— Problema e grea și nu se poate rezolva, prietene, spuse starețul. Dacă

m-aș apuca să le spun unor nepricopsiți că aurita coroană a Maicii Domnului și albastra-i mantie nu sunt decât simbolul stângaci al strălucirii cerești și că

cerul, la rându-i, nu-i decât o biată reprezentare a Binelui invizibil, ar înțelege că nu cred nici în Maica Domnului, nici în cer. N-ar fi asta oare o minciună și mai gravă? Semnificatul autentifică semnul.

— Să ne întoarcem la băiatul pe care l-am îngrijit, stărui medicul. Sfinția-ta nu și-o fi închipuit că Han a crezut că o doboară pe cea hărăzită din veac de îndurarea cerească să ne fie apărătoare? A sfărâmat un butuc de lemn gătit cu un veșmânt de catifea pe care un predicator i-l înfățișa drept un idol și îndrăznesc să spun că această fărădelege ce-l mânie pe bună dreptate pe stareț i se va fi părut băiatului conformă cu bunul-simț ce i-a fost dăruit de cer. Țăranul ăsta n-a jignit unealta mântuirii neamului omenesc, după cum, ucigându-l pe Vargaz, nici prin gând nu i-a trecut că răzbună Belgia, patria lui.

— Cu toate astea a făcut și una și alta.

— Nu știu, zău, spuse filosoful. Sfinția-ta și cu mine căutăm să dăm un sens actelor de violență ale unui necioplit de douăzeci de ani.

— Domnule doctor, ții chiar atât de mult ca băiatul ăsta să scape de urmăriri? îl întrebă aspru starețul.

— Pe lângă faptul că e în joc și propria-mi siguranță, aș vrea ca această

capodoperă a mea să nu fie dată pradă focului, răspunse Sébastien Théus pe un ton glumeț. În orice caz, nu e ceea ce-și poate închipui starețul.

— Cu atât mai bine, răspunse călugărul, vei aștepta deci evenimentul cu mai multă liniște. Nici eu nu vreau să-ți stric opera, prietene Sébastien. Ai să

găsești în sertarul acela ce-ți trebuie.

Zénon scoase punguța ascunsă sub rufărie și alese cu modestie câțiva bănuți de argint. Când s-o pună la loc, agăță un capăt de pânză aspră de care se căzni să se descotorosească. Era o cămașă de pocăință presărată ici-colo de cheaguri negricioase, uscate. Starețul, stânjenit parcă, întoarse capul.

— Sănătatea Sfinției-tale nu-i destul de robustă ca să-i îngăduie practici atât de aspre.

— Dimpotrivă, aș vrea să le întețesc, protestă călugărul. Treburile dumitale, Sébastien, nu-ți vor fi dat răgazul să te gândești la nenorocirile obștești. Tot ceea ce se zvonește este cum nu se poate mai adevărat. De curând, Regele și-a strâns în Piemont o oaste sub comanda ducelui de Alva, învingătorul de la Mühlberg, considerat în Italia drept o mână de fier.

Douăzeci de mii de oameni, cu vitele de povară și cu tot calabalâcul, trec Alpii

în clipa de față ca să se năpustească apoi asupra nefericitei noastre provincii…

Poate că în curând o să-l regretăm pe căpitanul Julian Vargaz.

— Se grăbesc până nu se înzăpezesc drumurile, zise omul care odinioară

fugise din Innsbruck pe niște poteci de munte.

— Fiul meu este locotenent în oastea Regelui, și mare minune dacă nu s-o afla cumva în preajma ducelui, spuse starețul cu tonul omului care se silește să facă o mărturisire neplăcută. Toți suntem părtași ai răului.

Îl apucă din nou tusea cel mai necăjise. Sébastien Théus îi luă pulsul, redevenind medic.

