— Da, răspunse flamandul. Pe cea muierească. Anacreon e un poet bun, iar Socrate un bărbat de seamă, dar nu înțeleg cum poți părăsi de bunăvoie rotunjimile acelea de carne fragedă și trandafirie, acele trupuri mari atât de plăcut deosebite de-al nostru, înflorite și împodobite în cinstea ta. Și ce-i dacă
bucuria minte și podoabele înșală? Prin mijlocirea femeilor, mă bucur de dresurile, de cârlionții, de miresmele a căror folosire îl înjosește pe bărbat. Ce să caut eu pe potecile tăinuite când am în față-mi, la lumina zilei, un drum pe care mă avânt întru slava mea?
— Eu unul, zise Zénon, mă bucur de altă plăcere ceva mai tainică… În primăvara cu pricina stăteam la un han pe malul Rinului, într-o odaie ce vuia de învolburarea talazurilor revărsate; trebuia să strigi în gura mare ca să te poată înțelege omul; abia se mai auzea sunetul unei viole lungi din care-i porunceam slujitorului meu să-mi cânte când eram ostenit, căci muzica mi s-a părut totdeauna un leac și totodată o sărbătoare. Dar în seara aceea, Alei nu mă aștepta cu felinarul în mână, lângă grajdul unde-mi adăposteam catârul.
Frate Henri, presupun că ți s-a întâmplat să le plângi de milă statuilor rănite de cazma și roase de pământ; te-oi fi răzvrătit poate vreodată împotriva timpului ce nimicește frumusețea. Și totuși, îmi este îngăduit să-mi închipui că marmura, sătulă să-și fi păstrat atâta vreme înfățișarea omenească, se bucură când se preface din nou într-o simplă piatră… Ființele, dimpotrivă, se tem de această întoarcere la starea de substanță lipsită de formă… Chiar din prag duhoarea și strădania gurii de a trage și de a vărsa apa pe care gâtlejul n-o mai putea înghiți, și sângele ce țâșnea din plămânii bolnavi mi-au dat de știre. Ceea ce se numește însă suflet dăinuia, precum și ochii de câine încrezător ce nu se îndoiește că stăpânul va ști să-i vină într-ajutor… Firește, nu era prima dată când siropurile mele se dovedeau nefolositoare, dar, până
atunci, fiecare moarte fusese doar un pion pierdut în partida jucată de medic.
Ba mai mult, tot luptându-mă cu Măria-sa Moartea, între ea și mine se născuse un fel de cârdășie ascunsă, așa cum un căpitan ajunge până la urmă să
cunoască și să admire tactica dușmanului. Totdeauna sosește clipa când bolnavii noștri își dau seama că O cunoaștem prea bine ca să nu ne resemnăm, în ceea ce-i privește, în fața sorocului de neînlăturat; pe când încă se mai roagă de noi și se mai zbat, bolnavii citesc în ochii noștri un verdict de la care-și întorc privirea. Până nu iubești pe cineva nu înțelegi că e strigător la cer ca o ființă să moară… M-a părăsit vlaga, sau cel puțin acea nepăsare ce ne este atât de trebuincioasă. Meseria mea i s-a părut zadarnică, gând aproape tot atât de lipsit de bun-simț ca și cel de-a o crede măreață. Nu că aș fi suferit: știam, dimpotrivă, că sunt tare neputincios când e vorba să-mi închipui durerea acelui trup ce se zvârcolește sub ochii mei; slujitorul meu murea parcă în străfundurile unui alt regn. L-am chemat pe hangiu, dar s-a ferit să-mi sară într-ajutor. Am ridicat trupul neînsuflețit și l-am așezat pe podea până
la sosirea groparilor pe care aveam să-i chem în zori; am ars în soba din odaie salteaua de paie, fir cu fir. Lumea din lăuntru și lumea din afară, macrocosmul și microcosmul erau tot ca pe vremea disecțiilor de la Montpellier, dar aceste roți uriașe ce se îmbucă una într-alta se învârteau în gol; nu mă mai minunam de mașinăriile astea gingașe… Mi-e rușine să mărturisesc că moartea unei slugi a dat naștere în sufletul meu unei răzvrătiri atât de aprige, dar, frate Henri, omul ostenește, și eu unul nu mai sunt tânăr: am trecut de patruzeci de
ani. Mi-era lehamite de meseria mea de cârpaci de trupuri; m-a apucat scârba la gândul că, dimineața, trebuie să mă duc iar să-i iau pulsul domnului Consilier municipal, s-o liniștesc pe doamna soață a judelui și să cercetez urina domnului Pastor. În noaptea aceea m-am hotărât să nu mai îngrijesc pe nimeni.
