cărți și desfrânații erau pedepsiți cu moartea; pe atei îi aștepta, pe bună
dreptate, rugul. Departe de a se supune poftelor lascive ale simțurilor, ca burduhănosul acela de Luther care, cum a ieșit din mănăstire, a și căzut în brațele unei călugărițe, laicul Calvin așteptase îndelung până să încheie, cu o văduvă, cea mai nevinovată căsătorie cu putință; în loc să se îngrașe la masa principilor, jupanul Jean își uimea oaspeții ce veneau în strada Chanoines prin cumpătarea lui; masa îi era alcătuită doar din pâinea și din peștii evanghelici, în cazul lui păstrăvi din lac, foarte gustoși de altfel.
Martha și-a dăscălit prietena care o urmă întru totul în privința lucrurilor ce țin de gândire, cu toate că într-ale sufletului ea era în măsură s-o învețe multe. Bénédicte era numai lumină; cu un veac în urmă, ar fi gustat într-o mănăstire fericirea de a se dărui doar Celui-de-Sus; dar așa, în lumea în care trăia, această mielușea a găsit în credința evanghelică iarba fragedă, sarea și apa limpede. Noaptea, în camera lor fără foc, nesocotind chemarea pilotei și a pernei, Martha și Bénédicte, așezate cot la cot, reciteau în șoaptă Biblia.
Obrajii ce li se atingeau unul de celălalt păreau a fi locul prin care se contopeau două suflete. Martha aștepta ca Bénédicte să termine pagina înainte de a întoarce foaia și dacă, din întâmplare, fata ațipea în timpul acestei cucernice lecturi, o trăgea ușor de păr. Amorțită în bunăstarea ei, casa lui Martin dormea adânc. Doar într-o cameră la etaj, asemenea candelei fecioarelor înțelepte, înflăcărarea rece a Reformei veghea în inima celor două
fete tăcute.
Totuși, Martha nu îndrăznea încă să se lepede pe față de putreziciunea papistășească. Găsea fel de fel de pretexte ca să nu se ducă duminica la liturghie, și lipsa asta de curaj îi apăsa sufletul precum cel mai mare păcat.
Zébédée îi încuviința prudența; Calvin, cel dintâi, oprindu-și discipolii de la orice zarvă de prisos, s-ar fi împotrivit ca Johanna să stingă candela din firida de pe scară, de la picioarele Sfintei Fecioare. Gingășia inimii ei o împiedica pe Bénédicte să-și necăjească sau să-și neliniștească părinții, dar Martha, într-o seară, de ziua Tuturor Sfinților, refuză să se roage pentru sufletul tatălui ei care, oriunde s-ar fi aflat, nu mai avea nevoie de rugăciunile ei. O atare asprime a îngrozit-o pe Salomé, care nu reușea să înțeleagă cum poate cineva să-i refuze bietului răposat pomana unei rugăciuni.
Martin și nevastă-sa doreau de multă vreme să-și mărite copila cu moștenitorul familiei Ligre. Seara, în pat, lungiți în tihnă între cearșafurile frumos netezite, vorbeau despre asta. Salomé număra pe degete sculele pe care avea să i le dea de zestre, pieile de jder și cuverturile brodate. Sau, temându-se că, din pricina pudoarei, Bénédicte s-ar putea arăta silnică față de plăcerile căsătoriei, căuta să-și aducă aminte de rețeta unei alifii afrodiziace
care slujea în multe familii tinerelor mirese în noaptea nunții. În ceea ce-o privește pe Martha, aveau să-i găsească un negustor bine văzut pe piața Coloniei, sau chiar vreun cavaler cu datorii mari ale cărui ipoteci Martin le-ar șterge mărinimos cu buretele.
Philibert îi făcea moștenitoarei bancherului complimentele obișnuite.
Verișoarele purtau însă aceleași bonețele și aceleași podoabe; uneori le încurca, și Bénédictei îi plăcea să stârnească atari încurcături. Băiatul înjura cu glas tare: fiica valora grămezi de aur, pe când nepoata cel mult un pumn de florini.
Când contractul era aproape gata întocmit, Martin și-a chemat fata la el în cabinet ca să fixeze data căsătoriei. Nici veselă, nici mâhnită, Bénédicte, ferindu-se de îmbrățișările și de duioasele laude ale mamei, s-a întors în odaia ei să coasă alături de Martha. Orfana era de părere să fugă de acasă; s-o găsi poate un barcagiu să le ducă până la Basel, unde niște creștini buni or să le ajute, fără îndoială, să meargă mai departe. Bénédicte, gânditoare, vărsând pe masă nisiparnița, desenă cu degetul drumul unui fluviu. Mijeau zorile; a dat ușor cu palma pe masă ca să șteargă orice urmă; când, în sfârșit, nisipul s-a aflat din nou bine netezit pe luciul mesei, logodnica lui Philibert s-a sculat, oftând:
— Sunt prea slabă.
