Salomé a primit scrisoarea tocmai când veghea ea însăși la întinsul rufelor, la țară, la Lulsdorf, unde avea o casă. Lăsându-și cearșafurile și rufăria fină în grija slujnicelor și fără măcar să-i ceară părerea bancherului, care nu prea era stăpân în casa lui, a poruncit să i se pregătească o căruță, a îngrămădit în ea plăpumi și de-ale gurii și a pornit spre Münster printr-un ținut pustiit de răzmeriță.
L-a găsit pe Simon în pat, cu capul sprijinit de un palton vechi, împăturit, pe care l-a înlocuit pe dată cu o perină. Cu bunăvoința mărginită a femeilor ce se străduiesc să reducă boala și moartea la un șir nevătămător de mici necazuri fără însemnătate, menite să fie îndulcite de îngrijirile materne, musafira și slujnica s-au apucat să vorbească despre hrană, rufărie și țucal.
Privirea rece a muribundului o recunoscuse pe soru-sa, dar Simon, folosindu-se de starea lui de om bolnav, mai întârzia puțin osteneala binețelor obișnuite.
Într-un târziu, s-a ridicat în capul oaselor, îmbrățișând-o pe Salomé după
cuviință. Și-a regăsit apoi limpezimea minții lui de om de afaceri ca să-i înșire bunurile ce i se cuveneau Marthei, precum și cele ce urmau a fi redobândite în numele ei în cel mai scurt timp. Creanțele erau împăturite într-o învelitoare de mușama, la îndemâna lui. Fiii săi, stabiliți care la Lisabona, care la Londra, care în fruntea unei tiparnițe de la Amsterdam, nu aveau nevoie nici de aceste fărâme din averea părintească, nici de binecuvântarea lui; Simon îi lăsa totul copilului Hilzondei. Ai fi zis că bătrânul uitase de promisiunile făcute Marelui Restituitor și că se supunea din nou obiceiurilor lumii pe care o părăsea fără
a mai încerca s-o schimbe. Sau poate că, renunțând astfel la niște principii mai scumpe decât însăși viața lui, gusta până la capăt plăcerea amară de a se desprinde de toate acestea.
Salomé mângâia fetița înduioșându-se de piciorușele ei subțiri. Nu era în stare să rostească nici trei propoziții fără să cheme într-ajutor pe Fecioară și pe toți sfinții din Colonia: Martha urma să fie crescută de niște papistași. Era dureros, dar nu mai dureros decât violența unora și lâncezeala celorlalți, nu mai dureros decât bătrânețea ce-l împiedică pe soț să-și mulțumească soția, nu mai dureros decât să-i găsești morți pe cei ce erau vii când ai plecat. Simon se căznea să se gândească la Regele închis în colivia unde trăgea să moară; astăzi însă, chinurile lui Hans nu mai aveau însemnătatea pe care o avuseseră
ieri; puteau fi suportate, după cum putea fi suportată, în pieptul lui Simon, durerea aceea ce avea să moară doar odată cu el. Se ruga, dar ceva parcă-i spunea că Dumnezeu nu-i mai cere să se roage. S-a străduit s-o vadă din nou pe Hilzonde, dar chipul răposatei nu se mai deslușea. A fost nevoit să se întoarcă mai în urmă, până în zilele căsătoriei mistice de la Bruges, a pâinii și a vinului împărtășite în taină și a rochiei adânc răscroite, prin care ghiceai sânul dalb, prelung. Dar și asta s-a șters; a văzut-o pe prima lui soție, sufletul acela ales, cu care stătea la aer în grădina lor de la Flessingue. Salomé și Johanna au dat fuga, speriate de un suspin adânc. L-au îngropat în biserica Sfântului Lamprecht, după o slujbă cu orgă și cor.
FAMILIA FUGGERS DIN COLONIA
Familia Fuggers locuia la Colonia în piața din fața bisericii Sfântului Géréon, într-o căsuță modestă unde totul era menit liniștei și bunei stări. Prin casă plutea mereu un miros de plăcintă și rachiu de cireșe.
