Henri-Maximilien rămase în picioare, lângă foc; din hainele lui ieșeau aburi. Zénon stătea pe nicovală, cu mâinile atârnându-i între genunchi și se uita la jăratecul ce pâlpâia.

— Ești și acum tovarăș bun cu focul, Zénon, îi spuse Henri-Maximilien.

Tânărul rândaș roșcovan le aduse vinul și ieși fluierând.

Turnându-și de băut, căpitanul urmă:

— Îți aduci aminte de îngrijorarea canonicului de la Saint-Sauveur?

Temerile sale cele mai rele trebuie să-i fi fost întărite de lucrarea ta Preziceri despre lucrurile viitoare; cărțulia ta cu privire la natura sângelui, pe care n-am citit-o, trebuie să i se fi părut demnă mai degrabă de un bărbier decât de un filosof; iar Tratatul despre lumea fizică îl va fi făcut să plângă. Dacă, spre nenorocul tău, te-ai întoarce la Bruges, s-ar apuca să alunge dracii din tine.

— Ar face el și mai rău decât atâta, zise Zénon strâmbându-se. Și, totuși, îmi dădusem destulă osteneală să-mi învălui gândirea în cuvinte. Băgasem ici o literă mare, colo un Nume; ajunsesem chiar să-mi încarc frazele cu tot calabalâcul greoi al Atributelor și Esențelor. Toată vorbăria asta e asemenea cămășilor și nădragilor; îl acoperă pe cel ce le poartă dar, pe dedesubt, omul e tot gol-goluț.

— Ba nu, spuse ostașul de ocazie. Niciodată nu m-am uitat la vreun Apolo de prin grădinile Papei fără să-l invidiez că se înfățișează privirilor așa cum l-a făcut mumă-sa Latona. Nu te simți bine decât atunci când ești liber, și a-ți ascunde părerile e mai stânjenitor decât a-ți acoperi goliciunea.

— Astea-s șiretlicurile meseriei, căpitane! răspunse Zénon. Noi trăim printre ele așa ca voi prin șanțurile și tranșeele voastre. Până la urmă ajungi să te mândrești cu un subînțeles care schimbă totul, așa ca semnul minus așezat discret în fața unei sume; te căznești ici-colo să-i faci cu ochiul cititorului, dând câte unui cuvânt mai îndrăzneț semnificația îndepărtării vremelnice a frunzei de viță sau a măștii așezată de îndată la loc, în chipul cel mai nevinovat. Dobândești astfel o triere a cititorilor; proștii te cred pe cuvânt; alți proști, crezându-te mai prost decât ei, te lasă baltă; cei ce mai rămân se descurcă și ei după puterilor lor în acest labirint și învață să

ocolească sau să sară peste piedicile minciunii. Tare m-aș mai mira dacă nu s-ar găsi atari șiretlicuri chiar și în textele cele mai sfinte. Citită astfel, orice carte e o babilonie.

— Îi crezi pe oameni mult mai prefăcuți decât sunt cu adevărat, spuse căpitanul dând din umeri. Majoritatea gândesc prea puțin ca să gândească pe două planuri.

Și, umplându-și paharul, adăugă dus pe gânduri:

— Oricât ar părea de ciudat, victoriosul împărat Carol crede în clipa de față

că vrea pace, iar Maiestatea-sa Prea Creștină de asemenea.

— Ce este eroarea și înlocuitoarea ei, minciuna, urmă Zénon, dacă nu un fel de Caput Mortuum, o materie inertă fără de care adevărul prea volatil nu s-ar putea frământa în mojarele omenești?… Gânditorii aceștia serbezi îi ridică în slăvi pe cei asemenea lor și-i iau cu huo pe cei ce li se împotrivesc; de îndată însă ce gândirea noastră e într-adevăr de natură diferită, n-o mai percep; n-o mai văd, după cum o fiară încetează după puțin să mai vadă pe podeaua cuștii un obiect ciudat pe care nu-l poate sfâșia și nici mânca. În felul acesta am putea deveni invizibili.

— Aegri somnia5, zise căpitanul. Nu te mai înțeleg.

— Dar ce-s eu, un bou ca Servet, ce vrei, să risc să fiu ars cu încetul într-o piață publică în cinstea nu știu cărei interpretări a unei dogme, când mai am de lucru la cercetările mele cu privire la mișcările diastolice și sistolice ale inimii, care, pentru mine, sunt mult mai însemnate, reluă Zénon sălbatic. Dacă

spun că trei e egal cu unu sau că omenirea a fost mântuită în Palestina, nu pot oare să le confer acestor cuvinte un înțeles ascuns înlăuntrul înțelesului din afară și să mă scutesc astfel până și de neplăcerea de a fi mințit? Așa se 5 Vise de om bolnav (lat.).

strecoară diferiți cardinali (pe câte unii îi și cunosc) și așa au procedat anumiți învățați despre care astăzi se zice că poartă un nimb în cer. Scriu, ca oricare altul, cele opt litere ale augustului Nume, dar ce conținut îi dau?

