de care orice îndemânare e zadarnică, fusese de partea lui. I se părea că vreme de trei săptămâni, în ciuda celorlalte treburi și preocupări, își pusese neîncetat toate forțele în slujba vindecării băiatului. Această atenție neîntreruptă semăna grozav cu ceea ce starețul ar fi denumit rugăciune continuă.
Pe când aiura, rănitul făcuse fără să vrea anumite mărturisiri. Până la urmă, Josse și cu fierarul întăriră și întregiră de bunăvoie primejdioasa poveste. Han era de fel dintr-un cătun prăpădit de lângă Zévecote, la trei leghe
de Bruges, unde avuseseră loc nu demult niște ciocniri sângeroase știute de o lume întreagă. Totul pornise de la un predicator ale cărui îndemnuri stârniseră satul; țăranii, nemulțumiți de parohul lor, care nu glumea când era vorba de dijmă, năvăliseră în biserică și, cu ciocanul în mână, sfărmaseră toate statuile din altar, împreună cu cea a Fecioarei care se scotea în timpul procesiunilor, șterpeliseră șervețele brodate, haina și aureola de alamă a Maicii Domnului și amărâtele de comori din sacristie. O căprărie comandată
de un căpitan pe nume Julian Vargaz veni de îndată la fața locului ca să
înăbușe răzmerița. Pe mama lui Han, la care se găsise o fâșie de mătase împodobită cu niște ținte de mărgăritare, o uciseseră după obișnuita siluire, cu toate că nu prea mai avea vârsta potrivită pentru asemenea lucru. Celelalte femei, împreună cu copiii, fuseseră izgonite și se împrăștiaseră pe câmp. Pe când spânzurau în piață câțiva bărbați din cătun, căpitanul Vargaz, lovit în frunte de un glonț de archebuză, se prăvăli din șa și căzu la pământ.
Împușcătura pornise de la ferestruica unui hambar; oștenii răvășiră și împrăștiară stogurile de fân, dar nu găsiră pe nimeni, așa încât până la urmă
le dădură foc. Siguri că l-au prăjit pe ucigaș, se retrăseseră ducând cu ei leșul căpitanului, așezat de-a curmezișul unei șei, precum și câteva vite luate cu japca.
Han sărise de pe acoperiș și-și rupse piciorul când căzuse. Scrâșnind din dinți, se târâse sub o grămadă de paie și de gunoaie rămase pe marginea unei bălți și stătuse pitit acolo până la plecarea oștenilor, temându-se ca focul să
nu cuprindă și nenorocita lui de ascunzătoare. Mai pe seară, niște țărani dintr-o fermă învecinată, veniți să vadă dacă mai rămăsese ceva de șterpelit prin satul pustiu, îl găsiră după gemetele pe care nu și le mai înăbușea. Hoții aveau inimă bună; s-au hotărât să-l așeze pe Han sub coviltirul unei căruțe și să-l trimită în oraș la unchiul său. Ajunsese acolo leșinat. Pieter și fiu-său se mângâiau cu gândul că nimeni nu văzuse căruța intrând în curtea de pe strada Lânarilor.
Povestea cu moartea lui în hambarul mistuit de flăcări îl punea pe Han la adăpost de urmăriri, dar liniștea lui depindea de tăcerea țăranilor care, dintr-o clipă într-alta, ar fi putut să vorbească, fie de voie, fie mai cu seamă de nevoie. Pieter și Josse își puneau viața în primejdie adăpostind un răsculat și un profanator de statui, dar nici medicul nu stătea mai bine. După șase săptămâni, Han țopăia proptit într-o cârjă, însă aderențele cicatricei îl mai chinuiau încă rău de tot. Tatăl și fiul îl rugară din toată inima pe Zénon să-i scape de băiatul acela pe care pe altfel nici nu prea puteai să-l îndrăgești ușor: faptul că stătuse atâta vreme închis îl înrăise și-l făcuse să se văicărească
întruna; oamenilor li se urâse să-l tot audă povestind fără încetare singura vitejie din viața lui, iar fierarul, care-i purta pică fiindcă-i băuse bunătate de
vin și toată berea, turbă de mânie când află că neisprăvitul îi ceruse lui Josse să-i facă rost de o muiere. Zénon se gândi că Han ar putea să se ascundă mai bine într-un oraș mare ca Anversul, de unde i-ar fi ușor, după ce s-ar vindeca pe deplin, să treacă pe celălalt mal al Escaut-ului, alăturându-se micilor cete de răsculați ale căpitanului Henri Thomaszon și ale căpitanului Sonoy care, cu vasele lor, ascunse ici-colo de-a lungul coastelor Zeelandei, hărțuiau din răsputeri oștile regești.
Îi veni în minte fiul bătrânei Greete; datorită meseriei lui de căruțaș, făcea drumul la Anvers în fiece săptămână cu fel de fel de baloturi și saci. Omul, după ce află în parte taina, consimți să-l ia cu el pe băiat și să-l ducă la niște oameni siguri; pentru treaba asta era însă nevoie de ceva parale. Pieter Cassel, în ciuda grabei de a-l vedea pe nepotu-său luându-și tălpășița, zicea că nu mai are de gând să cheltuiască niciun sfanț pentru dumnealui; Zénon n-avea nimic. După o oarecare șovăială, s-a dus la stareț.
