IGNOTUM PER IGNOTIUS.12

(Deviză alchimistă)

12 Să te îndrepți spre cele tainice și necunoscute prin ceea ce este încă și mai tainic, și mai necunoscut (lat.).

ÎNTOARCEREA LA BRUGES

La Senlis, găsi un loc în caleașca starețului mănăstirii Cordelierilor din Bruges, care se întorcea de la Paris, unde luase parte la consiliul general al cinului său. Starețul era mai învățat decât ți-ai fi închipuit după haina pe care-o purta și dornic să afle cât mai multe despre oameni și lucruri, destul de cunoscător într-ale treburilor lumești; cei doi călători stătură nestingheriți de vorbă în timp ce caii se luptau cu vântul tăios al câmpiilor Picardiei. Zénon nu-i tăinui tovarășului său de drum decât numele adevărat și prigoana dezlănțuită împotriva cărții sale; starețul era însă atât de isteț, încât te puteai întreba totuși dacă nu cumva ghicise mai multe lucruri cu privire la doctorul Sébastien Théus decât îi îngăduia buna cuviință să arate. Întârziară puțin la Tournai din pricina mulțimii ce năpădise străzile; întrebând pe unul și pe altul, aflară că toți oamenii aceia se duceau în piața mare ca să vadă cum îl spânzură pe un anume Adrian, un croitor dovedit a fi calvinist. Nevastă-sa era și ea vinovată, dar fiind necuviincios ca o muiere să se legene în înaltul cerului, cu fustele înfoindu-i-se deasupra capului trecătorilor, urma să fie îngropată

de vie, după datina străveche. Cruzimea asta neghioabă îl îngrozi pe Zénon, care de altfel își ascunse dezgustul sub masca nepăsării, căci își stabilise ca regulă să nu-și trădeze niciodată simțămintele în ceea ce privește certurile dintre catolici și protestanți. Urând erezia după cuviință, starețul socoti totuși că pedeapsa e cam aspră și această părere prevăzătoare îl făcu pe Zénon să

resimtă față de tovarășul său de călătorie elanul de simpatie aproape exagerat pe care ți-l provoacă o opinie cât de cât moderată când e exprimată de un om a cărui stare sau a cărui haină nu te-ar îndreptăți s-o nădăjduiești.

Caleașca își urma din nou drumul în plin câmp, starețul vorbea despre altceva, dar lui Zénon tot i se părea că se înăbușă sub apăsarea lopeților de pământ. Își aduse dintr-odată aminte că trecuse un sfert de ceas și că ființa ale cărei chinuri le încerca, încetase să le mai simtă ea însăși.

Călătoreau de-a lungul gardului destul de părăginit al moșiei Dranoutre; starețul pomeni în treacăt despre Philibert Ligre care, după părerea lui, era mare și tare la Bruxelles, în consiliul noii Regente, sau Guvernatoare, ce conducea Țările de Jos. Bogata familie Ligre nu mai locuia demult la Bruges; Philibert și nevasta lui stăteau aproape tot timpul la moșia lor, Pradelles, în Brabant, de unde le venea mai la îndemână să facă pe slugoii stăpânitorilor străini. În fața acestui dispreț pentru spanioli și pentru cozile lor de topor, ce dădea în vileag un adevărat patriot, Zénon ciuli urechea. Puțin mai departe, niște străji valone cu căști de fier și pantaloni de piele cerură obraznic biletele de liberă trecere ale călătorilor. Cu același dispreț glacial, starețul le dădu slujitorilor săi, care le înmânară apoi străjilor. Hotărât lucru, în Flandra se

schimbase ceva. În piața mare din Bruges, cei doi bărbați se despărțiră, în sfârșit, după obișnuitele politețuri și promisiuni de servicii reciproce pe viitor. Starețul, în caleașca lui închiriată, se duse la mănăstirea sa, iar Zénon, bucuros să se mai dezmorțească după îndelungata nemișcare din timpul călătoriei, își luă boccelele la subsuoară. Se minună că se descurcă ușor prin străzile acestui oraș pe care nu-l mai văzuse de peste treizeci de ani.

