și pantofii grei peste ele și se îndreptă spre mare. Începuse refluxul; cu apa până la genunchi, străbătu băltoace scânteietoare și se lăsă în voia valurilor.

Se afla gol și singur; întâmplările lunecaseră de pe ei, asemenea veșmintelor. Era iar acel Adam Cadmon al filosofilor ermetici, înfipt în miezul lucrurilor, acela în care se lămurește și se rostește ceea ce peste tot aiurea este înnăscut dar nerostit. În toată nemărginirea aceea, nimic nu avea nume: nu-și îngădui gândul că pasărea ce pescuia, legănându-se pe creasta unui val, e un pescăruș și că strania lighioană ce-și mișca în apă membrele atât de diferite de cele ale omului este o stea de mare. Talazurile se tot retrăgeau, lăsând în urma lor scoici cu spirale la fel de precise ca ale lui Arhimede; soarele se ridica pe nesimțite, micșorând umbra omenească de pe nisip.

Cuprins de un gând smerit din pricina căruia ar fi fost ucis în orice piață

publică de-a lui Mahomet, sau de-a lui Hristos, își zise că simbolul cel mai potrivit al presupusului Bine Suprem e tot acela ce se socotește în mod absurd drept cel mai păgân dintre toate și că globul de văpăi e singurul Dumnezeu la îndemâna privirii ființelor care fără de el ar pieri. De asemenea, cel mai adevărat dintre îngeri e pescărușul ce, spre deosebire de Serafimi și Heruvimi, trăiește în chip neîndoios. În lumea aceea lipsită de năluci, însăși cruzimea e nevinovată: peștele care se vânzolește în valuri va fi peste o clipă

doar îmbucătura gustoasă și însângerată în ciocul păsării care pescuiește, dar pasărea nu atribuia foamei sale pretexte necinstite. Vulpea și iepurele, viclenia și teama, trăiau în dunele unde dormise, dar ucigașul nu se bizuia pe vreo lege stabilită cândva de o vulpe înțeleaptă sau primită de la o vulpe-dumnezeu; victima nu se socotea pedepsită pentru nelegiuirile ei și, murind, nu încredința pe nimeni că s-a supus stăpânului său. Violența mării nu cunoștea mânia. În singurătatea aceea, moartea, totdeauna dezgustătoare printre oameni, era curată. Încă un pas pe granița dintre fluid și lichid, dintre nisip și apă și un val mai puternic decât altele l-ar descumpăni; agonia atât de scurtă și fără martori ar semăna mai puțin cu moartea. Într-o bună zi, s-ar putea să-i pară rău după un atare sfârșit. Dar posibilitatea asta, ca și proiectele referitoare la Anglia sau la Zeelanda, erau izvorâte din temerile din ajuns sau din primejdii viitoare ce nu-și aflau locul în clipa aceea neumbrită, planuri alcătuite de gândire și nu necesități impuse ființei. Ceasul plecării nu sosise încă.

Se întoarse să-și ia hainele, dar le găsi destul de greu, căci un strat subțire de nisip le și acoperise. În acel scurt răstimp, retragerea mării schimbase distanțele. Talazurile înghițiseră fără zăbavă pecetea pașilor săi pe nisipul umed; pe nisipul uscat, vântul ștergea orice urmă. Trupul lui spălat își uitase oboseala. O altă dimineață petrecută pe malul mării se lega direct de aceasta, de parcă scurtul răstimp plin de nisip și apă ar fi stăruit zece ani: pe când se

afla la Lübeck, se dusese cu fiul giuvaergiului la mare, la vărsarea râului Trave, ca să culeagă niște chihlimbar baltic. Caii se scăldaseră și ei; descotorosiți de șei și învelitori, șiroind de apa mării, în locul pașnicelor animale de povară

dintotdeauna, se preschimbaseră din nou în niște ființe trăind pentru sine.