Atunci Martha n-a mai sfătuit-o să fugă, ci s-a mulțumit să-i arate cu vârful degetului versetul care spune că trebuie să-ți părăsești familia ca să-l urmezi pe Hristos.
Răcoarea zorilor le-a silit să-și caute adăpost în pat. Culcate nevinovat una în brațele celeilalte, își alinau durerea și lacrimile li se amestecau pe pernă.
Apoi, tinerețea biruind o dată mai mult, și-au bătut joc de ochii prea mici și de obrajii bucălați ai logodnicului. Pretendenții care i se propuneau Marthei nu erau nici ei mai breji; Bénédicte a făcut-o să râdă descriindu-i-l pe negustorul acela cam chel, pe boiernașul încătărămat în fierăria lui zgomotoasă în zilele de turnir sau pe fiul primarului, un guguman împopoțonat ca manechinele ce se trimit din Franța croitorilor, cu pălăria lui cu pene și cu pantalonii în dungi.
În noaptea aceea Martha a visat că Philibert, Saducheul și Amalechitul acela cu sufletul nepurificat, o luase pe Bénédicte cu el, într-o cutie ce plutea singură pe Rhin.
Anul 1549 a început cu niște ploi care au stricat răsadurile zarzavagiilor; apele Rhinului, revărsându-se, au inundat pivnițele unde, pe apa cenușie, pluteau mere și putini golite doar pe jumătate. În mai, fragii încă verzi au putrezit prin păduri și cireșile prin livezi. Martin a pus să se împartă ciorbe sub portalul bisericii Sfântului Géréon; mila creștinească, precum și teama de
răscoală îi îndemna pe burghezi la atari pomeni. Nenorocirile acestea nu erau însă decât vestitorii unui flagel mult mai cumplit. Ciuma, venită din Orient, intra în Germania prin Bohemia. Călătorea fără grabă, însoțită de dangătul clopotelor, asemenea unei împărătese. Aplecându-se peste paharul bețivului, stingând lumânarea învățatului ce stătea printre cărțile lui, slujind liturghia alături de preot, ascunzându-se ca un purice în cămașa dezmățatelor, ciuma aducea în viața tuturor un element de nerușinată egalitate, fermentul unei aspre și primejdioase aventuri. Dangătul jalnic al clopotelor umplea zările de un vuiet stăruitor ca de sărbătoare blestemată; o grămadă de gură-cască
adunați împrejurul clopotnițelor nu se mai săturau uitându-se în sus la silueta clopotarului când chircit, când spânzurat, trăgând din răsputeri frânghia clopotului celui mare. Bisericile nu duceau lipsă de mușterii, cârciumile nici atât.
Martin s-a zăvorât la el în cabinet de parcă s-ar fi ferit de hoți. După părerea lui, cea mai bună apărare era să bei cu măsură un vin bun de Johannisberg, să
fugi de fetele deocheate și de tovarășii de beție, să nu adulmeci mirosul de pe stradă și, mai cu seamă, să nu afli câți oameni au murit. Johanna se ducea mai departe la piață sau să arunce gunoiul; chipul ei brăzdat de cicatrice, graiul ei străin zădărâseră de când lumea vecinele; în zilele acelea de groază, neîncrederea se preschimba în ură și-n urma ei cumetrele vorbeau despre femei care împrăștie ciuma și despre vrăjitoare. Fie c-o mărturisea, fie că nu, bătrâna slujnică se bucura într-ascuns că Dumnezeu trimisese acel flagel; crâncena bucurie i se citea pe față; la căpătâiul doamnei Salomé, grav bolnavă, degeaba a tot îndeplinit cele mai primejdioase corvezi de care celelalte slujnice se lepădau; stăpână-sa o alunga gemând, de parcă, în loc de un ulcioraș, îngrijitoarea ar fi ținut în mână coasa și clepsidra.
A treia zi, Johanna nu s-a mai ivit lângă patul bolnavei; Bénédicte a luat asupră-și sarcina de a-i da să înghită leacurile și de a-i așeza mereu între degete mătăniile ce-i cădeau fără încetare. Bénédicte o iubea pe maică-sa sau, mai bine zis, nu știa că ar fi cu putință să n-o iubească. Suferise însă din cauza evlaviei ei neghioabe și grosolane, a flecărelii demne de o cameră de lăuză, a veseliei de doică încântată când poate să le amintească unor copii care au crescut vremea gânguritului, a țucalului și a scutecelor. Rușinea pricinuită de aceste supărări nemărturisite i-a sporit și mai mult râvna de infirmieră.
Martha căra tăvile și maldărele de rufe, dar făcea ce făcea și nu călca deloc în cameră. Nu izbutiseră să găsească niciun doctor.
