodomie nu era o mângâiere. Nu uitase nici îngrijirile date lui Han și măsurile luate pentru a-l scăpa de judecată, fapte pentru care putea de azi pe mâine să ajungă nici mai mult nici mai puțin decât în ștreang, ca răsculat. Cel mai bun lucru era să plece neîntârziat. Dar în clipa de față nici vorbă să poată pleca de la căpătâiul starețului.
Jean-Louis de Berlaimont se stingea încet, potrivit celor ce se știau despre mersul obișnuit al bolii lui. Slăbise într-un hal fără de hal, fapt și mai izbitor la un om odinioară atât de voinic. Îi venea din ce în ce mai greu să înghită, de aceea Sébastien Théus o punea pe bătrâna Greete să-i pregătească mâncăruri ușoare, fierturi și siropuri, după niște vechi rețete ce se bucuraseră de mare trecere în casa familiei Ligre. Cu toate că bolnavul se străduia să arate că-i plac, abia se atingea de ele, și Zénon bănuia că omul răbda tot timpul de foame. Glasul îi pierise aproape cu desăvârșire; starețul se mărginea să
vorbească doar despre lucrurile cele mai de trebuință cu călugării pe care-i păstorea și cu medicul său. Încolo, își scria dorințele sau poruncile pe niște
bucățele de hârtie așezate pe pat, dar, după cum îi spusese într-o zi lui Sébastien Théus, nu prea mai avea mare lucru de scris sau de spus.
Doctorul ceruse să se aducă la cunoștința bolnavului cât mai puține fapte în legătură cu evenimentele din afară, ținând să-l scutească de-a mai afla grozăviile săvârșite de Tribunalul excepțional ce tăia și spânzura la Bruxelles.
Veștile se strecurau totuși până la el. Pe la jumătatea lui iunie, ucenicul însărcinat cu îngrijirile trupești date starețului vorbea cu Sébastien Théus despre ziua când i se făcuse ultima oară o baie de tărâțe ce-i răcorea pielea și-l făcea să se simtă parcă ceva mai bine câtva timp. Starețul își întoarse chipul cenușiu către ei și șopti cu chiu cu vai:
— Era luni, șase, în ziua când au fost uciși cei doi conți.
Pe obrajii lui scofâlciți lunecau, tăcute, câteva lacrimi. Zénon află mai apoi că Jean-Louis de Berlaimont se înrudea cu Lamoral prin răposata lui soție.
Peste câteva zile, starețul încredința medicului câteva cuvinte de mângâiere pentru Sabina de Bavaria, văduva colonelului, pe care îngrijorarea și durerea o aduseseră, după spusese unora, la un pas de moarte. Sébastien Théus luase plicul cu gândul să-l dea unui curier, dar Pierre de Hamaere, ce dădea târcoale pe sală, îl opri, temându-se de o nesocotință a starețului ce-ar fi putut cășuna mănăstirii cine știe ce năpastă. Zénon, disprețuitor, îi întinse scrisoarea.
Economul i-o înapoie după ce o citi: în condoleanțele către ilustra văduvă și în făgăduiala de a se ruga pentru dânsa nu se afla nimic primejdios. Chiar și ofițerii Regelui erau plini de respect față de Doamna Sabina.