Doamnei Salomé îi plăcea să întârzie la masă după prânzuri îndelungate, alcătuite cu dichis, ștergându-și buzele cu un șervețel de damasc; să-și încingă
mijlocul îndesat și gâtul grăsuț și trandafiriu cu câte un lanț de aur; să poarte stofe bune, a căror lână dărăcită și țesută cu o smerită grijă mai păstrează ceva din căldura molcomă a oilor. Dantelele ce-i acopereau răscroiala rochiilor urcau discret până la gât, scoțând la iveală, fără severitate, sfiiciunea ei de femeie cinstită. Cu degetele-i zdravene cânta la un armoniu mic, așezat în camera de primire; în tinerețe, glasul ei frumos și mlădios interpretase madrigale și motete bisericești; îi plăceau acele înlănțuiri de sunete așa cum îi plăcea broderiile. Grija ei de căpetenie era însă mâncarea; calendarului bisericesc, respectat cu sfințenie, i se adăuga un calendar culinar; exista un anotimp al murăturilor sau al dulcețurilor, al brânzei de vaci sau al scrumbiilor proaspete. Martin era un bărbat scund și slab pe care mâncărurile nevestei sale nu-l îngrășau. Temut în afaceri, lupul acesta era acasă blând ca un mielușel. Faptele lui cele mai îndrăznețe se mărgineau la niște glume mai deșucheate povestite la masă, spre desfătarea slujnicelor. Soții aveau un fiu, Sigismund, care se îmbarcase la șaisprezece ani cu Gonzalo Pizarro și plecase în Peru, unde bancherul făcuse niște investiții importante. Nu prea mai nădăjduiau să-l vadă, căci la Lima lucrurile luaseră în ultima vreme o întorsătură cam proastă. O fetiță încă mică îi mângâia de pierderea băiatului; Salomé vorbea râzând despre această sarcină târzie datorată un pic unui șir neîntrerupt de rugăciuni, și un pic efectului unui sos de capere. Fetița aceasta era cam de o vârstă cu Martha; cele două verișoare au împărțit frățește același pat, aceleași jucării, aceleași binefăcătoare chelfăneli, iar mai târziu aceleași lecții de cânt și aceleași găteli.
Când rivali, când complici, burduhănosul Juste Ligre și firavul Martin, puiul de mistreț flamand și nevăstuica rhenană se pândiseră, se sfătuiseră de departe, se ajutaseră sau își făcuseră rău unul altuia vreme de peste treizeci de ani. Se prețuiau la justa lor valoare, ceea ce n-ar fi putut să facă nici neghiobii ce rămâneau cu gura căscată în fața averii celor doi bancheri, nici principii pe care-i slujeau și de care se slujeau. Martin știa până la ultimul sfanț ce reprezintă în bani lichizi fabricile, atelierele, șantierele, moșiile aproape feudale în care Henri-Juste își vârâse aurul; luxul greoi al flamandului, precum și cele două sau trei șiretlicuri grosolane, mereu aceleași, cu ajutorul cărora bătrânul Juste se descurca în împrejurări mai
grele, erau, pentru Martin, prilej de glume bune. În ceea ce-l privea pe Henri-Juste, acest slujitor destoinic ce-i dădea respectuos Regentei Țărilor de Jos sumele necesare cumpărării unor tablouri italienești și întemeierii unor așezăminte cucernice, se bucura grozav când afla că Electorul Palatin sau ducele de Bavaria își amanetează giuvaerurile la Martin și-i cerșesc împrumuturi cu niște dobânzi demne de un cămătar evreu; îl lăuda, nu fără o oarecare milă batjocoritoare, pe șobolanul acela care ronțăia discret bunurile lumești în loc să se înfrupte din ele pe săturate, pe nevolnicul acela care disprețuia bogățiile ce se pot vedea, ce se pipăie și se înșfacă, dar a cărui semnătură în josul unei hârtii atârna mai greu decât cea a lui Carol Quintul.
