Într-o noapte, i se păru că aude zgomotul unor pași grăbiți ce se apropiau de chilioara lui de-a lungul lespezilor de pe coridor. Se sculă în grabă și deschise ușa. Nu era nimeni. Totuși, dădu fuga la stareț.

Jean-Louis de Berlaimont stătea în capul oaselor sprijinit de sulul de la capătul patului și de perne. Ochii lui larg deschiși se întoarseră spre medic cu o privire ce i se păru acestuia plină de o nețărmurită grijă.

— Pleacă, Zénon! rosti el. După moartea mea…

Tusea îi curmă vorba. Tulburat, Zénon întorsese fără să vrea capul, ca să

vadă dacă nu cumva infirmierul ce ședea pe un scăunel auzise ceva.

Bătrânelul însă moțăia, bălăbănindu-și capul. Starețul, sfârșit, căzuse pieziș

peste perne, pradă unui fel de toropeală zbuciumată. Zénon se aplecă; inima îi bătea și era ispitit să-l trezească, doar-doar o mai dobândi un cuvânt sau o privire. Punea la îndoială mărturia simțurilor, ba chiar și pe a rațiunii sale.

După câteva clipe, se așeză lângă pat. La urma urmei nu era cu neputință ca starețul să-i fi știut numele dintotdeauna.

Bolnavul se mișca zvâcnind slab. Zénon îi frecă îndelung picioarele și pulpele, așa cum îl învățase odinioară stăpâna din Frösö. Tratamentul acesta era mai bun ca toate calmantele. Până la urmă adormi și el pe marginea patului, cu capul în palme.

În zori, coborî în sala de mese ca să ia o strachină cu supă caldă. Acolo dădu peste Pierre de Hamaere. Vorbele starețului îi treziseră alchimistului în chip aproape superstițios toate spaimele. Îl luă de o parte pe Pierre de Hamaere și-i spuse fără înconjur:

— Nădăjduiesc c-ați pus capăt nebuniilor prietenilor domniei-voastre.

Era gata să vorbească despre cinstea și siguranța mănăstirii. Economul îl scuti de un atare caraghioslâc.

— Habar n-am de toată povestea asta, zise el, violent.

Și plecă tropăind zgomotos.

În seara aceea, starețul primi pentru a treia oară Sfântul Maslu. Chilioara și paraclisul de alături erau înțesate de călugări cu lumânarea în mână. Unii plângeau; alții se mulțumeau să ia parte la slujbă cu demnitate. Bolnavul, pe jumătate amorțit, căznindu-se parcă să respire cât mai ușor cu putință, se uita la flăcăruile galbene ca și când nu le-ar fi văzut. După ce se terminară

rugăciunile rânduite pentru cei ce trag să moară, oamenii ieșiră rând pe rând, lăsând în chilie numai doi călugări cu mătăniile lor. Zénon, care stătuse la o parte, se așeză din nou la locul lui obișnuit.

Trecuse vremea legăturilor, fie ele cât de scurte, stabilite prin viu grai; starețul se mulțumea să ceară prin semne puțină apă sau plosca agățată de colțul patului. Zénon socotea că, înlăuntrul acestei lumi pe cale să se năruie mai dăinuia încă, asemenea unei comori ascunse sub o grămadă de dărâmături, un cuget cu care se mai putea poate păstra contactul și fără

ajutorul cuvintelor. Îl ținea de mână pe bolnav, și acea ușoară atingere era parcă de ajuns ca să-i transmită starețului ceva din puterea sa și ca să

primească în schimb de la el puțină seninătate. Medicul, gândindu-se din când în când la credința după care sufletul unui om gata să se prăpădească flutură

împrejurul său ca o scânteie învăluită în ceață, își ațintea privirea spre ungherele slab luminate, dar ceea ce vedea nu era probabil decât oglindirea în geam a unei lumânări aprinse. Spre ziuă, Zénon dădu drumul mâinii starețului; sosise clipa când se cuvenea să-l lase pe stareț să se apropie de ultimele porți singur, sau poate, dimpotrivă, însoțit de chipurile nevăzute pe care desigur le chemase într-ajutor în timpul agoniei sale. Puțin mai târziu bolnavul începu să se zbuciume, gata parcă să se trezească; pe piept, degetele mâinii stângi căutau pe dibuite, în locul unde odinioară Jean-Louis de Berlaimont purtase fără îndoială ordinul Lânii de Aur. Zénon zări pe pernă

scapularul ale cărui șireturi se dezlegaseră. I-l așeză la loc; muribundul îl netezi, cu o expresie de mulțumire. Buzele i se mișcau pe tăcute. Tot încordându-și auzul, Zénon desluși până la urmă sfârșitul unei rugăciuni, repetate desigur a mia oară:

— …nunc et in hora mortis nostrae.26

Se scurse o jumătate de oră; le ceru celor doi călugări să se îngrijească de cele rânduite trupului neînsuflețit.

