privind subiectul acesta cu învățatul matematician ce-l adăpostise la Louvain cu vreo șase ani în urmă. Făceau schimb de formule. Zénon îi aștepta cu nerăbdare scrisorile de răspuns, începea totodată să se gândească la noi călătorii.
BOALA STAREȚULUI
Într-o zi din luna mai, zi de praznic mare, Zénon prânzea grăbit, ca de obicei, la hanul Cerbul cel Mare, stând singur în obișnuitul său colțișor întunecos. Mesele și băncile așezate lângă ferestrele ce dădeau spre stradă
erau, dimpotrivă, înțesate de lume, căci de acolo se putea vedea bine trecerea alaiului. O codoașă poreclită Lubenița din cauza grăsimii ei, care ținea la Bruges un bordel vestit, stătea la una dintre mesele acelea împreună cu un omuleț gălbejit, care trecea drept fiul său, și cu două dezmățate de-ale ei.
Zénon o cunoștea datorită plângerilor unei fete ofticoase ce venea uneori să-i ceară câte un leac pentru tuse. Nepricopsita aceea nu mai tăcea înșirându-i mârșăviile stăpânei care o trăgea pe sfoară și-i fura rufăria fină.
O mică ceată de oșteni din garda valonă, care stătuse de strajă în pragul bisericii, intră, cu gând să prânzească. Ofițerului îi plăcu masa Lubeniței și-i porunci să-și ia tălpășița. Fiul său și târfele o luară din loc, dar codoașa își avea mândria ei, drept care nici nu se clinti. Smucită de un oștean ce se căznea s-o scoale de pe scaun, femeia se propti în masă, răsturnând farfuriile; ofițerul îi arse o palmă ce lăsă o urmă albicioasă pe obrazul ei galben și grăsuliu.
Smiorcăindu-se, mușcând, agățându-se de bănci și de canatul ușii, se lăsă
până la urmă târâtă și azvârlită în stradă de către oșteni; unul dintre ei, vrând să stârnească hazul celorlalți, o împungea caraghios cu vârful spadei. Ofițerul așezat pe locul astfel cucerit dădea disprețuitor porunci slujnicei care ștergea podeaua.
Nimeni nu schiță gestul de a se scula. Unii rânjeau din dorința lașă de a fi pe placul ofițerului, dar cei mai mulți, dimpotrivă, se uitau într-altă parte sau bombăneau cu nasul în farfurie. Zénon urmări întâmplarea cu o scârbă
nemaipomenită. Toți o ponegreau pe codoașă; presupunând că ar fi fost cu putință să lupți împotriva brutalității soldaților, prilejul nu prea era potrivit, iar apărătorul umflatei aceleia ar fi ajuns de râsul lumii. S-a aflat mai târziu că
Lubenița fusese biciuită pentru că tulburase liniștea și apoi trimisă acasă.
Peste vreo săptămână, își primea ca de obicei mușteriii la bordel, arătându-și cui voia urmele lăsate de bici.
Când se duse să-l vadă pe stareț, care stătea în casă, ostenit fiindcă urmase procesiunea pe jos, Zénon și-a dat seama că aflase toată povestea. I-a istorisit ceea ce văzuse cu ochii lui. Călugărul oftă și, lăsându-și de o parte ceașca de ceai, zise:
— Femeia asta e rușinea sexului ei, și bine-ai făcut că nu te-ai amestecat.
Dar, dacă ar fi fost vorba despre o sfântă, ne-am fi ridicat oare împotriva samavolniciei? Nenorocita asta este ceea ce este și totuși, astăzi, de partea ei era dreptatea, cu alte cuvinte Dumnezeu și cetele lui îngerești…
— Dumnezeu și cetele lui îngerești nu i-au luat apărarea, spuse medicul pe ocolite.
— Departe de mine gândul de a pune la îndoială sfintele minuni ale Scripturii, răspunse călugărul cu oarecare căldură, dar în zilele noastre, prietene (și am trecut de șaizeci de ani), nu l-am văzut niciodată pe Dumnezeu intervenind direct în treburile noastre pământești. Dumnezeu își alege delegați. Nu acționează decât prin intermediul nostru, niște bieți oameni.
Se duse să scoată din sertarul unui scrin două pagini scrise mărunt și i le dădu doctorului Théus.
— Uită-te, zise el. Finul meu, Domnul de Withem, un patriot, mă ține la curent cu niște atrocități pe care altminteri nu le-am afla decât fie prea târziu, când mânia s-a și stins, fie de îndată, dar atenuate de minciuni. Imaginația noastră este foarte slabă, domnule doctor. Ne neliniștim, și pe bună dreptate, din cauză că o codoașă a fost brutalizată, deoarece aceste acte de violență s-au săvârșit sub ochii noștri, dar niște grozăvii ce se petrec la zece leghe de-aici nu mă împiedică să-mi termin ceaiul de nalbă.