— S-ar putea ca starețul să fie mai tras la față din pricina grijilor, zise el după o clipă de tăcere. Totuși, tusea asta care dăinuie de câteva zile și slăbiciunea din ce în ce mai mare au niște cauze pe care e de datoria mea să

le caut. Sfinția-ta îmi va îngădui oare să-i cercetez mâine gâtul cu ajutorul unui instrument meșterit de mine?

— O să fac tot ce dorești, prietene, răspunse starețul. M-am pricopsit cu tusea, fără îndoială, din cauza verii ăsteia ploioase. Vezi bine că n-am temperatură.

Chiar în seara aceea Han a plecat împreună cu căruțașul, ca argat. Faptul că șchiopăta nițel nu-i strica în acest rol. Călăuza lui l-a dus la Anvers și l-a lăsat în grija unui slujbaș al familiei Fuggers, binevoitor, în taină bineînțeles, față de noile idei; omul locuia lângă port și l-a pus pe băiat să bată în cuie lăzi de mirodenii sau să le desfacă. Pe la Crăciun s-a aflat că Han, care se ținea foarte bine pe piciorul deplin însănătoșit, se tocmise ca dulgher pe un vas ce făcea negoț cu negri și tocmai pornea spre Guineea. Pe astfel de vase era totdeauna nevoie de meșteșugari în stare nu numai să dreagă stricăciunile corabiei, dar și să ridice, sau să mute din loc pereți despărțitori, să facă obezi și pripoane, și în același timp să tragă bine cu arma în caz de răscoală. În locul soldei nesigure pe care ar fi primit-o de la căpitanul Thomaszon și „Calicii”

săi, Han a ales slujba asta, leafa fiind bună.

Venise iarna. Din cauza răgușelii sale cronice, starețul renunță de bunăvoie să mai țină predicile dinaintea Crăciunului. Sébastien Théus îl hotărî pe bolnav să-și cruțe puterile și să stea un ceas, după-amiezile, lungit în pat sau cel puțin în jilțul pe care îl acceptase, nu demult, în chilie. Aceasta nu avea, după canoanele călugărești, nici vatră, nici sobă, așa încât Zénon îl convinsese cu chiu, cu vai să primească o găleată cu cărbuni încinși.

În după-amiaza cu pricina, îl găsi cu ochelarii pe nas, cercetând niște socoteli. Economul mănăstirii, Pierre de Hamaere, în picioare, asculta sfaturile starețului. Zénon simțea față de călugărul acela, cu care nu vorbise

nici de zece ori în viața lui, o dușmănie ce i se părea reciprocă; Pierre de Hamaere ieși după ce-i sărută mâna sfinției-sale plecându-și genunchii întrun fel trufaș și totodată slugarnic. Veștile erau în ziua aceea deosebit de grave.

Contelui de Egmont și tovarășului său, contele de Hornes, întemnițați la Gand de aproape trei luni de zile și învinuiți de înaltă trădare, tocmai li se respinsese cererea de a fi judecați de către ceilalți seniori, egalii lor, care le-ar fi cruțat probabil viața. Tot orașul clocotea din pricina unei atari nedreptăți. Zénon se feri să aducă el întâi vorba despre nelegiuirea aceasta, neștiind dacă starețul o cunoștea sau nu. Îi povesti în schimb sfârșitul caraghios al poveștii lui Han.

— Marele Pius al II-lea a condamnat odinioară negoțul cu sclavi negri, dar cine mai ține seama de asta? spuse călugărul obosit. E drept că sunt printre noi nedreptăți și mai strigătoare la cer… Știi cumva ce gândește lumea din oraș despre infamia ce i s-a făcut contelui?

— Îl plâng mai mult ca oricând că s-a încrezut în promisiunile Regelui.

— Lamoral are inimă vitează, dar judecată puțină, spuse starețul mai liniștit decât s-ar fi așteptat Zénon. Un bun negociator nu se încrede niciodată.

Își lua ascultător picăturile pe care i le turna medicul. Acesta se uita la el cu o tainică mâhnire; nu credea în foloasele acestei doctorii mult prea slabe, dar în zadar îi căutase anghinei starețului un leac mai puternic. Înlăturase presupunerea că ar fi vorba despre oftică din pricina lipsei de temperatură.

