nu i-ar fi putut-o pricinui. S-a retras încetișor ca s-o lase să mănânce.
Se întrebase deseori în ce chip și în ce împrejurare își va afla moartea: oare un foc de archebuză îl va lăsa sfârtecat, însângerat, purtat falnic pe rămășițele unor lăncii spaniole, regretat de principi și plâns de camarazii săi de arme și, în sfârșit, îngropat sub o grăitoare inscripție latinească lângă zidul unei biserici; sau va primi o lovitură de spadă în cinstea unei doamne, sau vreun cuțit pe o străduță întunecoasă; oare va da peste el o nouă molimă de vărsat, așa ca odinioară; sau, poate, după ce-o trece de șaizeci de ani, îl va lovi damblaua, într-un castel unde își va fi găsit o slujbă de scutier ca să-și țină
zilele până la sfârșit. Pe vremuri, lovit de friguri și clănțănind pe un pat nenorocit într-un han din Roma, la doi pași de Panteon, se mângâiase de faptul că avea să crape în țara aceea a frigurilor gândindu-se că, la urma urmei, morții sunt aici într-o tovărășie mai bună ca aiurea; iar bolțile pe care
le zărea pe gemulețul său le acoperise cu vulturi, cu fascii răsturnate, cu veterani înlăcrimați, cu făclii luminând funeraliile unui împărat ce nu era el însuși, ci un fel de om de seamă nemuritor în care se afla și câte ceva din el însuși. Prin dangătul de clopot al frigurilor i se păruse că aude sunete tânguitoare de fluier și de trâmbițe vestind lumii săvârșirea din viață a principelui; simțise chiar în trupul său văpaia ce-l mistuie pe viteaz și-l duce în ceruri. Moartea și îngropăciunea aceea închipuită au fost adevăratul său sfârșit, adevărata sa înmormântare. S-a stins în timpul unei expediții pentru dobândirea de furaje, în cursul căreia călărașii lui se străduiseră să
cucerească o șură prost păzită, la doi pași de zidurile cetății; calul lui Henri-Maximilien sforăia vesel pe pământul căptușit cu iarbă pârjolită; după străzile întunecoase și bătute de vânt ale Sienei, răcoarea lunii lui februarie pe costișele însorite ale dealului era plăcută. Un atac neprevăzut al oastei imperiale a pus pe fugă ceata, care a făcut stânga-mprejur îndreptându-se către ziduri; Henri-Maximilien și-a urmărit oștenii răcnind tot timpul înjurături. Un glonte l-a lovit în umăr; a căzut izbindu-se cu capul de o piatră.
A apucat să simtă izbitura, dar nu și moartea. Calul, dezpovărat, s-a învârtit pe câmp, unde un spaniol l-a prins și l-a dus apoi în trap mărunt în tabăra crăiască. Doi sau trei ostași și-au împărțit armele și zdrențele răposatului. În buzunarul cazacei avea un manuscris: Stema trupului femeiesc; culegerea aceea de poezioare vesele și duioase de pe urma cărora nădăjduia să
dobândească un pic de glorie, sau măcar o oarecare trecere la femei, a ajuns în fundul șanțului, îngropată împreună cu el sub câteva lopeți de țărână. O
deviză pe care de bine, de rău o săpase în cinstea Signorei Piccolomini s-a mai deslușit încă multă vreme pe ghizdurile fântânii Fontebrandei.
ULTIMELE CĂLĂTORII ALE LUI ZÉNON
Era una din acele epoci în care rațiunea omenească se află prinsă într-un cerc de foc. După ce fugise din Innsbruck, Zénon trăise câtva timp retras la Wurzburg, la discipolul său Bonifacius Kastel, ce practica arta ermetică într-o căsuță în geamurile căreia se răsfrângea strălucirea verzuie a râului Main.