Îl înștiințase de sosirea sa pe Jean Myers, fostul lui maestru și tovarăș, ce-i propusese de mai multe ori să vină și să împartă cu el casa lui plăcută de pe Quai-au-Bois. O slujnică, ținând în mână un felinar, îl întâmpină pe oaspete în prag. Pătrunzând în casă, Zénon o îmbrânci pe femeia aceea voinică și morocănoasă care nu se dădea la o parte ca să-i facă loc.

Jean Myers stătea într-un jilț, cu picioarele lui bolnave de podagră întinse către foc, la o depărtare potrivită. Atât stăpânul casei cât și oaspetele își stăpâniră cu dibăcie o tresărire uimită: uscatul Jean Myers se preschimbase într-un bătrânel durduliu al cărui zâmbet șiret și ai cărui ochi vioi se înecau într-o grăsime trandafirie; strălucitorul Zénon de odinioară era acum un bărbat cu părul cărunt și privirea rătăcită. Patruzeci de ani de meserie îi îngăduiseră medicului din Bruges să-și adune cele trebuincioase unui trai îndestulat; mâncarea și băutura îi erau bune, chiar prea bune pentru un om bolnav de podagră. Slujnica lui, Catherine, cu care odinioară își cam făcuse de cap, era tare mărginită, dar vrednică, cinstită, deloc guralivă și nu-și aducea în bucătărie iubiții dornici de bunătăți și vinuri vechi. La masă, Jean Myers făcu câteva dintre glumele lui preferate despre preoțime și dogme; Zénon își aduse aminte că înainte vreme le găsise hazlii; acum i se păreau destul de nesărate; totuși, amintindu-și de croitorul Adrian din Tournai, de Dolet din Lyon și de Servet din Geneva, își zise că în vremurile acelea, când credința îi preschimba pe oameni în fiare, scepticismul grosolan al unchiașului era foarte prețios; în ceea ce-l privea pe el, nu se mai simțea în stare de asemenea batjocuri ieftine, căci ajunsese mult mai departe pe calea negării tuturor valorilor pentru a vedea dacă mai apoi se poate afirma totuși câte ceva, pe calea descompunerii tuturor lucrurilor, pentru a le privi după aceea cum se încheagă din nou pe un alt plan sau într-un alt chip.

În scepticismul acela de chirurg bărbier al lui Jean Myers se amestecau în mod ciudat fel de fel de superstiții. Se mândrea că-l interesează știința ocultă, dar lucrările lui în acest domeniu erau doar niște copilării; Zénon reuși, cu chiu cu vai, să nu se lase târât în anumite explicații cu privire la Triada inefabilă sau la Mercurul lunar care i se păreau cam lungi pentru seara aceea când abia sosise. În privința medicinei, bătrânul Jean era dornic să afle ultimele noutăți, în schimb, își îngrijea prevăzător bolnavii după metodele vechi; nădăjduia ca Zénon să-i dea vreo doctorie potrivită pentru podagra lui.

Cât despre scrierile suspecte ale oaspetelui său, bătrânul nu se temea că vâlva stârnită de ele o să le cășuneze necazuri la Bruges, chiar dacă s-ar descoperi adevărata identitate a doctorului Sébastien Théus. În orașul preocupat doar de certuri în legătură cu zidurile ce despărțeau proprietățile, chinuit de pe urma portului său năpădit de nisip ca un bolnav de piatră la rinichi, nimeni nu-și dăduse osteneala să frunzărească acele cărți.

Zénon se întinse pe patul pregătit pentru el în camera de sus. Noaptea de octombrie era rece. Catherine intră cu o cărămidă încinsă în vatră și înfășurată în cârpe de lână. În genunchi lângă pat, vârî sub pătură pachetul fierbinte, îi atinse picioarele călătorului, apoi gleznele, le pipăi îndelung și, deodată, fără să scoată o vorbă, se apucă să mângâie cu lăcomie trupul său gol. La lumina lumânării așezată pe un cufăr, chipul femeii n-avea vârstă și nu era prea deosebit de cel al slujnicei care, cu aproape patruzeci de ani în urmă, îl învățase tainele dragostei. N-o opri când se culcă greoi lângă el, sub macat.