Într-una din bucățile de chihlimbar se afla o gâză prinsă în rășină; se uitase ca printr-o ferestruică la gângania întemnițată într-altă vârstă a pământului în care el, unul, nu putea pătrunde. A dat din cap, de parcă ar fi vrut să alunge o albină sâcâitoare: de la o vreme retrăia prea des clipele demult apuse ale trecutului său, nu fiindcă i-ar fi părut rău după ele sau fiindcă le-ar fi dus dorul, ci pentru că pereții timpului păreau să se fi surpat. Ziua petrecută la Travemunde se prinsese în amintire ca într-o materie aproape nepieritoare, mărturie a unei vremi când fusese fericit că trăiește. Dacă ar mai trăi încă zece ani, tot așa s-ar întâmpla poate și cu ziua de azi.

Își puse iar, fără nicio plăcere, carapacea omenească. O rămășiță de pâine din ajun și plosca pe jumătate plină cu apa dintr-un rezervor îi aduseră aminte că drumul său trebuia să treacă până la capăt printre oameni. Era nevoit să se ferească de ei, dar în același timp să primească mai departe ajutorul lor și să-i ajute la rându-i. Își cumpăni sacul pe umăr și-și agăță ghetele de cingătoare cu ajutorul șireturilor, ca să-și prelungească plăcerea de a umbla desculț.

Ocolind Heystul, ce i se părea un buboi pe pielea frumoasă a nisipului, o luă

drept înainte printre dune. Din locul cel mai înalt de prin preajmă, se întoarse ca să privească marea: Cele patru zări se odihnea tot la adăpostul estacadei; se mai apropiaseră și alte bărci de port. O pânză în zare părea neprihănită ca o aripă; era poate barca lui Jans Bruynie.

Merse vreun sfert de ceas departe de cărările bătute. Într-o vâlcea dintre două tăpșane acoperite cu o iarbă tăioasă, văzu, îndreptându-se spre el, o ceată de șase oameni: un bătrân, o femeie, doi bărbați în floarea vârstei și doi băieți înarmați cu bâte. Bătrânul și femeia înaintau cu greu prin hârtoape.

Erau cu toții îmbrăcați ca niște burghezi. Ai fi zis că oamenii preferă să treacă

fără să atragă atenția. Totuși, când li se adresă, îi răspunseră, căci drumețul cuviincios ce vorbea franțuzește îi liniști pe dată prin grija de care dădu dovadă față de ei. Cei doi tineri veneau de la Bruxelles; erau niște patrioți catolici care se căzneau să ajungă în tabăra principelui de Orania. Ceilalți erau calviniști; bătrânul era un învățător din Tournai care fugea în Anglia împreună cu cei doi fii ai săi; femeia ce-și ștergea fruntea cu o batistă era nora lui. Drumul lung, străbătut pe jos, îl dăduse gata pe bietul om; se așeză câteva clipe pe nisip ca să-și tragă sufletul; ceilalți făcură cerc în jurul lui.

Familia se alăturase tinerilor burghezi din Bruxelles, la Eeclo; aceeași primejdie și aceeași bejenie îi unise pe acești oameni care în alte împrejurări

s-ar fi dușmănit. Băieții vorbeau cu admirație despre Domnul de La Mark care jurase să nu-și mai radă barba până când cei doi conți nu vor fi răzbunați; luase calea codrului împreună cu oamenii lui și-i spânzura fără milă pe spaniolii care-i cădeau în gheare; bărbați de soiul ăstuia le trebuiau Țărilor de Jos. Zénon mai află de la fugarii din Bruxelles și amănunte în legătură cu prinderea Domnului de Battenbourg și a celor optsprezece seniori din suita sa, trădați de cârciumarul care-i ducea în Frise: cei nouăsprezece oameni fuseseră închiși în cetatea Vilvorde și li se tăiaseră capetele. Feciorii învățătorului se îngălbeneau auzind una ca asta, căci se gândeau cu groază la ce-i așteptă și pe ei pe malul mării. Zénon îi liniști: Heyst părea un loc sigur, atâta vreme cât îi plăteai căpitanului dijma; spre deosebire de principi, niște fugari fără însemnătate nu erau în primejdie să fie dați pe mâna spaniolilor. Îi întrebă pe cei din Tournai dacă sunt înarmați; desigur; chiar și femeia avea un cuțit. Îi sfătui să nu se despartă; dacă rămâneau strâns uniți, n-aveau a se teme c-o să fie jefuiți în timpul călătoriei pe mare; la han, ca și pe puntea vasului, ar fi totuși mai înțelept să doarmă iepurește. Cât despre stăpânul bărcii Cele patru zări, nu prea era om de încredere, dar cei doi tineri din Bruxelles erau, fără îndoială, destul de zdraveni ca să-l țină în frâu și, odată

