— Asta așa-i, făcu ea dând din cap.

Zénon luase câteva fire din grămada de iarbă și le vâra prin leasă coșului, iar vătuii le ronțăiau.

— Poate vă plac lighioanele astea, domnule, urmă ea îndatoritoare, îs grase, fragede, numai bune… Ziceam să le pregătim duminică. Nu v-aș lua decât douășcinci de parale pe bucată.

— Mie? zise el uimit. Dar ce-o să mâncați duminică seara?

— Domnule, spuse ea cu o privire rugătoare, omul nu trăiește doar pentru burtă… Cu banii ăștia și cu cele cinșpe parale cât face gustarea, o s-o trimit pe noru-mea la Frumoasa Porumbiță să ia ceva de băut. Din când în când trebuie să-ți mai încălzești și sufletul. O să închinăm în sănătatea dumneavoastră.

N-avea să-i dea restul la galbenul pe care i-l întinse. Cam așa bănuise și el.

Puțin îi păsa. Bucuria o întinerise: la urma urmei, poate că tocmai ea era fata aceea de cincisprezece ani care-i făcuse o plecăciune lui Simon Adriansen când îi dăduse niște gologani. Își luă geanta și se îndreptă spre poartă, după

ce femeia făcu obișnuitele plecăciuni.

— Să nu-i uitați, domnule, zise ea întinzându-i coșul. O să-i facă plăcere cucoanei dumneavoastră: la oraș nu-s ca ăștia. Și fiindcă sunteți oleacă neam cu dumnealor, spuneți-le să ne dreagă acoperișul până-n iarnă. Tot anul plouă-n casă.

Ieși cu coșul pe braț, ca un țăran care se duce la târg. Drumul o apucă destul de repede printr-un crâng, apoi ajunse pe niște țarini. Se așeză pe marginea șanțului și-și vârî cu grijă mâna în coș. Îndelung, aproape cu voluptate, mângâie animalele cu blana catifelată, cu spinarea unduioasă, cu pieptul moale sub care bătea năvalnic inima. Vătuii, nici măcar speriați, mâncau înainte; Zénon se întreba cum se oglindea oare lumea și el însuși în ochii lor bulbucați și vioi. Ridicând capacul, le dădu drumul pe câmp. Bucurându-se de libertatea lor, se uita cum dispar prin hățișuri vietățile pătimașe și hrăpărețe, făuritorii labirinturilor subterane, ființele sperioase ce se joacă totuși cu primejdia, făpturile lipsite de apărare, înzestrate doar cu puterea și iuțeala picioarelor, scăpând de nimicire numai datorită însușirii lor nețărmurite de a se înmulți. Dacă ar izbuti cumva să scape de capcane, de bâte, de dihori, de ereți și-ar mai urma câtva timp zbenguiala și hârjoana; la iarnă, pe zăpadă, blănița li s-ar albi; la primăvară ar începe să se hrănească din nou cu iarba verde și gustoasă. Cu piciorul, împinse coșul în șanț.

Își urmă drumul fără alte aventuri. În noaptea următoare dormi sub un pâlc de copaci. A doua zi ajunse destul de devreme la porțile orașului, iar oștenii de pază îl salutară cu același respect dintotdeauna.

De îndată ce pătrunse în oraș, spaima pe care și-o înăbușise câtva timp puse din nou stăpânire pe el; fără să vrea ciulea urechea la vorbele trecătorilor, dar nu auzi nimic neobișnuit în legătură cu niște călugări tineri sau cu iubirile unei fete frumoase din nobilime. De asemenea, nimeni nu pomenea nimic despre un medic care îngrijise niște răsculați și se ascunsese sub un nume fals. Ajunse la azil tocmai la timp ca să-i ajute pe frații Luca și Cyprien care se căzneau să facă față mulțimii de bolnavi. Scrisorica lăsată

înainte de plecare zăcea pe masă; o mototoli, frământând-o între degete; da, prietenul lui din Ostende se simțea mai bine. În seara aceea își îngădui să

mănânce mai mult și mai bine ca de obicei.