Un polip din gât explica poate răgușeala, tusea aceea neîncetată, greutatea din ce în ce mai mare pe care o resimțea când respira sau înghițea.

— Mulțumesc, zise starețul dându-i înapoi paharul gol. Azi să nu pleci prea repede, prietene Sébastien.

La început vorbiră ba de una, ba de alta. Zénon se așezase foarte aproape de călugăr ca să nu-l silească să-și forțeze vocea. Starețul se întoarse dintr-odată la grija lui de căpetenie:

— O nedreptate cumplită ca aceea ce i s-a făcut lui Lamoral atrage după

sine o mulțime de nelegiuiri la fel de îngrozitoare, care rămân însă neștiute, urmă el, vorbind pe șoptite ca să-și cruțe glasul. Portarul contelui a fost arestat curând după stăpânul său și zdrobit cu o rangă de fier, doar-doar o mărturisi ceva. Azi-dimineață m-am rugat la liturghie pentru cei doi conți, și fără îndoială că în toată Flandra nu e casă unde oamenii să nu se roage pentru mântuirea lor pe lumea asta sau pe cealaltă. Dar cui îi trece prin gând să se roage pentru nenorocitul acela care, de altfel, n-a putut să mărturisească

nimic, nefiind părtaș la tainele stăpânului? Nu i-a rămas nicio vână, niciun oscior întreg…

— Înțeleg, zise Sébastien Théus. Sfinția-ta aduce laude credinței smerite.

— Nu tocmai, continuă starețul. Portarul acela era o slugă necinstită, care se îmbogățise, pare-se, pe spinarea stăpânului său. Se mai zice că-și însușise un tablou pe care ducele avea poruncă să-l cumpere pentru Majestatea-sa, o pictură de-a noastră flamandă unde se văd niște draci caraghioși muncindu-i pe osândiți. Regelui nostru îi place pictura… Dacă netrebnicul acela a vorbit sau nu, n-are de altfel nicio însemnătate, soarta contelui era gata pecetluită.

Dar mă gândesc că același conte o să moară frumos în urma unei lovituri de secure pe un butuc îmbrăcat în negru, mângâiat de jalea poporului care, pe drept cuvânt, vede în el un om ce-și iubește patria belgiană; călăul o să-i ceară

iertare înainte de a-l lovi, iar rugăciunile duhovnicului său or să-l însoțească, trimițându-l drept în ceruri…

— De astă dată am înțeles, spuse medicul. Sfinția-ta se gândește că, în ciuda sporovăielilor filosofilor, rangul și titlurile aduc celor ce le au foloase temeinice. Nu-i puțin lucru să fii grande de Spania.

— M-am exprimat greșit, șopti starețul. Mă opresc asupra agoniei acestui om fiindcă a fost mărunt, neînsemnat, fără îndoială josnic, înzestrat doar cu un trup supus durerii și un suflet pentru care însuși Dumnezeu și-a vărsat sângele. Mi s-a spus că după trei ceasuri încă i se mai auzeau țipetele.

— Ia seama, sfinția-ta, zise Sébastien Théus strângând mâna starețului.

Nenorocitul s-a chinuit trei ceasuri, dar câte zile și câte nopți o să-i tot retrăiască sfinția-ta agonia? Te chinuiești mai mult decât l-a chinuit gâdele pe amărâtul acela.

— Să nu mai spui una ca asta, rosti starețul dând din cap. Durerea portarului și furia călăilor săi umplu lumea și se revarsă peste veacuri. Nimic nu mai poate șterge faptul că s-au aflat pentru o clipă sub privirea veșnică a lui Dumnezeu. Fiecare suferință, fiecare nenorocire e nemărginită în substanța ei, prietene, și de asemenea nemărginită ca număr.

— Tot ce spune sfinția-ta cu privire la durere s-ar putea spune și cu privire la bucurie.