Se vedea cât de colo că n-avea de gând să se certe cu puternica familie Fuggers.

Martha și-a plecat capul; prevederea slujbașului îi aducea pe tavă tocmai acele pricini temeinice de supunere pe care, fără să-și dea seama, le căutase ea însăși. Fata aceea aspră avea o patimă de moșneag; iubea banul pentru că

te pune la adăpost de lovituri și stârnește stima oamenilor. Dumnezeu însuși o desemnase să trăiască printre mai marii lumii acesteia; știa prea bine că o

zestre ca a ei îi va înzeci autoritatea de soție, iar pe de altă parte, unirea a două

averi este o îndatorire de la care o fată cu scaun la cap nu se dă în lături.

Ținea însă cu tot dinadinsul să se ferească de orice minciună. La prima întâlnire cu flamandul, îi zise:

— Poate nu știi că am îmbrățișat sfânta credință evanghelică.

Se aștepta fără îndoială la dojeni. Mătăhălosul ei logodnic s-a mulțumit să

dea din cap și să răspundă:

— Te rog să mă ierți, dar am o groază de treburi. Problemele teologice sunt anevoioase.

Și n-a mai pomenit niciodată despre această mărturisire. Să fi fost un om deosebit de iscusit sau doar foarte nesimțitor? Greu de știut.

CONVORBIRE LA INNSBRUCK

Henri-Maximilien se uita cum plouă peste Innsbruck. Împăratul își așezase tabăra acolo ca să vegheze asupra dezbaterilor sinodului din Trento care, asemenea tuturor adunărilor menite să ia hotărâri într-o anumită privință, riscă să se încheie fără să se fi ajuns la nimic. La curte nu se mai vorbea despre teologie și drept canonic; vânătoarea pe povârnișurile noroioase ale munților nu-l prea ispitea pe bărbatul deprins să gonească cerbul prin mănoasele câmpii lombarde; și căpitanul, uitându-se cum șiroiește pe geamuri nesfârșita ploaie stupidă își îngăduia, în tainițele sufletului său, să înjure ca italienii.

Cât e ziulica de lungă, căsca. Gloriosul crai Carol i se părea flamandului un fel de nebun trist, iar măreția spaniolă îi amintea de armurile greoaie și lustruite sub care asuzi în zilele de paradă, dar cărora orice soldat bătrân le-ar prefera un pieptar din piele de bivol. Când se avântase către meșteșugul armelor, Henri-Maximilien nu se gândise cât e de plictisitor răstimpul dintre două războaie, iar acum aștepta bodogănind ca pacea asta roasă de cari să-i facă loc războiului. Din fericire, la masa crăiască se mânca zdravăn: ba găinușe îndopate, ba fripturi de căprioară, ba tocătură de pește; ca să-i treacă de urât, se îndopa cu nemiluita.

Într-o seară, pe când stătea într-o cârciumă și mâzgălea niște versuri căznindu-se să înfățișeze în distihuri albul mătăsos al sânilor Vaninei Cami, prietena lui napolitană, i s-a părut că spada unui ungur l-a atins și pe dată i-a și căutat pricină. Certurile astea ce se terminau cu spada în mână făceau parte din obiceiurile lui; de altminteri, așa cum meșteșugarii sau bădăranii simt uneori nevoia să se încaiere, lovindu-se cu pumnii sau cu picioarele, tot astfel și firea lui avea nevoie, uneori, de asemenea lucruri. De astă dată însă duelul început cu injurii într-o latinească stricată s-a curmat brusc; ungurul era un fricos și jumătate și s-a ascuns în spatele cârciumăresei celei durdulii; totul s-a isprăvit în larma bocetelor muierești și a paharelor sparte, iar căpitanul s-a așezat dezgustat la locul lui, încercând să-și pună la punct sonetul.

Îi trecuse însă pofta de stihuri; cu toate că nu voia s-o recunoască, îl cam durea rana de la obraz; batista cu care se legase în chip de bandaj se și înroșise și din cauza ei avea înfățișarea caraghioasă a unui om bolnav de gâlci. Așezat în fața unei tocane piperate, simți că nu-i prea dădea inima ghes să mănânce.

— Ar trebui să vă duceți la un chirurg, zise cârciumarul.

Henri-Maximilien îi răspunse că toți chirurgii sunt niște vite încălțate.

— Știu eu unul bun, spuse hangiul. Numai că-i cam ciudat și nu vrea să

îngrijească pe nimeni.

— Ăsta-i norocul meu, zise căpitanul.

Ploua întruna. Cârciumarul stătea în pragul ușii uitându-se cum curg streșinile. Deodată spuse:

— Vorbești de lup, și lupu-i la ușă.