— Imaginația sfinției-tale este destul de vie ca mâna să-ți tremure și să
verși restul acesta de ceai, constată Sébastien Théus.
Starețul își șterse cu batista rasa de lână cenușie.
— Aproape trei sute de bărbați și de femei, declarați răzvrătiți împotriva lui Dumnezeu și a regelui, au fost uciși la Armentières, șopti el parcă fără voie.
Citește mai departe, prietene.
— Amărâții pe care-i îngrijesc cunosc chiar și urmările încăierării de la Armentières, zise Zénon, dându-i starețului scrisoarea înapoi. Despre celelalte samavolnicii care umplu paginile astea, se vorbește peste tot, și la piață și prin cârciumi. Veștile se răspândesc iute în popor. Burghezii și notabilitățile, în casele lor solide și bine închise, nu aud decât cel mult zvonuri nelămurite.
— Ba da, spuse starețul, cu posomorâtă mânie. Ieri, aflându-mă, după
liturghie, în fața bisericii Notre-Dame cu frații mei clericii, am îndrăznit să
aduc vorba despre treburile obștești. Fiecare dintre aceste sfinte fețe bisericești încuviința scopul, dacă nu și metodele tribunalelor excepționale, iar dacă protesta împotriva sângeroaselor lor excese, o făcea fără energie. Pe parohul de la Saint-Gilles îl las de-o parte: el susține că suntem în stare să ne ardem ereticii și singuri și că n-avem nevoie să vină străinii să ne învețe cum s-o facem.
— Respectă datinile bine statornicite, zise Sébastian Théus zâmbind.
— Cum adică, eu unul sunt oare un creștin mai puțin înflăcărat și un catolic mai puțin cucernic? exclamă starețul. Când călătorești toată viața pe o corabie
frumoasă, nu se poate să nu urăști șobolanii ce-i rod cala. Dar focul, sabia și groapa nu slujesc decât la învârtoșarea celor ce hărăzesc asemenea lucruri semenilor lor, cât și a celor ce aleargă ca la panoramă ca să privească așa ceva, precum și a celor ce le îndură. Niște încăpățânați ajung astfel să fie socotiți mucenici. Își bat joc de noi, domnule doctor. Sub cuvânt că îl răzbună pe Dumnezeu, despotul face ce face și ne căsăpește patrioții.
— Sfinția-ta ar încuviința aceste execuții dacă ar crede că sunt în stare să
restabilească unitatea Bisericii?
— Nu mă ispiti, prietene. Știu doar că părintele nostru, Sfântul Francisc, cel care a murit străduindu-se să potolească niște dezbinări omenești, ar fi încuviințat lupta seniorilor noștri flamanzi care vor să ajungă la o înțelegere.
— Aceiași seniori au crezut că-i pot cere regelui să se smulgă pancartele referitoare la anatema pronunțată la Sinodul din Trento asupra ereticilor, zise medicul cu îndoială.
— Și de ce nu? izbucni starețul. Pancartele acelea străjuite de oșteni ne încalcă libertățile cetățenești. Oricărui nemulțumit i se și pune pecetea de protestant. Dumnezeu să mă ierte, dar oamenii ăștia ar fi fost în stare s-o bănuiască și pe codoașa aceea că e o adeptă a evanghelismului… Cât despre Sinod, știi ca și mine ce greu a tras în cumpănă, în timpul dezbaterilor, voința discretă a principilor noștri. Împăratul Carol se îngrijea înainte de toate de unitatea imperiului, ceea ce e firesc. Regele Filip se gândește la supremația Spaniei. Vai mie! Dacă nu mi-aș fi dat seama la timp că politica oricărei curți regale nu-i decât viclenie și paraviclenie, abuz de cuvinte și abuz de putere, poate că n-aș fi găsit în mine destulă cucernicie ca să dau lumea în schimbul slujirii lui Dumnezeu.
— Sfinția-ta trebuie să fi pătimit multe, zise doctorul Théus.
— Nicidecum! îi răspunse starețul. Am fost un curtean bine văzut de stăpân, un negociator mai norocos decât aș fi meritat-o după neînsemnatele mele însușiri și soțul fericit al unei femei bune și cucernice. În lumea asta plină
de nenorociți, am fost un privilegiat.
Fruntea i se îmbrobonase de sudoare, ceea ce medicului i se păru un simptom de slăbiciune. Își întoarse chipul preocupat către doctorul Théus:
