Cei doi bărbați mergeau înainte vorbind aprins despre ceva, însoțiți de câine și de copil care alergau în jurul lor. Zénon dădu ocol halei și în curând ajunse din nou pe plajă.

Se însera. La vreo două sute de pași, un paraclis pe jumătate năruit se înfunda încet în nisip. Se uită înăuntru. În naosul cu statui mâncate de sare, se întindea o băltoacă rămasă de la ultima maree. Fără îndoială că aici starețul s-ar fi recules și s-ar fi rugat. Zénon se așeză în pridvor, odihnindu-și capul pe geantă. La dreapta se vedeau fundurile negre ale bărcilor și un felinar aprins la pupa Celor patru zări. Călătorul se gândi la ceea ce avea să facă în Anglia.

Primul lucru era să caute să nu fie luat drept o iscoadă papistășească ce face pe fugarul. Se și văzu hoinărind pe străzile Londrei, căutându-și o slujbă –

chirurg al flotei sau ceva pe la vreun medic, întocmai ca slujba pe care o avusese la Jean Myers. Nu vorbea englezește, dar o limbă se învață repede, și apoi, cu latina te descurci oriunde. Cu un pic de noroc avea să găsească de lucru la vreun mare senior dornic de afrodiziace sau de leacuri împotriva podagrei. Era deprins cu lefurile mari, dar care nu ți se plătesc întotdeauna, cu un loc în capul sau la coada mesei, după toanele lui Milord sau ale Alteței-sale, cu certurile cu cârpacii de pe partea locului care se uitau chiorâș la șarlatanul străin. La Innsbruck sau aiurea, văzuse toate lucrurile astea. Va trebui să-și aducă aminte să nu pomenească niciodată de Papa altfel decât cu ură, așa ca aici de Jean Calvin, și să-și bată joc de regele Filip, după cum se obișnuia în Flandra cu regina Angliei.

Felinarul bărcii Cele patru zări se apropie, legănat în mâna unui om.

Stăpânul pirpiriu și chel se opri în fața lui Zénon, care se ridică în capul oaselor.

— Am văzut că domnia-voastră a venit să se odihnească în pridvor. Casa mea e aici la doi pași; dacă domnia-voastră se teme cumva de umezeală…

— Stau bine și-aci, zise Zénon.

— N-aș vrea să par prea curios, dar aș putea-o întreba pe domnia-voastră

cât cer ăia până în Anglia?

— Nu se poate să nu le știi prețurile.

— Nici prin gând nu-mi trece să-i bârfesc. Timpul prielnic nu ține mult; după sărbătoarea Tuturor Sfinților, domnia-voastră trebuie să înțeleagă că nu mai e așa lesne s-o pornești pe mare. Dar cel puțin dacă ar fi oameni cinstiți…

Că doar nu v-oți fi închipuind că pe banii ăștia o să vă ducă până la Yarmouth?

Nu, nici vorbă, o să vă schimbe pe mare cu niscai pescari de dincolo și ăștia o să vă stoarcă iar de bani.

— E și asta o cale ca oricare alta, răspunse călătorul cu gândul aiurea.

— Domnia-voastră nu s-a gândit oare că pentru un bărbat care nu mai e chiar așa de tânăr e cam primejdios să plece singur cu trei vlăjgani? Nu-i mare lucru să pălești omul cu vâsla. Vând pe urmă țoalele englezilor și nu-i știe nici vântul, nici pământul.

— Nu cumva vrei să mă duci dumneata în Anglia cu Cele patru zări?

— Nici gând, căci barca mea nu ajunge până acolo. Chiar și până în Frise e prea departe. Dar dacă domnia-voastră vrea doar să schimbe aerul, atunci știe desigur că Zeelanda a ieșit, cum s-ar zice, de sub călcâiul regelui. De când însuși Domnul de Nassau l-a împuternicit pe căpitanul Sonnoy, sunt la „Calici”

pe acolo, cu duiumul… Știți fermele de unde se aprovizionează Domnii Sonnoy și de Dolhain… Care-i meseria domniei-voastre?

— Îmi vindec semenii, zise medicul.

— Domnia-voastră va avea prilejul să vindece răni și lovituri de toată

frumusețea pe corăbiile domnilor ălora. Și, dacă știi să tragi foloase de pe urma vântului, în câteva ceasuri ai și ajuns acolo. Am putea pleca chiar înainte de miezul nopții; barca mea n-are nevoie de cine știe ce adâncime.