Să le fi spus cineva acestor oameni atât de respectuoși față de mai-marii lor că sunt mai primejdioși pentru orânduirea stabilită decât turcii necredincioși sau țăranii răsculați, ar fi fost foarte uimiți; cufundați în treburile lor zilnice și în amănunte, ca toți cei de teapa lor, ei personal habar n-aveau de puterea sacilor cu galbeni și a carnețelelor lor. Și totuși, stând la tejghea, li se întâmpla să zâmbească uitându-se la silueta rigidă a vreunui cavaler ce stătea cu spatele la lumină și căuta să-și ascundă îndărătul ifoselor teama de a fi respins, sau privind profilul gingaș al vreunui episcop dornic să-și termine fără prea multă cheltuială turnurile catedralei. Lăsau altora vuietul clopotelor și al tunurilor, caii iuți și femeile goale sau înveșmântate în brocart; ei se mulțumeau cu materia aceea rușinoasă și sublimă, disprețuită pe față și slăvită de toți într-ascuns, asemănătoare cu părțile tainice ale trupului prin aceea că oamenii le pomenesc puțin, dar se gândesc neîncetat la ele, se mulțumeau cu acea substanță galbenă fără de care Doamna Ibovnică nu s-ar întinde molatic în patul principelui și Preasfințitul nu și-ar putea plăti nestematele mitrei, cu Aurul a cărui lipsă sau al cărui belșug hotărăște dacă
oastea Crucii va porni sau nu război împotriva Semilunii. Acești bancheri se simțeau maeștri întru ale realității.
Burduhănosul Ligre fusese dezamăgit de fiul său mai mare, întocmai ca Martin de Sigismund. În zece ani nu primise de la Henri-Maximilien nimic altceva decât niște cereri de bani și un volum de versuri franțuzești, scrise între două bătălii, prin Italia fără îndoială. Din partea lui se putea aștepta numai la lucruri supărătoare. Omul de afaceri a vegheat foarte îndeaproape asupra mezinului său ca să preîntâmpine vreo nouă dezamăgire. De îndată ce Philibert, acest fiu după placul inimii lui, a ajuns la vârsta când te pricepi să
muți ca lumea bilele unui abac, l-a trimis să deprindă finețurile bancare la Martin, omul care nu dă greș. La douăzeci de ani, Philibert era gras; de sub purtarea lui aleasă, deprinsă cu grijă, răzbătea fireasca-i grosolănie; ochișorii lui cenușii luceau prin crăpătura pleoapelor sale mereu mijite. Fiul Marelui
Vistiernic al curții de la Malines ar fi putut să-și dea aere princiare; era însă, dimpotrivă, neîntrecut în descoperirea greșelilor din socotelile slujbașilor; dimineața și seara, în sălița întunecoasă din dos, unde conțopiștii își stricau ochii, cerceta D-urile, M-urile, X-urile și C-urile ce se combinau cu L-urile și Iurile ca să alcătuiască cifrele, căci Martin disprețuia numerele arabe, fără
totuși să le nege foloasele în adunările lungi. Bancherul se obișnuia cu băiatul acela morocănos. Când astma sau chinurile podagrei îi aminteau de obștescu-i sfârșit, oamenii îl auzeau zicându-i nevesti-sii:
— Neghiobul ăsta grăsan o să mă înlocuiască.
Philibert părea adâncit în registrele și răzușurile sale. Dintre pleoape îi răzbătea însă o oarecare ironie; cercetând afacerile stăpânului, i se întâmpla uneori să-și spună că după Henri-Juste și Martin, mai ager decât cel dintâi, mai necruțător decât cel de al doilea, va urma într-o zi Philibert, omul cel iscusit. El unul n-ar fi acceptat, în locul datoriilor Portugaliei, un fleac de dobândă de 16 dinari la livră, plătibilă în rate la cele patru târguri mari.
