Poate că El nu e altceva decât o flacără plăpândă în mâinile noastre, poate că
depinde de noi s-o întreținem și să n-o lăsăm să se stingă; poate că noi suntem culmea cea mai înaltă pe care o poate atinge… Câți nefericiți, răzvrătiți împotriva atotputerniciei Sale, n-ar alerga spre El din străfundurile deznădejdii lor, dacă li s-ar cere să sară într-ajutorul slăbiciunii lui Dumnezeu?
— Iată niște păreri ce nu se potrivesc deloc cu învățăturile Sfintei Biserici.
— Nu, prietene; mă lepăd dinainte de orice ar putea sfâșia și mai tare trupul Bisericii. Admit că Dumnezeu stăpânește atotputernic în lumea duhurilor, dar noi suntem aici, în lumea trupurilor. Și pe acest pământ pe care a pășit, cum oare L-am văzut, dacă nu în chip de copil nevinovat culcat în paie, asemenea pruncilor ce zăceau pe zăpadă în satele noastre pustiite de oștile Regelui, în chip de vagabond ce nu avea nici măcar o piatră pe care să-și pună
capul, în chip de osândit, spânzurat la o răscruce, întrebându-se și el ca și noi de ce oare l-o fi părăsit Dumnezeu? Fiecare în parte suntem foarte slabi, dar gândul că El e și mai neputincios, și mai descurajat, că noi trebuie să-L
zămislim și să-L salvăm în ființele omenești este o mângâiere… Iartă-mă, spuse el tușind. Ți-am ținut predica pe care n-o mai pot ține din amvon.
Își lăsase pe speteaza jilțului capul mare și parcă brusc golit de gânduri.
Sébastien Théus se aplecă prietenește spre el în timp ce-și încheia șuba și zise:
— O să mă gândesc la ideile pe care starețul a binevoit să mi le aducă la cunoștință. Înainte de a-mi lua rămas bun, aș putea oare să-i împărtășesc în schimbul lor o ipoteză? Majoritatea filosofilor vremii noastre susțin că există
o Anima Mundi23, simțitoare și mai mult sau mai puțin conștientă, din care fac parte toate lucrurile; eu însumi am visat la tăcutele cugetări ale pietrelor… Și, cu toate acestea, singurele fapte cunoscute par a arăta că suferința, și în consecință bucuria și deci binele și ceea ce numim răul, dreptatea și ceea ce 23 Suflet al Lumii (lat.).
este pentru noi nedreptatea precum și, în sfârșit, într-un fel sau într-altul, puterea de a înțelege, care slujește la deosebirea acestor contrarii, nu există
decât în lumea sângelui și poate a sevei, a trupului brăzdat de firișoare de nervi ca de o rețea de fulgere, și (cine știe?) a tulpinii ce crește spre lumină, Binele ei Suveran, și suferă de pe urma lipsei de apă, se chinuiește la frig, rezistă cât poate încălcărilor nedrepte ale altor plante. Tot restul, adică regnul mineral și cel al duhurilor, dacă cumva există, e poate nesimțitor și liniștit, dincolo sau dincoace de bucuriile și durerile noastre. S-ar putea, Sfinția-Ta, ca frământările noastre să nu fie decât o neînsemnată excepție în ordinea universală și prin aceasta s-ar putea explica nepăsarea acestei substanțe neschimbătoare pe care o numim cucernic Dumnezeu.
Pe stareț îl străbătu un fior; și-l stăpâni și zise:
— Mă îngrozește ce spui. Dar dacă-i așa, ne-am întors mai mult ca oricând în lumea bobului de grâu ce se macină și a Mielului ce se jertfește. Mergi în pace, Sébastien.
Zénon trecu din nou pe sub bolta ce lega azilul Saint-Cosme de mănăstire.