— Și cu patrulele de la Sluys ce faci?

— Mai cunosc și eu pe câte cineva. Am și prieteni pe acolo. Dar domnia-voastră o să trebuiască să-și lepede hainele astea bune și să se îmbrace ca un marinar prăpădit… Dacă cumva s-o urca vreunul în barcă…

— Încă nu mi-ai spus cât ceri.

— Cincisprezece galbeni i s-ar părea prea mult domniei voastre?

— N-ar fi scump. Dar pe întuneric ești sigur că n-o să ajungem la Vilvorde?

Omulețul chel se strâmbă ca toți dracii.

— Mama lor de calviniști. Trăsni-i-ar Dumnezeu! Asta v-au spus-o la Frumoasa Porumbiță?

— Spun și eu ce-am auzit, răspunse Zénon scurt.

Omul plecă înjurând. După vreo zece pași se întoarse legănând felinarul.

Chipul lui mânios se preschimbase din nou într-un chip slugarnic.

— Văd că domnia-voastră știe ce se zvonește pe-aici, urmă el mieros, dar nu trebuie să le creadă chiar pe toate. Să mă iertați că mi-am cam ieșit din fire, dar eu, unul, n-am niciun amestec în povestea cu arestarea Domnului de Battenbourg. Cârmaciul nici nu era de prin partea locului… Și-apoi, în privința câștigului, nici nu se compară: capul Domnului de Battenbourg făcea parale, nu glumă. La mine în barcă, domnia-voastră va fi la adăpost ca și în casa prea cinstitei sale mame…

— Ajunge, zise Zénon. Barca dumitale poate să pornească la miezul nopții; pot să-mi schimb hainele în casa dumitale, care e aici aproape, iar prețul e cincisprezece galbeni. Acum, lasă-mă în pace.

Dar omulețul nu era dintre cei cărora le astupi gura cu una, cu două. Nu se liniști decât după ce-l asigură că, dacă e prea ostenit, se poate odihni la el acasă fără prea multă cheltuială, urmând să plece abia în noaptea următoare.

Căpitanul Milo închide ochii; la urma urmei, cinstitul călător nu-i cununat cu Jans Bruynie. Rămas singur, Zénon se întrebă cum se făcea că, să-i fi văzut bolnavi, i-ar fi îngrijit cu tot devotamentul pe ticăloșii ăștia pe care, zdraveni fiind, i-ar fi ucis bucuros. După ce felinarul se află din nou la locul lui la pupa corabiei Cele patru zări, se sculă. Bezna nopții îi tăinuia orice mișcare. Merse încet vreun sfert de leghe către Weenduyne cu geanta sub braț. Nu era cu putință să știi care dintre cei doi măscărici minte, sau dacă nu cumva, din întâmplare, spun amândoi adevărul. Se putea, de asemenea, să fi mințit amândoi și până la urmă să fie vorba doar de o rivalitate între doi prăpădiți.

Cine o vrea n-are decât să-și bată capul cu treaba asta.

O dună ascunse luminile târgului Heyst, cu toate că acesta era foarte aproape. Își găsi un locșor la adăpost de vânt și mult mai încoace de limita fluxului pe care o ghiceai chiar pe întuneric, după nisipul umed. Noaptea de vară era călduță. Mai putea și în zori să ia o hotărâre. Se înveli cu cazaca. Pâcla acoperea toate stelele, în afară de Vega, aproape de zenit. Marea își urma veșnicul vuiet. Dormi fără vise.