— Hangiul de la Mielul de aur m-a încunoștințat de această ciudățenie, spuse grav căpitanul. Totuși îngrijești podagra Nunțiului și uite, ici pe obrazul meu, scama și plasturele tău.
— Au trecut șase luni, urmă Zénon care, cu vârful unui tăciune, schița niște figuri în cenușă. Curiozitatea renaște, precum și dorința de a folosi îndemânarea cu care ești înzestrat și de a-i ajuta, dacă e cu putință, pe cei ce-ți sunt tovarăși în această stranie aventură. Vedeniile din bezna nopții au rămas în urmă. Dacă nu vorbești cu nimeni de lucrurile astea, ajungi să le uiți.
Henri-Maximilien sculându-se, se apropie de fereastră și constată:
— Plouă întruna.
Ploua întruna. Căpitanul bătea darabana pe geam. Deodată, întorcându-se lângă gazda sa:
— Știi că Sigismund Fuggers, ruda mea de la Colonia, a fost rănit de moarte, pare-se, în țara incașilor, într-o luptă? Omul avea, zice-se, o sută de roabe, o sută de trupuri arămii roșcate, cu felurite podoabe de coral și cu părul dat cu ulei și îmbălsămat cu mirodenii. Când a simțit că i se apropie ceasul morții, Sigismund a pus să se taie părul celor o sută de roabe; a poruncit să-i fie așternut pe pat, iar pe ele să-l întindă pe blana asta ca să-și dea sufletul în miros de scorțișoară, de sudoare și de femeie.
— Îmi vine greu să cred că în preafrumoasele cosițe n-ar fi fost și niscai păduchi, zise filosoful acru.
Și luându-i-o înainte căpitanului, gata să-l întrerupă oarecum supărat:
— Știu la ce te gândești. Da, mi s-a întâmplat uneori să curăț cu duioșie păduchii din niște zulufi negri.
Flamandul tot mai umbla de colo-colo, nu atât ca să-și dezmorțească
picioarele, după câte se părea, ci mai degrabă ca să-și limpezească gândurile.
— Dispoziția ta e molipsitoare, zise el, întorcându-se într-un târziu lângă
vatră; povestirea ta de adineauri mă face să-mi rumeg și eu trecutul. Nu mă
plâng; dar totul este altfel decât îmi închipuisem. Știu că n-am stofă de mare căpitan de oști, dar i-am văzut de aproape pe aceia care, pasă-mi-te, au: am rămas tare uimit. Mi-am petrecut o bună parte din viață în Italia, fiindcă-mi place; vremea e mai frumoasă ca-n Flandra, dar se mănâncă mai prost.
Stihurile mele nu-s vrednice să supraviețuiască hârtiei pe care librarul meu le tipărește pe spezele mele, când se întâmplă să nu am cu ce-mi face cheful, așa cum alții își înalță case sau își fac rost de câte-un așa-zis titlu de noblețe.
Laurii lui Hipocren nu-s de mine; n-o să străbat veacurile legat în piele de vițel. Când văd însă ce puțini oameni citesc Iliada lui Homer, mă resemnez mai ușor la gândul că nu prea-s citit. M-au iubit și pe mine unele Doamne; arareori însă cele pentru dragostea cărora mi-aș fi dat viața… (Dar mă uit la mine: ce obrăznicie să-mi închipui că mândrele după care oftez ar putea râvni la pielea mea…) Vanina din Neapole, căreia îi sunt aproape soț, e o fată tare bună, dar mireasma ei nu e tocmai aidoma cu a ambrei, iar cosițele-i roșcate nu-s chiar toate ale ei. M-am întors la noi în țară pentru câtva timp: mama a murit, Dumnezeu s-o ierte! Era o femeie cumsecade care-ți voia binele. Taică-meu e în Iad, presupun, cu sacii lui de galbeni cu tot. Frățâne-meu m-a primit bine, dar după opt zile am priceput c-a venit vremea să plec. Mi se întâmplă să-mi pară rău că n-am zămislit și eu copii legiuiți, dar pe nepoții mei nu i-aș vrea drept fii. Am și eu ambiție ca orice om, dar, dacă vreun grangur te dă pe ușă
afară, fără brevetul sau pensia cerută, ce bucurie să poți pleca și să nu trebuiască să-i mulțumești Înălțimii-sale, să te plimbi pe străzi, de capul tău, cu mâinile în buzunarele goale… M-am bucurat de multe: îi mulțumesc Celui-de-Sus că-n fiecare an se ivesc noi cete de fete numai bune de iubit și că-n fiece toamnă se face din nou vin; uneori îmi spun că la urma urmei am avut viața plăcută a unui câine întins la soare, cu destule încăierări și cu câteva ciolane de ros. Și, cu toate astea, rareori mi se întâmplă să plec de la vreo iubită fără acel suspin de ușurare al școlarului când iese din clasă, și cred că
în clipa morții cam tot așa o să suspin. Vorbești despre statui; cunosc puține plăceri mai desăvârșite decât aceea de-a o privi pe Venera din marmură, pe cea păstrată de bunul meu prieten, cardinalul Caraffa, în galeria lui napolitană; formele ei albe sunt atât de frumoase, încât îți curăță inima de orice dorință spurcată și simți că-ți vine să plângi. Dar dacă mă străduiesc să
mă uit la ea jumătate dintr-un sfert de ceas, nici ochii, nici mintea mea n-o mai văd. În aproape orice lucru de pe lumea asta există, frățioare, nu știu ce drojdie, ce gust amar care te scârbesc, iar puținele lucruri ce, din întâmplare, au parte de desăvârșire, sunt sfâșietor de triste. Nu-s tare la filosofie, dar uneori îmi spun că Platon are dreptate și tot așa și canonicul Campanus.