Venea duminica la reuniunile care, vara, aveau loc sub umbrarul de viță, iar iarna în camera de primire. O față bisericească rostea câte ceva pe latinește; Salomé, jucând table cu o vecină, își comenta fiecare lovitură reușită
cu câte o zicală rhenană; Martin, care le pusese pe cele două fete să învețe limba franceză, atât de potrivită pentru femei, o folosea și el când se întâmpla să fie nevoit a exprima gânduri mai gingașe sau mai înalte decât în zilele de lucru. Se vorbea despre războiul din Saxa și despre consecințele sale asupra scontului, despre erezia care se întindea mereu și, după anotimp, despre culesul viilor sau despre carnaval. Mâna dreaptă a banchetului, un elvețian numit Zébédée Crêt, era luat în răspăr fiindcă nu putea să sufere pipele și vinul. Zébédée nu nega întru totul zvonul că ar fi părăsit Geneva în urma unor încurcături în legătură cu administrarea unor tripouri și fabricarea ilegală a cărților de joc, dar punea aceste infracțiuni pe seama prietenilor săi, niște liber-cugetători, acum, pe bună dreptate pedepsiți, și nu-și ascundea dorința de a se întoarce mai devreme sau mai târziu în sânul bisericii reformate.
Prelatul protesta, agitându-și degetul împodobit cu o piatră violetă; cineva cita în glumă niște măscări versificate de Théodore de Bèze, răsfățatul fiu spiritual al ireproșabilului Calvin. Se isca o discuție tinzând să lămurească
dacă consistoriul punea sau nu în primejdie privilegiile oamenilor de afaceri, dar în fond nimeni nu se mira că un burghez e de acord cu dogmele promulgate de magistrații iubitului său oraș. După cină, Martin se retrăgea în câte un ungher cu vreun consilier aulic sau cu trimisul de taină al regelui Franței. Curtenitor, parizianul îi propunea nu după mult să se întoarcă în mijlocul doamnelor.
Philibert ciupea coardele lăutei, Bénédicte și Martha se sculau în picioare, ținându-se de mână. Madrigalele din Cartea îndrăgostiților povesteau despre mielușei și flori și despre Doamna Venera, dar lepădăturile acelea de anabaptiști sau de luterani, împotriva cărora sfinția-sa tocmai tunase și fulgerase în timpul predicii, foloseau melodiile cântecelor acestora la modă
drept acompaniament pentru rugăciunile lor. Fără vrerea ei, Bénédicte înlocuia cupletul unui cântec de dragoste cu un verset din psalmi. Martha, îngrijorată, îi făcea semn să tacă; cele două fete se așezau din nou una lângă
alta, și iar nu se mai auzea alt cântec decât cel al clopotului de la Sfântul Géréon chemând credincioșii la vecernie. Grăsunul de Philibert, care se pricepea la dans, se oferea uneori să-i arate Bénédictei figuri noi; la început fata refuza, apoi, în timp ce dansa, se bucura ca un copil.
Cele două verișoare se iubeau cu dragostea curată a îngerilor. Salomé nu se îndurase să i-o ia Marthei pe Johanna, doica, așa că bătrâna husită îi transmisese copilei lui Simon asprimea și spaimele ei. Johannei îi fusese frică; pe dinafară, teama o făcuse asemenea oricărei alte băbuțe, care se duce la biserică să ia agheasmă și să sărute icoanele. În străfundurile ei stăruia însă
ura față de satana înveșmântat în odăjdii de mătase, față de vițelul de aur și de idolii cei vii. Bătrânica aceea sfrijită, pe care bancherul nici nu se ostenea măcar s-o deosebească de celelalte babe știrbe ce-i spălau blidele în bucătărie, mormăia la toate un veșnic nu. După părerea ei, în casa aceea tihnită și doldora de bunătăți clocea stricăciunea, ca șobolanii ce puiesc în puful moale al unei pilote. Se ascundea în sipetul doamnei Salomé și în casa de bani a lui Martin, în butiile din beci și în fierturile de pe fundul cratițelor, în larma ușuratică a cântărilor de Duminică, în leacurile spițerului și în racla Sfintei Apolline care vindecă durerile de măsele. Bătrâna nu îndrăznea s-o jignească în față pe Maica Domnului din firida ei de pe scară, dar lumea o auzea bodogănind pe seama uleiului ars de pomană în fața unei păpuși de piatră.
Salomé era îngrijorată când o vedea pe Martha, la șaisprezece ani, învățând-o pe Bénédicte să disprețuiască cutiuțele pline cu flecuștețe costisitoare aduse la prăvălie tocmai de la Paris și Florența, sau să ia în derâdere Crăciunul, cu tot alaiul lui de cântări, haine noi și gâște umplute cu trufe. Pentru acea femeie cumsecade, cerul și pământul erau fără probleme.