Înainte de revărsatul zorilor, îl trezi frigul. O geană de lumină cuprindea cerul și dunele. Fluxul era gata să-i atingă încălțările. Îl trecu un fior, dar răcoarea aceea purta în ea, chiar de pe acum, făgăduiala unei zile frumoase de vară. Frecându-și ușor picioarele amorțite de nemișcarea de peste noapte, se uita cum marea fără chip își zămislește nestatornicele-i valuri. Larma care n-a contenit o clipă de la începutul veacurilor vuia înainte. Prefiră printre degete un pumn de nisip. Calculus: orice cugetare asupra numerelor începea și se încheia cu acea scurgere de atomi. Chiar dacă fiecare zi cuprinsă în povestirile din Biblie ar fi ținut un veac și tot n-ar fi fost de ajuns ca stâncile să se fărâmițeze astfel. Meditațiile filosofilor antichității îl învățaseră încă din tinerețe să se uite de sus la acel fleac de șase mii de ani, singurul lucru pe care evreii și creștinii, măsurând totul după neînsemnata durată a memoriei omenești, consimt să-l cunoască din străvechiul trecut al omenirii. Niște țărani din Dranoutre îi arătaseră prin turbării niște trunchiuri uriașe de copaci despre care își închipuiau că au fost aduse acolo de apele Potopului, dar pământul fusese potopit și de alte ape decât cele legate de povestea unui patriarh ce prețuia vinul, după cum mai fusese mistuit și de alte flăcări decât de cele ale neînsemnatului prăpăd al Sodomei. Darazi îi vorbise despre

nesfârșitele veacuri ce nu-s decât o clipită din răsuflarea veșniciei. Zénon socoti că la anul, la douăzeci și patru februarie, dacă o mai fi în viață, avea să

împlinească cincizeci și nouă de ani. Dar acești cincizeci și ceva de ani erau asemenea pumnului de nisip: din el țâșneau, amețitoare, cifre nenumărate.

Timp de un miliard și jumătate de clipe, trăise ici-colo pe pământ, pe când Vega se rotea în preajma zenitului și marea vuia pe toate țărmurile lumii.

Văzuse până acum de cincizeci și opt de ori iarba primăverii și plinătatea verii.

Dacă un om de vârsta asta trăiește sau moare, nu înseamnă mare lucru.

Soarele începuse să încălzească binișor, când, de pe vârful dunei, văzu Frumoasa Porumbiță întinzându-și pânzele și pornind în larg. Ar fi avut vreme bună în timpul călătoriei. Barca, grea, se îndepărta mai repede decât ar fi crezut. Zénon se culcă la loc în adăpostul lui de nisip, lăsând căldura soarelui să șteargă orice urmă a amorțelii de peste noapte și urmărindu-și sângele atât de roșu printre pleoapele închise. Își cântărea sorții de izbândă

de parcă ar fi fost vorba de altcineva. Fiind înarmat, l-ar putea sili pe netrebnicul de la cârma bărcii Cele patru zări să-l ducă pe vreun țărm oarecare frecventat doar de „Calicii” de pe apă; s-ar pricepe, pe de altă parte, să-i sfărâme țeasta cu un glonte, dacă ar avea de gând să îndrepte barca spre o corabie de-a regelui. Se slujise fără nicio remușcare de aceeași pereche de pistoale ca să-i facă de petrecanie unui arnăut ce-l atacase odinioară într-o pădure din Bulgaria, iar atunci când scăpase din capcana întinsă de Perrotin se simțise într-adevăr bărbat. Azi însă, gândul că s-ar putea să fie nevoit să-i zboare creierii prefăcutului aceluia i se părea respingător și atâta tot. Sfatul de a se alătura, în calitate de chirurg, echipajelor Domnilor Sonnoy sau de Dolhain era bun; într-acolo îl îndreptase pe Han pe vremea când patrioții aceștia pe jumătate pirați nu aveau încă autoritatea și mijloacele pe care le dobândiseră de curând, în urma noilor tulburări. Nu era exclusă o slujbă pe lângă Mauriciu de Nassau: cu siguranță că Înălțimea-sa ducea lipsă de medici.

Viața de partizan sau de pirat nu prea se deosebea de cea dusă în armata poloneză sau în flota turcească. În cel mai rău caz, ar putea chiar să mânuiască

o vreme cauterul sau scalpelul în oastea ducelui. Iar în ziua când războiul l-ar scârbi din cale-afară, i-ar rămâne nădejdea că va putea ajunge, pe jos, într-un colț de lume unde să nu se fi înstăpânit încă cea mai crâncenă dintre toate prostiile omenești. Nimic din toate acestea nu era cu neputință. Dar trebuia să se gândească și la faptul că s-ar putea, la urma urmei, să nu-l stingherească

nimeni nici la Bruges.

Căscă. Alternativele astea nu-l mai interesau. Își scoase ghetele pline de nisip, înfundându-și cu plăcere picioarele în stratul cald și fluid, căutând și găsind, ceva mai jos, răcoarea umedă. Își scoase hainele, își așeză cu grijă sacul