Ființa aceea mătăhăloasă era ca berea și pâinea din care te înfrupți nepăsător, fără scârbă, dar și fără încântare. Când se trezi din somn, ea își vedea de treburile ei de slujnică la catul de jos.

În timpul zilei nu-și ridică privirea spre el, dar la masă îi dădu din belșug să mănânce, cu un fel de grijă grosolană. Seara, Zénon puse zăvorul la ușă și auzi pașii greoi ai slujnicei îndepărtându-se după ce femeia încercase încetișor ușa. A doua zi nu se purtă cu el altfel decât în ajun; ai fi zis că-l așezase o dată pentru totdeauna printre lucrurile ce alcătuiau viața ei, așa ca mobila și instrumentele din casa medicului. După mai bine de o săptămână

Zénon, din greșeală, uită să tragă zăvorul la ușă; femeia intră zâmbind prostește și ridicându-și fusta până sus, ca să-și arate mătăhăloasele ei farmece. Grotescul acestei ispite îi dădu gata simțurile. Nicicând nu înțelesese mai bine puterea oarbă a acelor porniri independente de persoană, de chip, de alcătuirea trupului și chiar de propriile lui preferințe fizice. Femeia ce gâfâia pe perna lui era o strigoaică, un monstru, una dintre femelele acelea care-ți răsar în visele rele sau pe care le vezi pe capitelurile bisericilor, și care abia ajung, cu chiu cu vai, să se slujească de graiul omenesc. În toiul plăcerii însă, din gura ei lătăreață se revărsă un întreg pomelnic de vorbe deșucheate; nu mai avusese prilejul să le audă sau să le rostească în grai flamand de pe vremea când era școlar; îi astupă gura cu dosul palmei. A doua zi de dimineață

scârba învinse; îi era ciudă pe el însuși că se înjosise împreunându-se cu ființa aceea, așa cum ți-e ciudă că ai primit să dormi la han într-un pat murdar. N-a mai uitat de atunci să-și încuie ușa în fiecare seară.

Crezuse c-o să locuiască la Jean Myers numai până avea să treacă furtuna stârnită de confiscarea și distrugerea cărții sale. Uneori, i se părea însă că va rămâne la Bruges până la sfârșitul vieții lui, că orașul acela era fie o capcană

așezată pentru el anume, la capătul călătoriilor sale, fie că un fel de inerție îl oprea să pornească mai departe. Neputinciosul Jean Myers îi încredința cei câțiva bolnavi pe care încă îi mai îngrijea; clientela aceea modestă nu era menită să stârnească invidia celorlalți medici din oraș, așa cum se întâmplase la Basel, unde Zénon își înfuriase confrații la culme, consultându-și bolnavii în mod public, în fața unui cerc ales, de studenți. De astă dată, legăturile lui cu colegii se mărgineau la unele rare consultații în timpul cărora Sébastien Théus se alătura cuviincios părerii celor mai vârstnici și mai vestiți, sau la câteva scurte convorbiri despre diferite fleacuri sau întâmplări de prin partea locului. Discuțiile cu bolnavii se refereau bineînțeles numai la persoana acestora. Bună parte dintr-înșii nu auziseră nicicând vorbindu-se despre un oarecare Zénon; pentru alții, era doar un zvon nelămurit printre alte zvonuri ținând de trecutul lor. Filosoful, care închinase odinioară o carte naturii timpului și însușirilor sale, putu astfel să constate că aluviunile acestuia împotmolesc repede memoria oamenilor. În loc de treizeci și cinci de ani, parcă ar fi trecut cincizeci. Despre unele obiceiuri și rânduieli noi, aprig dezbătute pe vremea când era învățăcel, azi se zicea că-s așa de când lumea.