Asistă la înmormântarea starețului stând într-unul din naosurile laterale ale bisericii. Slujba atrăsese multă lume. În rândul întâi l-a recunoscut de episcop și chiar lângă el, sprijinit într-un baston, a văzut un bătrân pe jumătate infirm, dar robust; nu era altul decât canonicul Bartholommé Campanus, care odată cu vârsta dobândise mai multă siguranță și o înfățișare impunătoare. Sub glugile lor, călugării semănau unii cu alții. François de Bure ținea cădelnița; avea într-adevăr un chip de înger. Aureola sau pata colorată

a mantiei vreunei sfinte străluceau ici-colo, în frescele zugrăvite din nou deasupra stranelor.

Noul stareț era un om destul de șters, dar foarte cucernic și socotit un administrator priceput. Se zvonea că după sfatul lui Pierre de Hamaere, care-i sprijinise alegerea, starețul avea probabil să închidă în curând azilul Saint-Cosme, considerându-l prea costisitor. Pe de altă parte, se mai aflase poate și 26 Acum și în ceasul morții noastre (lat.).

faptul că aici fuseseră ajutați cei care fugeau de Tribunalul Special. Medicului nu i se spusese totuși nimic. De altfel, puțin îi păsa. Zénon se hotărâse să

dispară imediat după înmormântarea starețului.

De astă dată nu-și lua nimic. Putea să-și lase cărțile, pe care de altminteri nu prea le mai citea. Manuscrisele sale nu erau nici destul de prețioase și nici destul de compromițătoare ca să le ia cu sine; n-aveau decât să ajungă într-o zi să slujească la aprinderea focului în soba din sala de mese. Vremea fiind călduroasă, hotărî să nu-și mai ia mantia îmblănită și boarfele de iarnă; se va mulțumi cu o simplă cazacă peste hainele sale cele bune. Avea de gând să-și pună instrumentele înfășurate în rufărie, într-o geantă, împreună cu câteva doctorii rare și scumpe. În ultima clipă își luă și cele două pistoale vechi.

Fiecare amănunt al acestei reduceri la esențial fusese supus unor îndelungi chibzuiri. Nu ducea lipsă de bani: în afară de puținul pe care, cu gândul la această călătorie, Zénon îl pusese deoparte din pârlita de leafă dată de mănăstire, mai primise cu câteva zile înainte de moartea starețului un pachet adus de bătrânul călugăr infirmier, unde se afla punga de unde luase altădată

bani pentru Han. De atunci starețul nu părea să mai fi umblat la ea.

La început se gândise să ia căruța fiului Greetei până la Anvers și de acolo să se strecoare până în Zeelanda sau în Gueldra, provincii fățiș răsculate împotriva autorității regale. Dar, dacă cumva după plecarea lui s-ar fi trezit unele bănuieli cu privire la el, era mai bine ca bătrânica și feciorul ei, căruțașul, să nu fie câtuși de puțin în primejdie. Se hotărî să se ducă pe jos până pe malul mării și acolo să-și facă rost de o barcă.

În ajunul plecării, a avut pentru ultima oară un schimb de cuvinte cu Cyprien, pe care l-a găsit în laborator, îngânând un cântecel. Băiatul părea mulțumit și împăcat, ceea ce pe Zénon l-a scos din sărite.

— Îmi place să cred că în zilele astea de doliu ați renunțat la plăcerile voastre, îi zise el pe nepusă masă.

— Lui Cyprien nu-i mai pasă de întrunirile din miez de noapte, răspunse tânărul călugăr în felul lui copilăresc de a pomeni despre sine însuși de parcă

ar fi fost vorba despre altcineva. Se întâlnește cu Preafrumoasa între patru ochi și la lumina zilei.

Nu s-a lăsat rugat și i-a explicat că descoperise lângă canal o grădină

părăsită, căreia îi sfărâmase lacătul de la poartă și unde Idelette venea uneori să se întâlnească cu el. Arăpoaica stătea de veghe, ascunsă după un zid.

— Ți-a dat în gând s-o cruți pe fată? Viața dumitale ar putea să atârne de trăncănelile unei lăuze.