Atotcuprinzătorul sau Cel-ce-Poruncește în numele lui? Ceea ce Este sau ceea ce nu este, sau ceea ce Este nefiind, asemenea vidului și beznei nopții? Între un Da și un Nu, între Pentru și Împotrivă, există astfel uriașe spații subterane unde poate trăi liniștit chiar și cel mai amenințat dintre oameni.

— Cenzorii voștri nu-s chiar așa de proști, spuse Henri-Maximilien. Domnii aceia de la Basel și de la Sfântul Oficiu din Roma te înțeleg îndeajuns ca să te condamne. În ochii lor nu ești altceva decât un ateu.

— Cine nu-i ca ei li se pare că-i împotriva lor, zise Zénon cu amărăciune.

Și, umplându-și paharul, bău la rându-i cu lăcomie acrișorul vin nemțesc.

— Slavă Domnului! răspunse căpitanul, în poezioarele mele de dragoste n-o să-și vâre nasul niciun fățarnic de teapa asta. Totdeauna am fost supus doar unor primejdii simple: în război, loviturilor, în Italia, frigurilor, la târfe, bolilor rușinoase, prin hanuri, păduchilor, și, pretutindeni, creditorilor. Nu mă bag în ciorba lepădăturilor cu titluri universitare, clerici sau nu, după cum nu m-apuc să vânez mistreți. Nici măcar nu l-am combătut pe dobitocul acela de Robertello d’Udine, care-și închipuie c-a găsit unele greșeli în traducerea mea din Anacreon, el care nu-i decât un necioplit în ceea ce privește greaca și toate celelalte limbi. Respect știința ca oricare altul, dar mă doare-n cot dacă prin vena cavă sângele coboară sau urcă; mie-mi ajunge să știu că se răcește când mori. Și dacă pământul se învârtește…

— Se învârtește, zise Zénon.

— Și dacă pământul se învârtește, puțin îmi pasă de asta, acum când calc pe el, și-o să-mi pese și mai puțin când oi fi îngropat în el. În privința credinței, o să cred ce-o hotărî Sinodul, dacă o hotărî ceva, după cum deseară o să

mănânc ce mi-o pregăti birtașul. Îl iau și pe Dumnezeu și veacul acesta așa cum mi se dau, cu toate că mi-ar fi plăcut mai mult să trăiesc pe vremea când oamenii i se închinau lui Venus. Dar n-aș vrea, dacă mi s-o năzări, să nu-mi pot întoarce inima către Domnul nostru Iisus Hristos când oi ajunge în ceasul cel de pe urmă.

— Ești asemenea omului care crede bucuros că în încăperea de alături se află o masă și două bănci, de vreme ce puțin îi pasă.

— Frate Zénon, spuse căpitanul, te văd slab, ostenit, rătăcit și îmbrăcat într-o zdreanță la care n-ar râvni nici sluga mea. Oare merită să te ostenești douăzeci de ani ca să ajungi la îndoiala ce răsare de la sine în orice minte sănătoasă?

— Desigur, răspunse Zénon. Îndoielile și credința voastră sunt niște bășici ce ies la suprafață, dar adevărul care se depune în noi înșine ca sarea din

retortă în cursul unei distilări îndrăznețe este dincolo de explicație și de formă, e prea fierbinte sau prea rece pentru gura omenească, e prea subtil pentru cuvântul scris și mai de preț decât acesta din urmă.

— Mai de preț chiar decât Augustele Silabe?

— Da, făcu Zénon.

Fără voia lui, vorbea în șoaptă. Tocmai atunci un călugăr cerșetor bătu la ușă și plecă înzestrat cu câțiva gologani datorită dărniciei căpitanului. Henri-Maximilien se întoarse și se așeză lângă foc; și el vorbea în șoaptă.

— Mai bine povestește-mi despre călătoriile tale, șușoti el.

— De ce? zise filosoful. N-o să-ți vorbesc despre tainele Orientului; nu există și tu nu ești un gură-cască ce se înveselește când îi înfățișezi seraiul Sultanului. Am aflat demult că deosebirile de climă de care se face atâta caz sunt o nimica toată față de faptul că omul are pretutindeni două picioare și două mâini, un mădular bărbătesc, un pântec, o gură și doi ochi. Mi se pun în seamă călătorii pe care nu le-am făcut; mi-am atribuit eu însumi unele, din șiretenie, ca să stau liniștit în altă parte decât se presupune. Lumea credea că

am și ajuns în Țara tătarilor și când colo eu îmi făceam liniștit experiențele la Pont-Saint-Esprit, în Languedoc. Dar să ne întoarcem mai în urmă: curând după ce am ajuns la León, călugării l-au alungat pe starețul meu, învinuindu-l de iudaism. E drept că în căpățâna lui bătrână se învălmășeau fel de fel de formule din Zohar referitoare la corespondențele dintre metale, ierarhia cerească și astre. La Louvain mă deprinsesem să disprețuiesc alegoria, fiind sătul până-n gât de exercițiile acelea prin care reprezinți faptele în chip de simboluri și apoi clădești pe aceste simboluri de parcă ar fi fapte. Nimeni însă

nu-i pe de-a întregul nebun; îi mai rămâne și câte un pic de înțelepciune. Tot înfierbântându-și retortele, starețul meu descoperise câteva secrete practice pe care le-am moștenit. După aceea, la Școala din Montpellier n-am mai învățat aproape nimic; pentru oamenii de acolo, Galien ajunsese un idol căruia i se jertfește natura; când am atacat anumite noțiuni galienice, despre care bărbierul Jean Myers știa demult că se bazează pe anatomia maimuței și nu a omului, învățaților mei le-a fost mai lesne să creadă că șira spinării se schimbase de la Hristos încoace decât să recunoască faptul că idolul lor a fost superficial sau că a greșit.