În noaptea de după moartea doamnei Salomé, Bénédicte, lungită lângă
verișoara ei, a simțit la rându-i semnele premergătoare bolii. O mistuia o sete năprasnică pe care a știut să și-o stăpânească închipuindu-și cerbul biblic
adăpându-se la izvorul de apă vie. O ușoară tuse convulsivă îi sfâșia gâtlejul; și-a înăbușit-o cât a putut, ca s-o lase pe Martha să doarmă. Cu mâinile împreunate, parcă plutea, gata să-și ia zborul din patul cu coloane ca să se avânte spre raiul mare și luminos unde se afla Dumnezeu. Uitase cântările evanghelice; chipul prietenos al sfinților se ivea din nou printre perdeluțele patului; din înaltul cerului, Fecioara Maria îi întindea brațele de sub vălurile-i albastre, iar frumosul prunc dolofan cu degețele trandafirii îi urma pilda. Pe tăcute, Bénédicte se căia de greșelile ei: o ceartă cu Johanna din cauza unei scufițe rupte, niște zâmbete cu care răspunsese privirilor unor băieți ce treceau pe sub fereastra ei, dorința de a muri pe de o parte din lene, pe de alta din nerăbdarea de a ajunge mai iute în cer, ca să nu mai trebuiască să aleagă
între Martha și părinții ei, între două feluri diferite de a-i vorbi lui Dumnezeu.
La primele licăriri ale zorilor, văzând chipul răvășit al verișoarei sale, Martha scoase un țipăt.
Bénédicte dormea goală, după obiceiul pământului. A rugat-o să-i țină gata pregătită cămașa ei fină, proaspăt plisată și s-a căznit în zadar să-și netezească părul. Martha o slujea cu o batistă pe nas, înspăimântată de groaza pe care o simțea față de acest trup bolnav. Camera era plină de o umezeală
ascunsă; în ciuda căldurii de afară, Martha a făcut focul în sobă, căci fetei îi era frig. Cu glas răgușit, întocmai ca blânda ei mamă în ajun, copila și-a cerut mătăniile pe care Martha i le-a întins în silă. Ca un copil glumeț, zărind deasupra cârpei îmbibate în oțet ochii înspăimântați ai tovarășei sale, Bénédicte zise cu blândețe:
— Nu te teme, verișoară. Tu o să ai parte de cavalerul burduhănos care dansează așa de bine.
Și s-a întors cu fața la perete, după cum obișnuia când voia să doarmă.
Bancherul stătea zăvorât la el în odaie; Philibert se întorsese în Flandra ca să-și petreacă luna lui cuptor cu tătâne-său; Martha, părăsită de slujnicele care nu îndrăzneau să urce la catul întâi, le-a strigat să-l cheme măcar pe Zébédée, ce-și amânase cu câteva zile plecarea acasă, ca să facă față unor afaceri mai grabnice. Slujbașul a binevoit să se aventureze până-n capul scării și a dat dovadă de o atenție cuviincioasă. Medicii din oraș erau fie prea hărțuiți, fie ei înșiși bolnavi, fie foarte hotărâți să nu se apropie de paturile ciumaților, ca să nu-și molipsească bolnavii obișnuiți; se vorbea însă despre un specialist care tocmai sosise la Colonia ca să cerceteze la fața locului manifestările bolii. O să facă tot ce-o putea ca să-l convingă s-o ajute pe Bénédicte.
Ajutorul acela s-a lăsat așteptat multă vreme. Copila, între timp, se simțea din ce în ce mai rău. Sprijinită de canatul ușii, Martha o veghea de departe. În mai multe rânduri însă, s-a apropiat ca să-i dea de băut, dar mâna îi tremura.
Bolnava nu mai înghițea decât cu mare greutate; apa din pahar se prelingea pe pat. Din când în când se auzea tusea ei uscată, ca scheunatul unui cățel; de fiecare dată, fără voia ei, Martha își pleca privirea și căuta împrejurul fustei prepelicarul casei, căci nu-i venea să creadă că vaietul acela de animal putea să iasă din gura blândă a fetei. Până la urmă s-a așezat în capul scării ca să n-o mai audă. Ceasuri în șir s-a tot luptat cu spaima pricinuită de moartea ce se pregătea sub ochii ei și încă mai mult cu groaza ca nu cumva să se fi molipsit și ea de ciumă, așa cum te molipsești și de păcate. Bénédicte nu mai era Bénédicte, ci o dușmancă, o fiară, un lucru primejdios pe care nu trebuia cu niciun preț să-l atingă. Mai pe seară, la capătul puterilor, a ieșit în prag să
pândească sosirea medicului.
A întrebat dacă aceea e casa Fuggers și a intrat fără temenele. Era un bărbat slab și înalt, cu ochii duși în fundul capului, înveșmântat în mantia roșie a medicilor care au primit să-i îngrijească pe ciumați, fiind astfel nevoiți să nu-i mai vadă pe bolnavii obișnuiți. Chipul său oacheș îi dădea înfățișarea unui străin. A urcat repede scara; Martha, dimpotrivă, încetinise pasul fără voia ei.
În picioare, lângă pat, medicul a dat cearșaful la o parte, dezvelind trupul firav ce se zvârcolea pe salteaua mânjită.
— M-au părăsit toate slujnicele, zise Martha străduindu-se să-l lămurească