— Îngerii nu zămislesc și nici nu nasc, spuse Cyprien cu acel ton de prefăcută siguranță cu care se rostesc formulele învățate pe de rost.

— Ah! Termină odată cu limbajul ăsta prostesc, făcu medicul scos din sărite.

În seara din ajunul ieșirii sale din oraș, cină, așa cum făcea adesea, cu organistul și cu nevastă-sa. După-masă, organistul îl duse ca de obicei să

asculte bucățile pe care avea să le cânte duminica următoare la orga cea mare de la Saint-Donatien. Aerul închis în tuburile sonore se împrăștie în naosul pustiu, mai armonios și mai puternic decât orice voce omenească. Toată

noaptea, lungit pentru ultima dată în patul lui din chilia de la Saint-Cosme, Zénon cântă în gând un anumit motet de Orlando de Lassus, îmbinându-l cu planurile lui de viitor. N-avea rost să plece prea devreme, căci porțile orașului se deschideau doar odată cu ivirea zorilor. Scrise un bilețel prin care arăta că

unul dintre prietenii lui, îmbolnăvindu-se într-un târg de prin împrejurimi, îl chemase grabnic și că, fără îndoială, avea să se întoarcă peste cel mult o săptămână. Trebuie întotdeauna să-ți lași o portiță de scăpare. Când se strecură cu grijă pe poarta azilului, zorile cenușii ale unei zile de vară

începuseră să învăluie strada. Nu-l văzu decât cofetarul care tocmai deschidea obloanele dughenei.

PLIMBAREA PE DUNE

Ajunse la poarta Damme tocmai în clipa când se ridica gardul de fier și se lăsa podul peste șanț. Străjile îl salutară cuviincios; erau desprinși cu acest botanist ce ieșea din cetate cu noaptea în cap; nu luară aminte la bocceaua lui.

Mergea cu pași mari și repezi de-a lungul unui canal; era ceasul când zarvagiii intrau în oraș să-și vândă marfa; mulți dintre ei îl cunoșteau și-i urau drum bun; un bărbat care tocmai venea la azil ca să-și îngrijească hernia se necăji aflând că medicul nu va fi acolo; doctorul Théus îl asigură că avea să se întoarcă la sfârșitul săptămânii, dar spunând minciuna asta i se rupea inima.

Îl aștepta una dintre acele dimineți frumoase când soarele împrăștie încet-încet pâcla. Drumețul se simțea cuprins de o mulțumire atât de vie, încât era aproape fericit. Îi era parcă de ajuns că se îndrepta cu pas hotărât spre locul acela de pe țărm unde avea să găsească o barcă, pentru ca toate spaimele și grijile ce-l munciseră în ultima vreme să rămână în urmă, ca și cum le-ar fi dat un brânci zdravăn. Dimineața aceea îngropa morții; aerul proaspăt risipea vedeniile. Bruges, doar la o leghe în spatele lui, ar fi putut să se afle într-alt veac sau pe altă planetă. Se mira cum de se întemnițase de bunăvoie, timp de aproape șase ani, în azilul Saint-Cosme, împotmolit într-o mulțime de obiceiuri mănăstirești mai rele chiar decât starea de față bisericească ce-l îngrozea de douăzeci de ani, umflând peste măsură micile zâzanii și micile scandaluri de neînlăturat într-un cerc așa de restrâns și de închis. I se părea că, renunțând atâta vreme la lumea neîngrădită din afară, jignise întrucâtva nesfârșitele posibilități ale vieții. Drumul gândirii, croindu-și calea spre fața nevăzută a lucrurilor, ducea fără îndoială la o înțelepciune înălțătoare, dar făcea cu neputință acea mișcare ce înseamnă însăși viața. Se lipsise prea mult timp de fericirea de a o lua drept înainte în chiar clipa dorită, lăsând întâmplarea să-i poarte pașii, neștiind unde urma să doarmă noaptea și nici cum avea să-și câștige pâinea peste o săptămână. Schimbarea era o renaștere și aproape o metempsihoză. Faptul că-și mișca picioarele unul după altul era de ajuns ca să-i bucure sufletul. Ochii se mulțumeau să-i călăuzească mersul, bucurându-se totodată de verdele proaspăt al ierbii. Auzul prindea cu plăcere nechezatul unui mânz ce zburda de-a lungul unui gard viu sau scârțâitul neînsemnat al unui car. Din simplul fapt al plecării lua naștere o libertate deplină.