Despre unele fapte ce zdruncinaseră lumea din temelie, azi nici nu se mai pomenea. Morții de acum douăzeci de ani erau confundați cu cei din generația precedentă. Bogăția bătrânului Ligre lăsase oarecare amintiri; totuși, nu se mai știa dacă avusese un fiu sau doi; mai era și un nepot sau un copil din flori al lui Henri-Juste care ajunsese rău. Oamenii credeau că tatăl bancherului fusese Vistiernic al Flandrei, ca fiul său, sau raportor în consiliul Regentei, ca Philibert, concetățeanul lor.

Catul de jos al casei familiei Ligre, de multă vreme nelocuită, fusese închiriat unor meșteșugari; Zénon se mai duse o dată să vadă fabrica unde domnise odinioară Colas Gheel; acum, acolo era un atelier de frânghii.

Niciunul dintre meseriași nu-și mai aducea aminte de bărbatul care se prostise destul de repede din cauza halbelor, dar care înainte de răscoalele de la Oudenove și de spânzurarea drăguțului său, fusese în felul lui un fruntaș și un principe. Canonicul Bartholommé Campanus mai trăia, dar nu prea ieșea, fiind chinuit de beteșugurile ce se ivesc odată cu bătrânețea și, din fericire, Jean Myers nu fusese chemat niciodată la căpătâiul său. Cu toate acestea, Zénon ocolea prudent biserica Saint-Donatien unde, într-o strană, fostul său profesor tot mai lua parte la slujbe.

Tot din prudență, își încuiase într-o casetă de-a lui Jean Myers diploma de la Montpellier pe care stătea scris numele lui adevărat, și nu ținea la el decât un pergament cumpărat pe vremuri într-o doară de la văduva unui nepricopsit de medic neamț, pe nume Gott; ca să încurce și mai bine ițele îi greco-latinizase de îndată numele, ajungând la Théus. Cu ajutorul lui Jean

Myers îi născocise necunoscutului una dintre acele biografii încâlcite și banale asemănătoare cu casele a căror însușire de căpetenie este că poți intra și ieși din ele prin mai multe uși. Ca s-o facă mai demnă de crezare, adăugase și întâmplări din propria lui viață, alese cu grijă, astfel încât să nu uimească și nici să nu intereseze pe nimeni, iar dacă cineva și-ar fi pus mintea să

cerceteze, n-ar fi aflat mare lucru. Doctorul Sébastien Théus se născuse la Zutphen în episcopia Utrecht și era copilul din flori al unei femei de prin partea locului și al unui medic din Bresse ce făcea parte din suita Doamnei Margareta de Austria. Crescut la Clèves, pe spezele unui protector care voise să rămână anonim, se gândise mai întâi să se stabilească în acest oraș, călugărindu-se într-o mănăstire de-a Augustinilor, dar dragostea față de meseria tatălui său biruise; studiase la Universitatea din Ingolstadt, apoi la Strasbourg unde și practicase ceva vreme. Văzuse întrucâtva Franța și curtea regală, pentru că un ambasador al Savoiei îl dusese la Paris și la Lyon. Reîntors pe pământul Sfântului Imperiu, își pusese în gând să se statornicească la Zutphen, căci buna lui mamă mai trăia încă, dar, cu toate că n-o spunea pe șleau, avusese fără îndoială de pătimit de pe urma oamenilor care îmbrățișaseră așa-zisa religie reformată și care acum erau din ce în ce mai numeroși. Atunci, ca să aibă din ce trăi, primise această slujbă de înlocuitor, oferită de Jean Myers, ce-l cunoscuse pe vremuri pe tatăl său, la Malines.