Zăpada viscolită se îngrămădea ici-colo în mormane mari, albe. Cum a ajuns acasă, s-a dus drept în odăița unde-și rânduise pe niște rafturi cărțile moștenite de la Jean Myers. Bătrânul avusese un tratat de anatomie publicat cu douăzeci de ani în urmă de Andréas Vésalius, care luptase ca și Zénon împotriva rutinei galienice și pentru o cunoaștere mai completă a corpului omenesc. Zénon nu-l întâlnise decât o singură dată pe vestitul medic ce făcuse o strălucită carieră la curte înainte de a muri de ciumă în Orient; mărginindu-se la meseria lui de medic, Vésalius nu avusese a se teme de alte persecuții decât de cele ale unor pedanți neghiobi, de care de altminteri avusese parte din belșug. Și el furase cadavre: își făcuse o imagine despre interiorul omului bazată pe oasele adunate de sub spânzurători și de pe ruguri sau, lucru chiar mai indecent, dobândite datorită îmbălsămării unor oameni de seamă cărora le lua într-ascuns câte un rinichi sau conținutul vreunui testicul înlocuit cu niște câlți, astfel încât nimic n-ar fi lăsat să se presupună că preparatele respective proveneau de la altețele-lor.
Așezând tratatul sub lampă, Zénon căută planșa unde se afla o secțiune prin esofag și laringe, cu traheea-arteră: desenul i s-a părut unul dintre cele mai imperfecte ale marelui anatomist, dar, știa prea bine că Vésalius, ca și el, fusese adesea nevoit să lucreze prea repede, având la îndemână trupuri gata putrezite. A pus degetul pe locul unde bănuia că se află polipul din gâtul starețului, care, într-o zi, mai curând sau mai târziu, avea să-l înăbușe pe bolnav. În Germania avusese ocazia să disece un vagabond mort de aceeași
boală; amintirea acestuia și cercetarea făcută cu ajutorul unui speculum oris24
îl îndemnau să recunoască, dincolo de simptomele neprecise ale bolii starețului, acțiunea nefastă a unei părticele de carne ce înghițea încet-încet țesuturile învecinate. Ai fi zis că ambiția și violența, atât de străine de firea călugărului, se înfipseseră într-un colțișor al trupului său, de unde până la urmă aveau să distrugă acel om alcătuit doar din bunătate. Dacă nu cumva se înșela, Jean-Louis de Berlaimont, stareț al mănăstirii Cordelierilor din Bruges, fost mare dregător al reginei-mame Maria a Ungariei, plenipotențiar la tratatul de la Crespy, avea să moară peste câteva luni sugrumat de nodul acela care i se strângea în fundul gâtlejului, afară doar dacă acel polip nu avea să
rupă în calea lui o vână, înecându-l pe bietul om în propriul său sânge. Fără să
mai punem la socoteală un fapt ce nu trebuie niciodată trecut cu vederea, și anume că o moarte năprasnică putea s-o ia înainte bolii; așadar, soarta acestui om cu adevărat sfânt era pecetluită ca și când viața i s-ar fi încheiat.
Tumoarea, ascunsă prea adânc, nu putea fi atinsă nici de scalpel, nici de cauter. Singura cale de a mai prelungi viața prietenului său era să-i dea putere cu ajutorul unui regim prudent; va trebui să-i facă rost de alimente semilichide, consistente și totodată ușoare, pe care să le înghită fără să se chinuiască prea rău când îngustarea din ce în ce mai accentuată a gâtlejului nu-i va mai îngădui să absoarbă mâncarea obișnuită a mănăstirii; va trebui de asemenea să vegheze ca bolnavul să fie scutit de luările de sânge și de purgativele medicilor obișnuiți care, în trei sferturi din cazuri, nu făceau altceva decât să secătuiască în mod barbar puterile omului. Când va veni clipa să i se potolească durerile excesive, opiaceele vor fi eficace, iar până atunci ar fi înțelept să-l amăgească în continuare cu doctorii inofensive ca să-l pună la adăpost de spaima de a se simți părăsit în ghearele bolii. Deocamdată, arta medicului nu putea să mai facă nimic.
Stinse lampa. Ninsoarea se oprise, dar albeața ei înghețată ca însăși moartea năpădise odaia; acoperișurile povârnite ale mănăstirii sclipeau ca stelele. În constelația Taurului, o singură planetă gălbuie strălucea la miazăzi cu luciul ei șters, nu prea departe de minunatul Aldebaran și de lichidele Pleiade. Zénon renunțase demult să mai alcătuiască scheme astrologice, considerând că raporturile noastre cu aceste sfere îndepărtate sunt prea confuze ca să poți baza pe ele niște calcule sigure, chiar dacă, ici-colo, se impuneau unele rezultate ciudate. Sprijinit de prichiciul ferestrei, se cufundă
totuși în visări mohorâte. Știa că, după data nașterii lor, și el și starețul aveau pricini temeinice să se teamă de această poziție a lui Saturn.