Preacucernicul tocmai termina de slujit liturghia într-un paraclis de lângă
chilia lui. După ultimele rugăciuni de mulțumire, Zénon îi ceru o întrevedere și-i povesti fără ocolișuri întreaga istorie.
— Ai trecut printr-o mare primejdie, îi spuse starețul grav.
— În vălmășagul acestei lumi există totuși câteva îndemnuri destul de precise, răspunse filosoful. Meseria mea este să îngrijesc.
Starețul încuviință.
— Nimeni nu-l plânge pe Vargaz, urmă el. Ții minte, domnule, soldățoii neobrăzați care umpleau străzile peste tot locul pe vremea când ai sosit în Flandra? La doi ani după terminarea războiului cu Franța, Regele tot ne mai băga pe gât, în fel și chip, oastea sa. Doi ani! Vargaz intrase din nou în slujbă
ca să-și urmeze aici, împotriva noastră, samavolniciile din pricina cărora fusese atât de urât de francezi. Nu e cu putință să-l cinstești pe tânărul David din Scriptură fără să-l lauzi și pe băiețandrul pe care l-ai îngrijit.
— Trebuie să recunoaștem că ochește bine, zise medicul.
— Mi-ar plăcea să cred că Dumnezeu i-a călăuzit mâna. Dar nelegiuirea rămâne nelegiuire. Han recunoaște că a luat parte la sfărâmarea statuilor?
— Așa zice, dar eu, în lăudăroșeniile astea văd mai degrabă un fel ocolit de a-și mărturisi mustrările de cuget, spuse Sébastien Théus prevăzător. Tot astfel interpretez și anumite cuvinte rostite fără voie în timp ce aiura. Câteva predici n-ar fi putut să-i șteargă băiatului din minte credința lui de o viață
întreagă.
— Mustrările astea de cuget le socotești oare neîndreptățite?
— Nu cumva își închipuie sfinția-ta că sunt luteran? întrebă filosoful zâmbind ușor.
— Nu, prietene, mă tem că nu ai destulă credință ca să fii eretic.
— Oamenii bănuiesc că stăpânirea trimite la țară predicatori adevărați sau prefăcuți, urmă repede medicul, schimbând grijuliu vorba, ca să nu se mai cerceteze dreapta credință a lui Sébastien Théus. Cârmuitorii noștri ne ațâță
ca apoi să ne poată pedepsi în voie.
— Cunosc, firește, vicleniile Consiliului Spaniei, spuse călugărul oarecum enervat. Dar mai e oare nevoie să-ți explic procesele mele de conștiință?
Pentru nimic în lume n-aș vrea ca vreun nenorocit să fie ars de viu pentru niște subtilități teologice pe care nici măcar nu le înțelege. În aceste fapte îndreptate împotriva Maicii Domnului sălășluiește însă o înverșunare ce miroase a iad. Măcar să fi fost vorba de niște sfinți obișnuiți, ca Sfântul Gheorghe sau Sfânta Ecaterina, de a căror existență învățații noștri se îndoiesc, dar care încântă în mod nevinovat credința poporului… Poate fiindcă cinul nostru o cinstește cu osebire pe această mărită zeiță (așa îi zicea un poet pe care l-am citit când eram tânăr) și o socotește neatinsă de păcatul lui Adam, sau poate fiindcă mă înduioșează mai mult decât s-ar cuveni în amintirea bietei mele neveste ce purta cu gingășie și smerenie acest frumos nume… Fapt este că nicio nelegiuire îndreptată împotriva credinței nu mă
mâhnește la fel de mult ca o jignire adusă acestei Marii care cuprinde nădejdea omenirii, acestei ființe hărăzită încă de la începutul veacurilor să ne fie apărătoare în ceruri…
— Cred că înțeleg, răspunse Sébastien Théus, văzând că starețului i-au dat lacrimile. Sfinția-ta suferă când vede că o brută îndrăznește să ridice mâna împotriva celei mai neprihănite forme pe care și-a luat-o, după părerea sfinției-tale, Bunătatea divină. Așa mi-au vorbit evreii (am cunoscut câțiva medici aparținând acestui popor), despre Shechina lor, ceea ce înseamnă
dragostea lui Dumnezeu… E drept că, pentru ei, rămâne un chip nevăzut…
Dar, de vreme ce-i dăm Inefabilului o înfățișare omenească, nu văd de ce nu i-am împrumuta anumite trăsături femeiești, fără de care am înjumătăți însăși natura lucrurilor. Dacă jivinele pădurii au cumva vreun simț al tainelor sfinte (cine știe ce se petrece înlăuntrul ființelor?) își închipuie fără îndoială că
lângă Cerbul divin stă o Căprioară imaculată. Gândul acesta îl jignește cumva pe stareț?
— Câtuși de puțin, de vreme ce accept imaginea mielului neprihănit. Iar Maria, nu e ea denumită și preacurata Porumbiță?
— Asemenea simboluri sunt totuși primejdioase, urmă Sébastien Théus, dus pe gânduri. Frații mei alchimiștii folosesc în chip de figuri de stil Laptele Fecioarei, Corbul Negru, Universalul Leu Verde și Împreunarea Metalică
pentru a desemna anumite lucrări din știința lor ori de câte ori virulența sau subtilitatea acestora depășește cuvintele omenești. Drept urmare, mințile grosolane se agață de aceste aparențe, iar cele mai luminate, dimpotrivă,
disprețuiesc o știință care merge destul de departe, dar care li se pare împotmolită în mlaștina visurilor… Mă opresc aici cu comparația.