Trebuie să se afle aiurea ceva mai desăvârșit ca noi înșine, un Bine a cărui prezență ne copleșește și a cărui absență n-o putem răbda.
— Sempiterna Temptatio8, zise Zénon. Îmi spun adesea că pe pământ nimic, în afară de-o ordine veșnică sau de-o ciudată dorință a materiei de-a se depăși pe sine, nu deslușește pricina pentru care în fiece zi mă căznesc să
judec puțin mai limpede ca în ajun.
8 Veșnica ispită (lat.).
Stătea jos, cu bărbia plecată, în încăperea năpădită de umedul asfințit. Jarul roșiatic din vatră îi lumina mâinile pătate de acizi, însemnate ici-colo cu urmele arsurilor, și se vedea bine că-și cercetează cu luare aminte aceste stranii prelungiri ale sufletului, aceste unelte mari din carne ce slujesc la stabilirea legăturilor cu tot ce ne înconjoară.
— Mărire mie! zise el în sfârșit cu un soi de înflăcărare în care Henri-Maximilien l-ar fi putut recunoaște pe acel Zénon ce se-mbăta cu visări mecanice împreună cu Colas Gheel. Nicicând nu voi înceta să mă minunez că
această carne sprijinită pe vertebre, acest trunchi legat de cap prin istmul gâtului și având simetric așezate de o parte și de alta membrele, conțin și poate chiar dau naștere unui spirit ce trage foloase de pe urma ochilor pentru a vedea și a mișcărilor pentru a pipăi… Știu că are granițe și că n-o să aibă
timp să le depășească, iar dacă din întâmplare ar avea timp îndeajuns, n-o să
aibă putere. Dar este, și, în clipa de față, el este cel ce Este. Știu că se înșală, se rătăcește, interpretează adesea greșit învățămintele pe care i le dă lumea, dar mai știu de asemenea că are în el cu ce să-și cunoască și uneori chiar să-și îndrepte propriile sale greșeli. Am străbătut măcar o parte din bila asta pe care ne aflăm; am studiat temperatura de topire a metalelor și înmulțirea plantelor; am cercetat stelele, precum și măruntaiele trupului omenesc. Din tăciunele ăsta pe care-l ridic, sunt în stare să extrag noțiunea de greutate și din flăcările astea noțiunea de căldură. Știu că nu știu ceea ce nu știu; îi invidiez pe cei ce vor ști mai mult, dar știu că vor fi nevoiți, ca și mine, să
măsoare, să cântărească, să deducă și să nu se încreadă în deducțiile făcute, să deslușească partea de adevăr din eroare, iar în adevăr să țină seama de veșnicul amestec al erorii. Nu m-am încăpățânat niciodată într-o idee de teama încurcăturii în care m-aș afla fără ea. N-am lungit niciodată un fapt adevărat cu zeama minciunii, ca să-l pot mistui mai bine. N-am răstălmăcit niciodată părerile adversarului ca să-l pot birui mai ușor, nici măcar pe ale lui Bombast în timpul discuțiilor cu privire la antimoniu; omul, de altfel, nu mi-a fost recunoscător. Ba stai: uneori m-am surprins răstălmăcind, dar de fiecare dată m-am certat singur, așa cum cerți o slugă necinstită, și mi-am redobândit încrederea doar datorită făgăduinței mele că altă dată o să mă port mai bine.
Mi-am făurit și eu vise; nu le iau însă drept altceva decât vise. M-am ferit să
fac din adevăr un idol, i-am dat mai degrabă o denumire umilă, și anume exactitate. Biruințele și primejdiile mele nu sunt cele socotite ca atare; există