CAPCANA

O lună și mai bine se scurse fără neplăceri. Se hotărâse ca azilul să-și închidă porțile cu puțin înainte de Crăciun, dar doctorul Sébastien Théus avea să plece, de astă dată pe față, în Germania, unde trăise și lucrase odinioară. În forul său interior, și fără să pomenească deschis acele regiuni binevoitoare față de luteranism, Zénon își propunea să se îndrepte spre Lübeck. S-ar fi bucurat să-l vadă din nou pe înțeleptul Aegidius Friedhof și să se întâlnească

iar cu Gerhart, acum om în toată firea. Poate că ar putea dobândi slujba aceea de conducător al spitalului Sfântul-Duh, pe care bogatul giuvaergiu aproape că i-o și asigurase pe vremuri.

Confratele său, alchimistul Riemer din Ratisbona, căruia Zénon îi trimisese până la urmă vești, îi adusese la cunoștință o întâmplare norocoasă la care nu mai nădăjduia. Un exemplar al Proteoriilor, scăpat de la foc la Paris, își croise drum până în Germania; un învățat din Wittenberg tălmăcise lucrarea în latinește și astfel stârnise iar vâlvă în jurul filosofului. Sfântul Oficiu, întocmai ca Sorbona altădată, se arăta îngrijorat, dar învățatul din Wittenberg și confrații lui descoperiseră, dimpotrivă, în textele acelea socotite eretice de către catolici, o aplicare a spiritului critic; aforismele, pe de altă parte, explicând minunea ca un rezultat al credinței nețărmurite a celui asupra căruia s-a exercitat, păreau folositoare, atât în ceea ce privește stârpirea eresurilor papistășești cât și a întăririi propriei lor doctrine referitoare la credința care mântuiește. În mâna lor, Proteoriile se preschimbau într-un instrument ușor deformat, dar de vreme ce o carte există și acționează asupra minții oamenilor, trebuie să te aștepți la asemenea ocolișuri. Ba chiar se zicea că, dacă i s-ar da de urmă, i s-ar propune o catedră de filosofie a naturii la universitatea saxonă. O atare cinste nu era lipsită de riscuri și ar fi fost mai prudent să renunțe la ea și să se ocupe de lucrări de alt soi și care să-i lase mai multă libertate, dar legătura nemijlocită cu gândirea altor oameni era ispititoare după acea îndelungată închidere în sine, iar pe de altă parte, văzând cum tresare o operă considerată moartă, filosoful simțea până-n străfundurile ființei sale bucuria unei învieri. Totodată, Tratatul lumii fizice, neglijat de când cu năpasta ce dăduse peste Dolet, fusese tipărit din nou de către un editor din Basel, unde prejudecățile și acrele discuții de odinioară

fuseseră parcă date uitării. Prezența fizică a lui Zénon nu prea mai era folositoare: ideile lui roiseră și fără el.

De când se întorsese de la Heyst, nu mai auzea pomenindu-se despre mica ceată a Îngerilor. Se ferea cu cea mai mare grijă să rămână între patru ochi cu Cyprien, astfel încât valul mărturisirilor fusese stăvilit. Anumite măsuri, la care Sébastien Théus dorise să-l îndemne pe fostul stareț ca să-i scape de

nenorocire pe toți, se înfăptuiseră de la sine. Fratele Florian avea să plece în curând la Anvers, unde mănăstirea lui, pârjolită odinioară de iconoclaști, se ridica din nou; urma să zugrăvească fresce pe bolțile mănăstirii. Pierre de Hamaere se dusese pe la filialele din provincie ca să le cerceteze socotelile.

Noua administrație hotărâse să se facă niște lucrări în subsolul mănăstirii; anumite părți, gata să se prăbușească, fuseseră zidite, lipsindu-i astfel pe Îngeri de tainicul lor adăpost. Întrunirile de peste noapte încetaseră aproape cu siguranță; acele imprudențe scandaloase ajunseseră fără îndoială să se reducă la proporțiile unor obișnuite și mărunte păcate călugărești. Pe de altă

parte, vremea era cam potrivnică întâlnirilor lui Cyprien cu Preafrumoasa lui în grădina părăsită, iar Idelette își găsise poate un iubit mai de soi decât un tânăr călugăr.