Lipsa de activitate și nemișcarea îl stânjeneau, iar Bonifacius, desigur, nu era omul care să-și pună multă vreme carnea în saramură pentru un prieten aflat la ananghie. Zénon a trecut în Turingia, a ajuns apoi în Polonia unde s-a angajat chirurg în armata regelui Sigismund, ce se pregătea să-i alunge pe moscoviți din Curlanda cu ajutorul suedezilor. La sfârșitul celei de a doua ierni, curios să cunoască plante și ținuturi noi, s-a hotărât să ia corabia spre Suedia împreună cu un oarecare căpitan Guldenstarr care-l prezentă lui Gustav Vasa. Regele căuta un medic în stare să ușureze durerile lăsate în bătrânu-i trup de umezeala taberelor și de frigul nopților petrecute afară în zăpadă, pe vremea zănaticei sale tinereți, de urmările vechilor răni și a bolilor rușinoase. Pregătindu-i un leac întăritor regelui obosit de faptul că
sărbătorise Crăciunul cu tânăra și cea de a treia soață a Măriei-sale în Castelul alb de la Vadstena, Zénon i-a câștigat bunăvoința. Toată iarna, sprijinit de o fereastră înaltă, între cerul înghețat și întinsul încremenit al lacului, a tot socotit așezarea stelelor ce-ar putea aduce fericirea sau nefericirea dinastiei Vasa, ajutat în această sarcină de tânărul principe Erik, ce simțea o bolnăvicioasă aplecare către această știință primejdioasă. Degeaba îi amintea Zénon că stelele înrâuresc soarta noastră, dar n-o hotărăsc și că, tot atât de puternică și de tainică, stăpână pe viața noastră și supunându-se unor legi mai complicate decât ale noastre, este steaua aceea roșie care palpită în bezna trupului, agățată în colivia ei de oase și de carne. Erik era însă unul dintre acei oameni cărora le place să-și primească soarta din afară, fie din trufie, căci i se părea frumos ca cerul însuși să se ostenească pentru el, fie din lene, ca să nu fie tras la răspundere nici pentru binele, nici pentru răul ce zăcea într-însul.
Credea în stele după cum se închina sfinților și îngerilor, în ciuda credinței reformate primite de la tatăl său. Ispitit de gândul că ar putea influența un suflet regesc, filosoful încerca din când în când să-i dea câte o învățătură, câte un sfat, dar gândirea celorlalți se împotmolea ca într-o mlaștină în creierul tânăr ce moțăia dincolo de ochii cenușii și spălăciți ai principelui. Când li se făcea din cale-afară de frig, învățăcelul și filosoful se apropiau de uriașul foc închis sub prichiciul vetrei, și Zénon era de fiecare dată uimit că acea căldură
binefăcătoare, acel diavol îmblânzit ce încălzea supus o cană cu bere așezată
în spuză era unul și același cu zeul învăpăiat ce străbate cerul. Într-alte seri, principele nu venea, căci se ducea cu frații lui să bea prin taverne în tovărășia
dezmățatelor, iar dacă prezicerile din noaptea cu pricina se dovedeau a fi nefaste, filosoful le îndrepta, dând din umeri.
Cu câteva săptămâni înainte de Sfântul Ion din vară, a cerut îngăduința s-o ia spre miazănoapte ca să cerceteze cu ochii lui efectele zilei polare. Ba pe jos, ba slujindu-se de un cal sau de o barcă, a rătăcit din parohie în parohie, înțelegându-se cu oamenii datorită preoților ce-și mai aminteau câte ceva din latina bisericească, uneori culegând rețete bune de la tămăduitorii satelor care cunoșteau puterea ierburilor și a mușchiului din pădure, sau de pe la nomazii ce-și îngrijeau bolnavii cu ajutorul băilor, inhalațiilor și a tălmăcirii viselor. Când s-a întors la Upsala la curte, unde Majestatea-sa deschidea adunarea de toamnă, a înțeles că, din gelozie, un confrate neamț îl bârfise regelui. Bătrânul suveran se temea ca nu cumva fiii lui să se slujească de socotelile lui Zénon ca să afle prea exact cât avea să mai trăiască tatăl lor.
Zénon se bizuia pe sprijinul moștenitorului tronului care-i era prieten și aproape discipol, dar când, din întâmplare, l-a întâlnit pe Erik într-una din sălile castelului, tânărul principe a trecut pe lângă el fără să-l vadă, de parcă
filosoful ar fi dobândit dintr-odată puterea de a se face nevăzut. Zénon s-a suit în taină pe o corabie de pescari de pe lacul Malar, cu ajutorul căreia a ajuns la Stockholm, de unde a pornit spre Kalmar și apoi spre Germania.
Pentru prima dată în viața lui, simțea nevoia stranie să calce din nou pe urmele pașilor săi, ca și când viața lui s-ar fi desfășurat de-a lungul unei orbite dinainte hotărâte, asemenea stelelor rătăcitoare. În Lübeck, unde și-a practicat meseria cu succes, abia dacă a zăbovit câteva luni. Îi venise gust să-și tipărească în Franța Proteoriile cu care se îndeletnicise, printre picături, toată viața. Nu se căznise să expună vreo doctrină oarecare, ci doar să
întocmească un fel de inventar al ideilor oamenilor, scoțându-le la iveală
meritele, coerența, tainicele tangențe sau legăturile lor latente. La Louvain, unde s-a oprit din drum, nimeni nu l-a recunoscut sub numele de Sébastien Théus cu care se împopoțonase. După cum atomii unui trup ce se reînnoiește neîncetat, cu toate că-și păstrează până la capăt aceleași trăsături și aceiași negi, profesorii și studenții se schimbaseră de multe ori, dar cele auzite când s-a strecurat într-o sală de curs nu i s-au părut prea deosebite de ceea ce ascultase odinioară fie plictisit, fie, dimpotrivă, înflăcărat. Nu și-a mai dat osteneala să se ducă să vadă, într-o țesătorie înființată de curând în apropiere de Audenarde, niște mașini foarte asemănătoare cu cele făurite în tinerețe împreună cu Colas Gheel, care lucrau acum spre mulțumirea celor interesați.
