Se vedea cât de colo că n-avea de gând să se certe cu puternica familie Fuggers.
Martha și-a plecat capul; prevederea slujbașului îi aducea pe tavă tocmai acele pricini temeinice de supunere pe care, fără să-și dea seama, le căutase ea însăși. Fata aceea aspră avea o patimă de moșneag; iubea banul pentru că
te pune la adăpost de lovituri și stârnește stima oamenilor. Dumnezeu însuși o desemnase să trăiască printre mai marii lumii acesteia; știa prea bine că o
zestre ca a ei îi va înzeci autoritatea de soție, iar pe de altă parte, unirea a două
averi este o îndatorire de la care o fată cu scaun la cap nu se dă în lături.
Ținea însă cu tot dinadinsul să se ferească de orice minciună. La prima întâlnire cu flamandul, îi zise:
— Poate nu știi că am îmbrățișat sfânta credință evanghelică.
Se aștepta fără îndoială la dojeni. Mătăhălosul ei logodnic s-a mulțumit să
dea din cap și să răspundă:
— Te rog să mă ierți, dar am o groază de treburi. Problemele teologice sunt anevoioase.
Și n-a mai pomenit niciodată despre această mărturisire. Să fi fost un om deosebit de iscusit sau doar foarte nesimțitor? Greu de știut.
CONVORBIRE LA INNSBRUCK
Henri-Maximilien se uita cum plouă peste Innsbruck. Împăratul își așezase tabăra acolo ca să vegheze asupra dezbaterilor sinodului din Trento care, asemenea tuturor adunărilor menite să ia hotărâri într-o anumită privință, riscă să se încheie fără să se fi ajuns la nimic. La curte nu se mai vorbea despre teologie și drept canonic; vânătoarea pe povârnișurile noroioase ale munților nu-l prea ispitea pe bărbatul deprins să gonească cerbul prin mănoasele câmpii lombarde; și căpitanul, uitându-se cum șiroiește pe geamuri nesfârșita ploaie stupidă își îngăduia, în tainițele sufletului său, să înjure ca italienii.
Cât e ziulica de lungă, căsca. Gloriosul crai Carol i se părea flamandului un fel de nebun trist, iar măreția spaniolă îi amintea de armurile greoaie și lustruite sub care asuzi în zilele de paradă, dar cărora orice soldat bătrân le-ar prefera un pieptar din piele de bivol. Când se avântase către meșteșugul armelor, Henri-Maximilien nu se gândise cât e de plictisitor răstimpul dintre două războaie, iar acum aștepta bodogănind ca pacea asta roasă de cari să-i facă loc războiului. Din fericire, la masa crăiască se mânca zdravăn: ba găinușe îndopate, ba fripturi de căprioară, ba tocătură de pește; ca să-i treacă de urât, se îndopa cu nemiluita.
Într-o seară, pe când stătea într-o cârciumă și mâzgălea niște versuri căznindu-se să înfățișeze în distihuri albul mătăsos al sânilor Vaninei Cami, prietena lui napolitană, i s-a părut că spada unui ungur l-a atins și pe dată i-a și căutat pricină. Certurile astea ce se terminau cu spada în mână făceau parte din obiceiurile lui; de altminteri, așa cum meșteșugarii sau bădăranii simt uneori nevoia să se încaiere, lovindu-se cu pumnii sau cu picioarele, tot astfel și firea lui avea nevoie, uneori, de asemenea lucruri. De astă dată însă duelul început cu injurii într-o latinească stricată s-a curmat brusc; ungurul era un fricos și jumătate și s-a ascuns în spatele cârciumăresei celei durdulii; totul s-a isprăvit în larma bocetelor muierești și a paharelor sparte, iar căpitanul s-a așezat dezgustat la locul lui, încercând să-și pună la punct sonetul.
Îi trecuse însă pofta de stihuri; cu toate că nu voia s-o recunoască, îl cam durea rana de la obraz; batista cu care se legase în chip de bandaj se și înroșise și din cauza ei avea înfățișarea caraghioasă a unui om bolnav de gâlci. Așezat în fața unei tocane piperate, simți că nu-i prea dădea inima ghes să mănânce.
— Ar trebui să vă duceți la un chirurg, zise cârciumarul.
Henri-Maximilien îi răspunse că toți chirurgii sunt niște vite încălțate.
— Știu eu unul bun, spuse hangiul. Numai că-i cam ciudat și nu vrea să
îngrijească pe nimeni.
— Ăsta-i norocul meu, zise căpitanul.
Ploua întruna. Cârciumarul stătea în pragul ușii uitându-se cum curg streșinile. Deodată spuse:
— Vorbești de lup, și lupu-i la ușă.
Un bărbat zgribulit, într-o mantie cu glugă, cam adus de spate, mergea repede pe lângă șuvoiul de apă din șanț.
Henri-Maximilien strigă:
— Zénon!
Omul întoarse capul. Peste tejgheaua plină cu plăcinte și pui fripți, cei doi bărbați s-au holbat unul la altul. Lui Henri-Maximilien i s-a părut că
deslușește pe chipul lui Zénon o neliniște asemănătoare cu teama.
Recunoscându-l pe căpitan, alchimistul se liniști. Păși în cârciuma joasă și-l întrebă:
— Ești rănit?
— După cum vezi, zise celălalt. De vreme ce n-ai ajuns încă în cerul alchimiștilor, fă-ți cel puțin pomană și dă-mi nițică scamă și un strop de apă
tămăduitoare, că apă vie tot n-ai.
— Nu mai îngrijesc pe nimeni, răspunse medicul.
Neîncrederea însă i se risipise. Intră în cârciumă, ținând ușa cu mâna ca să
n-o trântească vântul.
— Iartă-mă, frate Henri, spuse el. Îmi face plăcere să-ți văd mutra de om cumsecade. Dar sunt nevoit să mă păzesc de pisălogi.
— Mie-mi spui! răspunse căpitanul cu gândul la creditorii lui.
Alchimistul șovăi, apoi zise:
— Vino la mine. Acolo o să ne simțim mai bine decât în taverna asta.
Au ieșit împreună. Ploua cu găleata. Era o vreme ticăloasă, când aerul și apa, răzvrătindu-se, preschimbă parcă lumea într-un uriaș și jalnic haos.