Se vede că acestea erau pricinile pentru care Cyprien umbla posomorât.

Nu-și mai îngâna cântecele țărănești și-și îndeplinea îndatoririle cu o mutră

posacă. La început, Sébastien Théus își închipuise că tânărul infirmier era necăjit, ca și fratele Luca, de faptul că azilul avea să fie închis destul de curând.

Într-o dimineață văzu că fața băiatului e brăzdată de urmele lacrimilor.

Îl chemă în laborator și închise ușa. Se aflau din nou singuri, ca pe vremea primejdioaselor mărturisiri ale lui Cyprien, a doua zi după Duminica Tomii.

Zénon vorbi cel dintâi:

— I s-a întâmplat vreo nenorocire Prefrumoasei? întrebă el pe neașteptate.

— Nu pot s-o mai văd, răspunse băiatul cu glas stins. Se încuie în odaia ei cu arăpoaică și zice că-i bolnavă ca să-și ascundă povara.

Îi povesti că singurele vești care ajungeau până la el treceau prin gura unei măicuțe, mai mituită cu daruri, mai înduioșată de starea fetei pe care avea sarcina s-o slujească. Tinerilor le era însă greu să se înțeleagă cu ajutorul acestei femei sărace cu duhul până la prostie. Ușițele tainice de odinioară nu mai existau și, oricum ar fi fost, cele două fete se temeau acum și de umbra lor, așa că n-ar mai fi îndrăznit să se încumete și să iasă noaptea din mănăstire. E drept că fratele Florian, fiind pictor, intra când vroia în paraclisul călugărițelor bernardine, dar se spălase pe mâini de toată povestea asta.

— Ne-am certat, spuse Cyprien amărât.

Femeile așteptau sorocul Idelettei cam pe la sfârșitul lunii februarie.

Medicul socoti că mai sunt până atunci aproape trei luni. La vremea aceea urma să fi ajuns demult la Lübeck.

— Nu deznădăjdui, zise el încercând să-l îmbărbăteze pe tânărul călugăr.

Femeile sunt foarte dibace și tari de înger, când e vorba de așa ceva. Dacă

maicile descoperă povestea asta, n-au niciun interes să bată toba. Nu-i greu să lași un nou-născut la ușa bisericii și să-l încredințezi milei obștești.

— Ulcioarele și clondirele astea-s pline de prafuri și rădăcini, zise Cyprien neliniștit. O s-o ucidă frica dacă nu-i dăm o mână de ajutor. Dacă Mynheer ar binevoi…

— Nu înțelegi că e prea târziu și că n-am cum să ajung până la ea? Și-apoi, să nu mai adăugăm și vărsarea de sânge la toate păcatele noastre de până

acum.

— Parohul de la Ursel a lepădat rasa, zise deodată Cyprien, și a fugit în Germania cu iubita lui. N-am putea oare și noi…

— Cu o fată de rangul ei și în starea în care e ea, nici n-o să apucați bine să

ieșiți din Bruges și o să vă și recunoască cineva. Nu te mai gândi la una ca asta.

În schimb, n-o să se mire nimeni că un călugăr tânăr bate drumurile cerșindu-și pâinea. Pleacă singur. Pot să-ți dau câțiva galbeni de drum.

— Nu pot, spuse Cyprien plângând în hohote.

Se prăvălise pe masă cu capul în palme. Zénon se uita la el cu o milă

nețărmurită. Plăcerea trupească era o capcană și acești doi copii căzuseră în ea. Mângâie cu duioșie părul tuns scurt al tânărului călugăr și ieși din odaie.

Trăsnetul se abătu mai devreme decât se așteptase. Pe la jumătatea lunii decembrie se afla la han când auzi niște vecini vorbind despre ceva, cu acea șopăială ațâțată care nu vestește niciodată ceva bun, căci aproape totdeauna e vorba de vreo năpastă care-a lovit pe careva. O fată de neam mare, găzduită

la maicile bernardine, sugrumase un copil născut înainte de vreme, dar care ar fi putut să trăiască și pe care tocmai îl făcuse. Nelegiuirea se aflase doar datorită servitoarei acelei domnișoare, o arăpoaică mică ce fugise îngrozită