A ascultat însă, plin de curiozitate, descrierea lor amănunțită făcută de un profesor de algebră de la facultate. Întâmplător, profesorul nu disprețuia problemele practice și l-a poftit la masă pe învățatul străin, oprindu-l chiar peste noapte sub acoperământul său.
La Paris, Ruggieri, pe care Zénon îl întâlnise odinioară la Bologna, l-a primit cu brațele deschise; trepădușul reginei Caterina își căuta un ajutor sigur, destul de deocheat ca să-l aibă la mână în caz de primejdie și care să-l ajute să-i doftoricească pe tinerii principi și să le prezică viitorul. Italianul l-a dus pe Zénon la Luvru ca să-l prezinte stăpânei sale, căreia îi grăia iute în limba țării lor, însoțindu-și vorbele cu o grămadă de plecăciuni și de zâmbete. Cu ochii ei strălucitori, de care se slujea cu îndemânare, așa cum îi plăcea să dea din mâini ca să-și anine sclipiri în diamantele de pe degete, regina l-a privit lung pe străin. Mâinile sale unse cu alifie, cam umflate, se frământau ca niște marionete în poala ei de mătase neagră. Când a pomenit de accidentul fatal ce pricinuise, cu trei ani în urmă, moartea răposatului rege, și-a așternut parcă
pe obraz un zăbranic.
— Cum de n-am înțeles mai bine Prezicerile domniei-tale, unde am văzut odinioară niște calcule privind lungimea vieții îndeobște dăruită principilor.
Poate că l-am fi ferit pe răposatul rege de vârful suliței ce m-a văduvit… Căci, pare-mi-se, adăugă regina cu bunăvoință, nu ești străin de acea lucrare socotită primejdioasă pentru oamenii slabi de înger și care i se pune în seamă
unui anume Zénon.
— Să vorbim ca și când aș fi acel Zénon, răspunse alchimistul. Speluncam exploravimus9… Măria-ta știe ca și mine că viitorul zămislește mai multe împrejurări decât poate să scoată la lumină. Și nu-i chiar cu neputință să auzi pe câte unele mișcându-se în mitra vremii. Doar întâmplarea hotărăște care făt e vrednic să trăiască și poate să se nască. N-am vândut niciodată la piață
nenorociri și bucurii dinainte moșite.
— Și în fața Mărie-sale regelui Suediei tot așa îți nesocoteai știința?
— N-am nicio pricină s-o mint pe cea mai dibace femeie din Franța.
Regina zâmbi.
— Paria per divertimento, protestă italianul neliniștit că vede un confrate depreciind știința lor. Questo honorato viatore ha studiato anche altro che cose celeste; sa le virtudi din veleni e piante benefiche di altre parti che possano sanare gli ascessi auricolari del Suo Santissimo Figlio.10
— Pot să sparg un abces, dar nu să-l vindec pe tânărul Rege, zise Zénon scurt. L-am văzut de departe, în sala de audiențe; nu-i nevoie de cine știe ce pricepere ca să recunoști tusea și nădușeala unui om bolnav de plămâni. Din fericire, cerul a dăruit Măriei-tale și alți fii.
9 Vom cerceta peștera (lat.).
10 Acest onorat călător a studiat și altele în afara stelelor; cunoaște virtuțile otrăvurilor și ale plantelor binefăcătoare de prin alte părți care-ar putea vindeca tumorile auricolare ale Preaslăvitului Domniei-voastre Fiu (it.).
— Domnul să-l aibă în sfânta-i pază! zise regina făcându-și cruce din obișnuință. Ruggieri te va așeza lângă Rege și ne bizuim pe domnia-ta ca să-i ușurezi măcar în parte chinurile.
— Dar pe ale mele cine le va ușura? spuse aprig filosoful. Sorbona amenință să-mi confiște Proteoriile pe care, în clipa de față, le tipărește un librar de pe strada Jacob. Poate oare regina să mă ferească de neplăcerea de-a fi stânjenit, în cămăruța mea din Luvru, de fumul scrierilor mele arse în piața publică?
— Domnii de la Sorbona ar socoti nepotrivit amestecul meu în certurile lor, răspunse evaziv italianca.