ajunși în Zeelanda, cu siguranță c-or să dea peste cetele răsculaților.

Învățătorul se sculase cu chiu, cu vai. Zénon răspunse la rându-i la întrebările lor, spunându-le că e medic prin împrejurimi și că-l bătuse gândul și pe el să treacă marea. Întrebările se opriră aici; pe ceilalți nu-i priveau treburile lui. Când să se despartă, îi dădu dascălului o sticluță cu niște picături menite să-i ușureze câtăva vreme gâfâiala. Îi mulțumiră și-și luă rămas-bun.

Se uită la ei cum își urmează calea spre Heyst și dintr-odată hotărî să se ia după ei. Fiind mai mulți, călătoria avea să fie mai puțin primejdioasă; ba chiar, pe malul celălalt, ar putea să se și ajute unii pe alții în primele zile. Merse vreo sută de pași în urma lor, apoi încetini, lăsând să crească distanța între el și mica ceată. La gândul că o să dea iarăși ochii cu Milo și cu Jans Bruynie, îl cuprindea dinainte o oboseală de neîndurat. Se opri în loc și o porni spre inima țării.

Se tot gândea la buzele învinețite și la gâfâiala bătrânului. Dascălul acela care-și lăsa de izbeliște amărâta lui de agoniseală, care înfrunta focul, sabia și apa ca să-și poată mărturisi în gura mare credința că cei mai mulți oameni sunt din veac meniți Iadului, i se părea o dovadă grăitoare a obșteștii nesocotințe; dincolo însă de aceste nebunii dogmatice, între neliniștitele ființe omenești existau fără îndoială repulsii și dușmănii izvorâte din străfundurile firii lor și care, în ziua când oamenii nu vor mai avea obiceiul să

se căsăpească unii pe alții din pricini religioase, vor răbufni într-alt fel. Cei doi patrioți din Bruxelles păreau mai cu scaun la cap, dar băieții aceia, ce-și

primejduiau viața pentru libertate, se credeau totuși niște supuși credincioși ai regelui Filip; după părerea lor, toate ar merge bine în ziua în care ar scăpa de duce. Racilele lumii erau însă mult mai adânci.

În curând ajunse din nou la Oudebrugge, și de astă dată intră în curtea gospodăriei. Acolo dădu peste aceeași femeie: stătea pe jos și smulgea iarbă

pentru niște vătui închiși într-un coș mare. Un copil în cămășuță îi dădea târcoale. Zénon ceru un strop de lapte și puțină mâncare. Femeia se sculă, strâmbându-se, și-l rugă să-și scoată singur din puț ulciorul cu lapte; avea reumatism la mâini și-i venea greu să învârtească roata. În timp ce el se lupta cu scripetele, femeia intră în casă și se întoarse cu niște brânză de vaci și cu o felie de turtă. Îl rugă s-o ierte că laptele e așa prost, slab și albăstrui.

— Vaca e bătrână și aproape secătuită, spuse femeia. Parcă ar fi obosit de când ne tot dă lapte. Când o ducem la taur, nu mai vrea. N-o să avem încotro și-o să trebuiască s-o mâncăm cât de curând.

Zénon o întrebă dacă gospodăria e tot a familiei Ligre. Ea se uită la el cu o mutră dintr-odată bănuitoare.

— N-oți fi cumva omul lor? Până la Sfântul Mihail nu le suntem datori cu nimic.