Recunoștea de asemenea că fusese chirurg în oastea regelui catolic al Poloniei, dar cu vreo zece ani mai devreme decât în realitate. În sfârșit, era văduv; fusese însurat cu fata unui medic din Strasbourg. Toate poveștile astea, pe care de altminteri nu le spunea decât în cazul unor întrebări indiscrete, îl înveseleau grozav pe bătrânul Jean. Uneori însă, filosofului i se părea că a ajuns să se identifice cu masca ștearsă a doctorului Théus. Viața aceea închipuită ar fi putut fi la urma urmei a lui. Într-o zi cineva l-a întrebat dacă nu cumva îl întâlnise pe un oarecare Zénon în timpul călătoriilor sale.

Când a răspuns nu, i s-a părut că nu minte prea rău.

Încet-încet, din cenușiul acelor zile monotone se iveau reliefuri sau se desprindeau puncte de reper. În fiecare seară la cină, Jean Myers îi povestea cu de-amănuntul întâmplările de prin casele cercetate de Zénon în dimineața cu pricina, istorisindu-i lucruri caraghioase sau tragice, banale în sine, dar care dădeau în vileag faptul că în orașul acela amorțit există tot atâtea intrigi ca în seraiul Sultanului și tot atâta dezmăț ca într-un bordel venețian. Din viețile acelea netede de rentieri și epitropi de biserică răsăreau temperamente, caractere; se alcătuiau grupuri legate, ca peste tot, de aceleași pofte de câștig sau de intrigărie, de aceleași admirații comune, de aceleași dureri sau de aceleași vicii. Bănuielile părinților, trăsnăile copiilor, resentimentele dintre soții demult căsătoriți nu se deosebeau de ceea ce

întâlneai în familia Vasa, ori la principii italieni, dar, prin contrast, meschinăria intereselor dădea măruntelor patimi proporții uriașe. Viețile acelea priponite în fel și chip îl făceau pe filosof să prețuiască din plin o viață

lipsită de legături. Cu părerile oamenilor se petrecea același lucru ca și cu ființele: se încadrau de îndată într-o categorie dinainte stabilită. Și ghiceai pe cei ce aveau să socotească vinovați de toate relele veacului pe liberii-cugetători sau pe protestanți și pentru care Doamna Guvernatoare avea totdeauna dreptate. Ar fi putut să încheie propriile lor discuții, să născocească

în locul lor minciuni în privința bolii rușinoase cu care se pricopsiseră în tinerețe, să prevadă felul cum vor încerca să tragă chiulul, sau mutra lor jignită când le va cere din partea lui Jean Myers niscai onorarii uitate. Ar fi putut să jure că nu se înșală niciodată cu privire la ceea ce zace-n ei.

Chilia starețului Cordelierilor era, în mod paradoxal, singurul loc din oraș

unde i se părea că arde făclia unei gândiri libere. Continuase să-l viziteze, mai întâi în chip de prieten și apoi de medic. Se ducea rar, fiindcă nici unul dintre ei nu prea avea timp.

Când i s-a părut că s-ar cuveni să aibă și el un duhovnic, Zénon l-a ales pe stareț. Călugărul nu se omora cu predicile cucernice. Încântătoarea franceză

pe care o vorbea îți odihnea urechile după bălmăjeala flamandă. Conversația atingea toate subiectele, cu excepția problemelor religioase, căci acea față

bisericească se interesa mai ales de treburile obștești. Foarte bun prieten cu câțiva nobili ce se străduiau să lupte împotriva asupririi străine, îi aproba, temându-se însă ca nu cumva națiunea belgiană să fie trecută prin foc și sabie.

Ori de câte ori Zénon îi repeta aceste pronosticuri, bătrânul Jean dădea din umeri: de când lumea și pământul peștele cel mare îl înghițise pe cel mic.

Faptul că spaniolii voiau să pună noi dări pe alimente și un impozit de unu la sută pe cap de om era totuși supărător.