Un bărbat zgribulit, într-o mantie cu glugă, cam adus de spate, mergea repede pe lângă șuvoiul de apă din șanț.

Henri-Maximilien strigă:

— Zénon!

Omul întoarse capul. Peste tejgheaua plină cu plăcinte și pui fripți, cei doi bărbați s-au holbat unul la altul. Lui Henri-Maximilien i s-a părut că

deslușește pe chipul lui Zénon o neliniște asemănătoare cu teama.

Recunoscându-l pe căpitan, alchimistul se liniști. Păși în cârciuma joasă și-l întrebă:

— Ești rănit?

— După cum vezi, zise celălalt. De vreme ce n-ai ajuns încă în cerul alchimiștilor, fă-ți cel puțin pomană și dă-mi nițică scamă și un strop de apă

tămăduitoare, că apă vie tot n-ai.

— Nu mai îngrijesc pe nimeni, răspunse medicul.

Neîncrederea însă i se risipise. Intră în cârciumă, ținând ușa cu mâna ca să

n-o trântească vântul.

— Iartă-mă, frate Henri, spuse el. Îmi face plăcere să-ți văd mutra de om cumsecade. Dar sunt nevoit să mă păzesc de pisălogi.

— Mie-mi spui! răspunse căpitanul cu gândul la creditorii lui.

Alchimistul șovăi, apoi zise:

— Vino la mine. Acolo o să ne simțim mai bine decât în taverna asta.

Au ieșit împreună. Ploua cu găleata. Era o vreme ticăloasă, când aerul și apa, răzvrătindu-se, preschimbă parcă lumea într-un uriaș și jalnic haos.

Căpitanul își dădea seama că alchimistul e îngrijorat și ostenit. Zénon împinse cu umărul ușa unei clădiri scunde.

— Hangiul tău mi-a închiriat cu bani grei fierăria asta părăsită în care trăiesc aproape la adăpost de oamenii prea curioși, spuse Zénon. El e cel care face aur.

Încăperea era slab luminată de pâlpâirea unui foc firav la care fierbea, într-o oală de pământ, un amestec oarecare. Din cauza nicovalei și a cleștilor fierarului ce-o folosise înaintea lui Zénon, cocioaba aceea întunecoasă îți amintea întrucâtva de o cameră de tortură. O scăriță ducea la catul de sus unde se vede că dormea Zénon. Un rândaș tânăr, roșcovan și cu nasul cârn se prefăcea că-și caută de lucru într-un colț. I-a cerut să le aducă ceva de băut, apoi Zénon i-a dat drumul să plece. Pe urmă s-a apucat să caute niște feșe.

După ce l-a oblojit pe Henri-Maximilien, alchimistul l-a întrebat:

— Ce cauți în orașul ăsta?

— Fac pe iscoada, i-a răspuns căpitanul fără înconjor. Domnul d’Estrosse mi-a încredințat aici o însărcinare tainică privitoare la treburile Toscanei; adevărul e că a pus ochii pe Siena, nu se poate mângâia că a fost surghiunit din Florența și nădăjduiește să se ridice iar, într-o bună zi. Eu, unul, încerc chipurile fel de fel de băi, prișnițe, ventuze nemțești, dar de fapt îi fac curte Nunțiului papal care-i iubește prea mult pe cei din neamul Farnese ca să-i înghită pe Medici, și, la rându-i, îi face, cam fără convingere, un fel de curte Împăratului. Mai bine mă țin de-alde astea decât să joc cărți.

— Îl cunosc pe Nunțiu, spuse Zénon; fac ba pe medicul, ba pe sfetnicul lui; dacă mi-aș pune mintea aș putea să-i topesc toți banii pe jăraticul meu. Ai băgat de seamă că oamenii ăștia cu mutră de capră aduc, în același timp, și a țap și a himeră antică? Sfinția-sa meșterește stihuri hazlii și-și răsfață din cale-afară copiii de casă. Dacă m-aș pricepe la codoșlâcuri, aș câștiga bani, nu glumă.

— Dar eu ce mi-s pe-aici, dacă nu tot un fel de codoș? zise căpitanul. Și asta-s cu toții: unul face rost de muieri, sau cam așa ceva, altul de Dreptate, iar altul de Dumnezeu. Parcă tot e mai cinstit acela ce vinde trupuri în loc de fum. Eu însă nu prea iau în serios marfa pe care-o negustoresc, orașele alea vândute de câte zece ori, credința asta ciupită de vărsat, prilejurile alea putregăite.

Acolo unde un uneltitor dibaci și-ar umple buzunarele, eu mă aleg cel mult cu banii cheltuiți pe caii de poștă și pe hanuri. O să murim săraci.

— Amin, zise Zénon. Stai jos.