Zénon o liniști: căuta pentru plăcerea lui ierburi de leac și apoi se întorcea la Bruges. Așa cum își închipuise, gospodăria era a lui Philibert Ligre, senior de Dranoutre și Oudenove, grangur mare în Consiliul Flandrei. După cum îi explica bătrânica, oamenii bogați au o grămadă de nume.

— Știu, zise el. Sunt neam cu ei.

Se cunoștea că femeii nu-i prea venea să-l creadă. Înfățișarea acelui drumeț

ce călătorea pe jos nu era chiar măreață. Îi spuse în treacăt că mai fusese o dată pe acolo, demult. Totul era cam așa cum ținea el minte, dar parcă mai mic.

— Dacă ați mai fi venit, eram aici, zise femeia; de peste cincizeci de ani nu m-am mișcat de-aici.

Parcă își aducea aminte că după ce prânziseră pe iarbă, lăsaseră țăranilor rămășițele, dar nu le mai ținea minte chipurile. Femeia veni și se așeză pe bancă lângă el; îi stârnise amintirile.

— Pe vremea aia stăpânii veneau uneori, urmă ea. Eu sunt fata fostului gospodar de aici; pe atunci erau unșpe vaci. Toamna, le trimiteam la Bruges o căruță plină de oale cu unt topit. Acum s-a schimbat; dumnealor au lăsat totul baltă… și-apoi, nu mai pot să-mi țin mâinile în apă rece, că mă dor.

Și le ținea în poală, încrucișându-și degetele strâmbate de boală. O sfătui să

și le vâre în fiecare zi în nisip cald.

— De nisip nu ducem lipsă pe-aici, spuse ea.

Copilul se tot învârtea ca un titirez prin curte, scoțând niște sunete de neînțeles. Poate că era cam înapoiat. Femeia îl chemă și de îndată ce-l văzu venind spre ea cu pași mărunți, o minunată duioșie îi lumină chipul urâțel. Îi șterse cu grijă bășicuțele de scuipat de la colțul gurii.

— Ăsta-i îngerașul meu, zise ea încet. Mă-sa muncește la câmp cu ăia doi pe care-i alăptează.

Zénon întrebă de tatăl copilului. Era stăpânul bărcii Sfântul Bonifaciu.

— Sfântul Bonifaciu a avut niște necazuri, zise el făcându-se că știe totul.

— Acum apele s-au liniștit, spuse femeia. O să lucreze pentru Milo. Trebuie să câștige și el un ban; dintre toți feciorii mei, am rămas doar cu doi. Eu, una, am ținut doi bărbați, iaca așa, domnule, urmă ea, și câteștrei am făcut zece copii. Opt sunt la cimitir. După atâtea necazuri nu m-am ales cu nimic… Ăl mic muncește cu ziua la morar, când e vânt, așa că avem totdeauna pâine. Ba mai are drept și la târâtele de pe jos. Pe aici pământul nu-i bun pentru grâu.

Zénon se uită la grajdul dărăpănat. După datină, cineva bătuse odinioară în cuie o bufniță, lovită fără îndoială cu un pietroi și pironită acolo de vie; ce mai rămăsese din pene flutura la adierea vântului.

— De ce-ați schingiuit zburătoarea asta ce vă aducea foloase? întrebă el arătând cu degetul pasărea răpitoare răstignită. Ființele astea mănâncă

șoarecii care vă prăpădesc grâul.

— Habar n-am, domnule, zise femeia, dar așa e obiceiul. Ș-apoi, strigătul lor vestește moartea.

Nu-i mai răspunse nimic. Se vedea bine că femeia vrea să-l întrebe ceva.

— Domnule, fugarii aceia pe care-i duce Sfântul Bonifaciu… Bineînțeles, ne alegem cu toții cu câte ceva pe-aici. Chiar azi le-am vândut de-ale gurii la vreo șase. Ș-apoi sunt unii de care ți-e mai mare mila când îi vezi… Dar stai totuși și te gândești dacă asta-i o treabă cinstită. Oamenii nu fug chiar așa, de florile mărului… Și ducele și regele știu pesemne ce fac.

— Nu te silește nimeni să întrebi cine-s oamenii ăștia, zise călătorul.