Sébastien Théus se întorcea târziu în casa de pe Quai-au-Bois, căci îi plăcea mai mult să se plimbe la aer în umezeala de pe străzi sau în afara orașului, pe câmpia cenușie, decât să stea în camera supraîncălzită. Într-o seară, în anotimpul când se înnoptează devreme, ajungând acasă, pe când străbătea vestibulul, o văzu pe Catherine căutând niște cearșafuri în scrinul de sub scară. Nu-și lăsă treaba ca să-i lumineze calea, ca de obicei, și ca să-i atingă, pe furiș, pulpana hainei când ajungeau în același colț al coridorului. În bucătărie focul din vatră se stinsese. Zénon își aprinse lumânarea pe dibuite.

Trupul călduț încă al bătrânul Jean Myers era cuviincios întins pe masa din sala de alături. Catherine intră cu cearșaful ales pentru îngropăciune.

— Stăpânul a murit de dambla, zise.

Semăna cu femeile acelea cernite care spală morții; le văzuse la treabă prin casele din Constantinopol, pe vremea când îl slujea pe sultan. Săvârșirea din viață a bătrânului medic nu-l prea mira. Însuși Jean Myers se aștepta să i se suie podagra la inimă. Cu câteva săptămâni în urmă își făcuse în fața notarului parohiei un testament împănat cu obișnuitele formule cucernice, prin care-și lăsa averea lui Sébastien Théus, iar Catherinei, cât o trăi, o cameră sus la mansardă. Filosoful se uită mai cu luare-aminte la chipul schimonosit și buhăit al răposatului. Un miros ciudat, o pată cafenie în colțul gurii îi treziră

anumite bănuieli; se sui la el în odaie și scotoci în cufăr. Conținutul unei sticluțe mici scăzuse cu un deget. Zénon își aminti că într-o seară îi arătase bătrânului amestecul acela de venin și otrăvuri vegetale pe care și-l cumpărase dintr-o spițerie, la Veneția. Auzi un zgomot slab și întoarse capul; Catherine stătea în prag și-l pândea, așa cum îl iscodise fără îndoială prin ușa bucătăriei când îi arătase magistrului său cele câteva lucruri adunate din călătoriile sale. O apucă de braț; femeia căzu în genunchi vărsând un șuvoi nedeslușit de vorbe și de lacrimi. Între două sughițuri, repeta într-una:

— Voor u heb ik het gedaan! Pentru dumneata am făcut-o!

O îmbrânci cu asprime și coborî să vegheze mortul. În felul lui, bătrânul Jean gustase din viață cu pricepere; bolile lui nu erau atât de grave încât să nu se mai fi putut bucura câteva luni de viața lui molcuță; poate un an, sau chiar doi, în cel mai bun caz. Omorul acela stupid îl lipsea fără nicio noimă de modesta plăcere de a se afla pe lume. Bătrânul îi voise întotdeauna binele; Zénon se simțea cuprins de o amară și cumplită milă față de el. Față de otrăvitoare era stăpânit de o furie zadarnică pe care răposatul însuși n-ar fi resimțit-o chiar atât de puternic. Jean Myers, cu toată dibăcia lui, slavă

Domnului destul de mare, se străduise totdeauna să ia în zeflemea inepțiile lumii; această slujnică desfrânată, grăbită să îmbogățească un bărbat căruia nu-i păsa de ea, i-ar fi furnizat, dacă ar mai fi trăit, subiectul unei istorioare hazlii. Așa cum era acum, întins liniștit pe masa aceea, părea foarte departe de propria lui pățanie; fostul chirurg-bărbier își bătuse totdeauna joc de cei ce-și închipuie că mai gândești sau mai suferi atunci când nu mai poți umbla sau mistui.

Bătrânul a fost îngropat la Saint-Jacques, parohia lui. Întorcându-se de la înmormântare, Zénon a băgat de seamă că slujnica îi adusese în odaia stăpânului zdrențele și trusa de medic; făcuse focul și pregătise cu grijă patul cel mare. Fără să spună nimic, și-a dus lucrurile înapoi în cămăruța unde locuia de când sosise.

De îndată ce a intrat în stăpânirea moștenirii, Zénon s-a lepădat de ea dăruind-o cu acte în regulă azilului Saint-Cosme, care ținea de mănăstirea