Liturghia era un prilej de cugetări pilduitoare, un spectacol, o împrejurare potrivită să-ți îmbraci iarna mantela de blană și vara haina de mătase.
Fecioara Maria și Pruncul, Iisus pe cruce, Dumnezeu pe norul său străjuiau Raiul și pereții bisericilor; experiența arată ce mucenică e mai în măsură să-ți îndeplinească rugăciunea în cutare sau cutare caz. În încurcăturile casnice
i se cerea bucuros sfatul stareței mănăstirii Ursulinelor, care le era un sfetnic înțelept, ceea ce nu-l împiedica pe Martin să-și bată joc de călugărițe. Negoțul cu indulgențe umpluse cam samavolnic, ce-i drept, teșchereaua Sfântului Părinte, dar afacerea aceea, care consta din a ciupi câte ceva din creditul Sfintei Fecioare și al celorlalți sfinți ca să acoperi deficitele păcătosului, era tot așa de chibzuită ca și învoielile bancherului. Ciudățeniile Marthei erau puse pe seama unei firi mai bolnăvicioase; ar fi fost strigător la cer să-ți închipui că o ființă hrănită numai cu bunătăți și-ar putea strica astfel duioasa prietenă, alăturându-se împreună cu ea necredincioșilor schingiuiți și arși pe rug, nesocotind tăcerea sfioasă ce le șade atât de bine fetelor, ca să se amestece în certurile dintre biserici.
Cu glasul ei de zănatică, Johanna putea doar să condamne, în fața tinerelor sale stăpâne, căile păcatului; cucernică, dar neputincioasă, neștiutoare într-ale Scripturilor, din care tot repeta în graiul ei neerlandez câteva frânturi învățate pe de rost, nu-i era dat tocmai ei să le călăuzească pe calea cea bună.
De îndată ce li s-a dezvoltat inteligența de pe urma educației liberale date de Martin, Martha s-a apucat să citească în mare taină și cu nesaț cărțile care vorbesc despre Dumnezeu.
Rătăcită în desișul sectelor, înspăimântată de faptul că se afla fără călăuză, fiica lui Simon se temea că, lepădându-se de vechile orbiri, va cădea într-o nouă sminteală. Johanna nu-i tăinuise nici mișelia mamei sale, nici jalnicul sfârșit al tatălui ei, înșelat și trădat. Orfana știa că, întorcând spatele greșelilor papistășești, părinții ei nu făcuseră altceva decât să apuce pe o cale ce nu duce în rai. Fecioara aceea atât de strașnic păzită, care nu coborâse niciodată în stradă altfel decât ocrotită de câte o slujnică, se cutremura la gândul că ar ajunge într-o zi să îngroașe rândurile surghiuniților plângăreți și al calicilor extaziați ce hoinăresc dintr-un oraș într-altul, batjocoriți de oamenii cu scaun la cap și care își află sfârșitul pe câte un morman de paie, în temnițe sau pe rug. Cădeai din lac în puț, fie că te închinai mai departe unor chipuri cioplite, fie c-o luai pe drumul răzvrătirii, al mizeriei, al primejdiei și al abjecției.
Cucernicul Zébédée a scos-o cu multă prudență din acest impas: o carte a lui Jean Calvin, împrumutată în mare taină de prevăzătorul elvețian și citită
noaptea la flacăra unei lumânări cu grija cu care alte fete deslușesc o scrisoare de dragoste, i-a adus fiicei lui Simon imaginea unei credințe lipsită de orice greșeală, la adăpost de orice slăbiciune, riguroasă în însăși libertatea ei, unde revolta se preschimbase în Lege. După spusele lui Zébédée, la Geneva, puritatea evanghelică mergea mână-n mână cu prudența și chibzuința burgheză; dănțuitorii ce țopăiau ca păgânii încuiați în case, plozii lacomi și neprevăzători ce-și sugeau bucățica de zahăr sau bomboana în timpul predicii erau biciuiți până la sânge; cei ce aveau alte păreri erau izgoniți; jucătorii de