Totuși, erau pe acolo și câteva minți îndrăznețe… Nu prea aveam la îndemână cadavre, prejudecățile oamenilor fiind așa cum le știi. Un oarecare Rondelet, un medic mărunțel, tot atât de caraghios ca și numele lui, își pierduse în ajun fiul din cauza unei febre grave; fusese un student de douăzeci și doi de ani cu care strângeam plante la Grau-du-Roi. În mirosul de oțet din camera unde disecam acel mort, ce nu mai era fiul, sau prietenul cuiva, ci doar un frumos exemplar al mașinăriei omenești, am avut pentru prima dată

simțământul că mecanica pe de o parte și alchimia pe de alta nu fac altceva decât să aplice în studierea universului adevărurile pe care ni le demonstrează trupurile noastre, unde se repetă structura tuturor lucrurilor.

O viață întreagă n-ar fi de ajuns ca să confrunți această lume în care ne aflăm cu lumea care suntem noi înșine. Plămânii sunt foalele ce ațâță focul, mădularul bărbătesc e o armă din care țâșnesc proiectile, sângele din meandrele trupului e apa ce curge în șănțulețele unei grădini orientale, inima, după cum te alături unei teorii sau alteia, e o pompă sau un jăratic, creierul, alambicul unde se distilează un suflet…

— Iar ajungem la alegorie, spuse căpitanul. Dacă prin toate astea înțelegi că trupul este cea mai solidă dintre realități, zi-i așa.

— Nu întru totul, răspunse Zénon. Uneori mi se pare că trupul acesta, regatul nostru, este alcătuit dintr-o țesătură slabă și trecătoare ca o umbră.

Nu m-aș mira mai tare dacă aș vedea-o din nou pe maică-mea, care-a murit, decât dacă, la colțul unei străzi, aș da peste chipul tău îmbătrânit, a cărui gură

îmi știe încă numele, dar a cărui substanță s-a refăcut de nu știu câte ori în răstimp de douăzeci de ani și căruia timpul i-a alterat culoarea și i-a plăsmuit o nouă înfățișare. Cât grâu a crescut, câte animale au trăit și au murit ca să-l hrănească pe acest Henri ce este și nu este acela pe care l-am cunoscut la douăzeci de ani.

Dar să revenim la călătorii… Pont-Saint-Esprit, unde oamenii pândeau de după obloane orice mișcare, orice faptă a noului medic n-a fost totdeauna un loc plăcut, iar cardinalul pe care mă bizuiam a plecat de la Avignon la Roma…

Norocul meu a fost un renegat care se îndeletnicea, la Alger, cu reîmprospătarea grajdurilor regelui Franței; acest cinstit corsar și-a rupt un picior la doi pași de ușa mea și mi-a oferit, în schimbul îngrijirilor, un loc pe corabia lui. Și acum îi mai port recunoștință. În Maroc, datorită lucrărilor mele de balistică, Măria-sa mi-a arătat prietenie și mi-a dat prilejul să studiez proprietățile țițeiului și ale combinațiilor sale cu varul nestins în vederea alcătuirii unor proiectile pe care să le folosească flota sa. Ubicumque idem6: principii vor mașinării de război ca să-și sporească sau să-și pună la adăpost puterea, bogații vor aur și suportă câtva timp cheltuielile cerute de cuptoarele noastre; lașii și ambițioșii vor să afle viitorul. Din toate astea am tras și eu foloase, după cum m-am priceput. Totuși, cea mai mare pleașcă rămânea tot câte un doge slăbănog sau vreun sultan bolnav; bani cu duiumul; o casă

răsărea ca din pământ la Genova, lângă San-Lorenzo sau la Pera, în cartierul creștinilor. Mi se puneau la îndemână uneltele de care aveam nevoie și mai cu seamă cea mai deosebită și cea mai de preț dintre toate, și anume dreptul de 6 Oriunde la fel (lat.).

a gândi și de a face tot ce mă tăia capul. Pe urmă începeau urzelile invidioșilor, șoaptele gugumanilor ce mă învinovățeau că le hulesc Coranul sau Evanghelia, apoi vreo uneltire la curte în care s-ar fi putut să mă amestece cineva și pe mine și, în sfârșit, sosea ziua când îmi prindea bine să-mi cheltuiesc și ultimul gologan ca să-mi cumpăr un cal sau să închiriez o barcă.

Mi-am petrecut douăzeci de ani cu aceste neînsemnate peripeții care în cărți se numesc aventuri. Mi-am ucis anumiți bolnavi printr-o îndrăzneală