24 Oglindă pentru cercetarea interiorului gurii (instrument medical) (lat.).
RĂTĂCIRILE TRUPULUI
Descotorosindu-se de bețivul care fura alifiile, Zénon îl înlocuise, de câteva luni, spre mulțumirea tuturor, cu alt frate infirmier, un călugăr tânăr de optsprezece ani. Fratele Cyprien era un țăran intrat în mănăstire când avea vreo cincisprezece ani; știa doar câteva cuvinte latinești, cât să dea, de bine de rău, răspunsurile la liturghie, și nu vorbea decât flamanda greoaie din satul lui. Oamenii îl auzeau adesea îngânând niște cântecele învățate desigur pe vremea când își mâna boii. Mai avea încă unele slăbiciuni copilărești; de pildă, vâra mâna pe ascuns în borcanul plin cu zahărul pentru îndulcit siropurile.
Băiatul acela molatic avea însă o îndemânare fără seamăn când era vorba să
pună un plasture sau să înfășoare o fașă; nicio rană, niciun buboi nu-l speriau și nici nu-l scârbeau. Copiilor, când veneau la dispensar, le plăcea zâmbetul lui. Zénon îl trimitea să-i ducă la ei acasă pe bolnavii prea șubrezi, pe care nu îndrăznea să-i lase singuri prin oraș; cu nasul în vânt, bucurându-se de larma și forfota de pe stradă, Cyprien alerga de la azil la spitalul Saint-Jean, dând sau luând cu împrumut doctorii, dobândind câte un pat pentru vreun calic pe care nu-l puteau lăsa să moară pe podea sau, dacă așa ceva nu era cu putință, hotărând vreo habotnică din mahala să-l primească pe zdrențăros. La începutul primăverii își aprinsese paie în cap, furând niște păducel ca să
împodobească statuia Sfintei Fecioare de sub boltă, căci în grădina mănăstirii nu înflorise încă nimic.
Mintea lui neșlefuită era plină de eresuri moștenite de pe la babele din sat; trebuia să bagi de seamă ca nu cumva să lipească pe rănile bolnavilor poza de cinci parale a câte unui sfânt tămăduitor. Credea în vârcolacii care urlă pe ulițele pustii și vedea peste tot locul vrăjitori și vrăjitoare. După părerea lui, slujba creștinească nu se putea săvârși dacă nu era de față, bineînțeles fără să
bată la ochi, și câte un atare slujitor al Satanei. Când i se întâmpla să fie singurul ajutor al preotului, în timpul liturghiei, dacă paraclisul era gol, îl bănuia pe preot, sau își închipuia că într-un ungher întunecos se află vreun vrăjitor nevăzut. Zicea că în anumite zile de peste an preotul era silit să fabrice vrăjitorii, ceea ce se înfăptuia citind de-a-ndoaselea rugăciunile botezului, și aducea drept dovadă faptul că nașă-sa îl scosese fuga din cristelniță când băgase de seamă că preotul ținea cartea de rugăciuni cu susul în jos. Te poți apăra ferindu-te de orice atingere, sau punând mâna pe cei bănuiți de vrăjitorie mai sus decât te atinseseră ei. Într-o zi Zénon, lovindu-l din întâmplare pe umăr, băiatul făcu ce făcu și după câteva clipe îl atinse ușor pe obraz.
Într-o dimineață după Duminica Tomii, stăteau împreună în spițerie.
Sébastien Théus își punea registrul la punct. Cyprien pisa alene niște boabe.
Din când în când se oprea și căsca.
— Dormi de-a-n picioarelea, zise medicul aspru. Vrei să mă faci să cred că
ți-ai petrecut noaptea rugându-te?
Băiatul zâmbi cu o mutră vicleană.
— Noaptea se întâlnesc Îngerii, zise el, după ce se uită pe furiș înspre ușă.
Sticluța cu vin trece din mână în mână; putina pentru baia Îngerilor e gata pregătită. Îngenunchează cu toții în fața Preafrumoasei, care-i îmbrățișează
