Lipsa de activitate și nemișcarea îl stânjeneau, iar Bonifacius, desigur, nu era omul care să-și pună multă vreme carnea în saramură pentru un prieten aflat la ananghie. Zénon a trecut în Turingia, a ajuns apoi în Polonia unde s-a angajat chirurg în armata regelui Sigismund, ce se pregătea să-i alunge pe moscoviți din Curlanda cu ajutorul suedezilor. La sfârșitul celei de a doua ierni, curios să cunoască plante și ținuturi noi, s-a hotărât să ia corabia spre Suedia împreună cu un oarecare căpitan Guldenstarr care-l prezentă lui Gustav Vasa. Regele căuta un medic în stare să ușureze durerile lăsate în bătrânu-i trup de umezeala taberelor și de frigul nopților petrecute afară în zăpadă, pe vremea zănaticei sale tinereți, de urmările vechilor răni și a bolilor rușinoase. Pregătindu-i un leac întăritor regelui obosit de faptul că

sărbătorise Crăciunul cu tânăra și cea de a treia soață a Măriei-sale în Castelul alb de la Vadstena, Zénon i-a câștigat bunăvoința. Toată iarna, sprijinit de o fereastră înaltă, între cerul înghețat și întinsul încremenit al lacului, a tot socotit așezarea stelelor ce-ar putea aduce fericirea sau nefericirea dinastiei Vasa, ajutat în această sarcină de tânărul principe Erik, ce simțea o bolnăvicioasă aplecare către această știință primejdioasă. Degeaba îi amintea Zénon că stelele înrâuresc soarta noastră, dar n-o hotărăsc și că, tot atât de puternică și de tainică, stăpână pe viața noastră și supunându-se unor legi mai complicate decât ale noastre, este steaua aceea roșie care palpită în bezna trupului, agățată în colivia ei de oase și de carne. Erik era însă unul dintre acei oameni cărora le place să-și primească soarta din afară, fie din trufie, căci i se părea frumos ca cerul însuși să se ostenească pentru el, fie din lene, ca să nu fie tras la răspundere nici pentru binele, nici pentru răul ce zăcea într-însul.

Credea în stele după cum se închina sfinților și îngerilor, în ciuda credinței reformate primite de la tatăl său. Ispitit de gândul că ar putea influența un suflet regesc, filosoful încerca din când în când să-i dea câte o învățătură, câte un sfat, dar gândirea celorlalți se împotmolea ca într-o mlaștină în creierul tânăr ce moțăia dincolo de ochii cenușii și spălăciți ai principelui. Când li se făcea din cale-afară de frig, învățăcelul și filosoful se apropiau de uriașul foc închis sub prichiciul vetrei, și Zénon era de fiecare dată uimit că acea căldură

binefăcătoare, acel diavol îmblânzit ce încălzea supus o cană cu bere așezată

în spuză era unul și același cu zeul învăpăiat ce străbate cerul. Într-alte seri, principele nu venea, căci se ducea cu frații lui să bea prin taverne în tovărășia

dezmățatelor, iar dacă prezicerile din noaptea cu pricina se dovedeau a fi nefaste, filosoful le îndrepta, dând din umeri.

Cu câteva săptămâni înainte de Sfântul Ion din vară, a cerut îngăduința s-o ia spre miazănoapte ca să cerceteze cu ochii lui efectele zilei polare. Ba pe jos, ba slujindu-se de un cal sau de o barcă, a rătăcit din parohie în parohie, înțelegându-se cu oamenii datorită preoților ce-și mai aminteau câte ceva din latina bisericească, uneori culegând rețete bune de la tămăduitorii satelor care cunoșteau puterea ierburilor și a mușchiului din pădure, sau de pe la nomazii ce-și îngrijeau bolnavii cu ajutorul băilor, inhalațiilor și a tălmăcirii viselor. Când s-a întors la Upsala la curte, unde Majestatea-sa deschidea adunarea de toamnă, a înțeles că, din gelozie, un confrate neamț îl bârfise regelui. Bătrânul suveran se temea ca nu cumva fiii lui să se slujească de socotelile lui Zénon ca să afle prea exact cât avea să mai trăiască tatăl lor.

Zénon se bizuia pe sprijinul moștenitorului tronului care-i era prieten și aproape discipol, dar când, din întâmplare, l-a întâlnit pe Erik într-una din sălile castelului, tânărul principe a trecut pe lângă el fără să-l vadă, de parcă

filosoful ar fi dobândit dintr-odată puterea de a se face nevăzut. Zénon s-a suit în taină pe o corabie de pescari de pe lacul Malar, cu ajutorul căreia a ajuns la Stockholm, de unde a pornit spre Kalmar și apoi spre Germania.

Pentru prima dată în viața lui, simțea nevoia stranie să calce din nou pe urmele pașilor săi, ca și când viața lui s-ar fi desfășurat de-a lungul unei orbite dinainte hotărâte, asemenea stelelor rătăcitoare. În Lübeck, unde și-a practicat meseria cu succes, abia dacă a zăbovit câteva luni. Îi venise gust să-și tipărească în Franța Proteoriile cu care se îndeletnicise, printre picături, toată viața. Nu se căznise să expună vreo doctrină oarecare, ci doar să

întocmească un fel de inventar al ideilor oamenilor, scoțându-le la iveală

meritele, coerența, tainicele tangențe sau legăturile lor latente. La Louvain, unde s-a oprit din drum, nimeni nu l-a recunoscut sub numele de Sébastien Théus cu care se împopoțonase. După cum atomii unui trup ce se reînnoiește neîncetat, cu toate că-și păstrează până la capăt aceleași trăsături și aceiași negi, profesorii și studenții se schimbaseră de multe ori, dar cele auzite când s-a strecurat într-o sală de curs nu i s-au părut prea deosebite de ceea ce ascultase odinioară fie plictisit, fie, dimpotrivă, înflăcărat. Nu și-a mai dat osteneala să se ducă să vadă, într-o țesătorie înființată de curând în apropiere de Audenarde, niște mașini foarte asemănătoare cu cele făurite în tinerețe împreună cu Colas Gheel, care lucrau acum spre mulțumirea celor interesați.

A ascultat însă, plin de curiozitate, descrierea lor amănunțită făcută de un profesor de algebră de la facultate. Întâmplător, profesorul nu disprețuia problemele practice și l-a poftit la masă pe învățatul străin, oprindu-l chiar peste noapte sub acoperământul său.

La Paris, Ruggieri, pe care Zénon îl întâlnise odinioară la Bologna, l-a primit cu brațele deschise; trepădușul reginei Caterina își căuta un ajutor sigur, destul de deocheat ca să-l aibă la mână în caz de primejdie și care să-l ajute să-i doftoricească pe tinerii principi și să le prezică viitorul. Italianul l-a dus pe Zénon la Luvru ca să-l prezinte stăpânei sale, căreia îi grăia iute în limba țării lor, însoțindu-și vorbele cu o grămadă de plecăciuni și de zâmbete. Cu ochii ei strălucitori, de care se slujea cu îndemânare, așa cum îi plăcea să dea din mâini ca să-și anine sclipiri în diamantele de pe degete, regina l-a privit lung pe străin. Mâinile sale unse cu alifie, cam umflate, se frământau ca niște marionete în poala ei de mătase neagră. Când a pomenit de accidentul fatal ce pricinuise, cu trei ani în urmă, moartea răposatului rege, și-a așternut parcă

pe obraz un zăbranic.

— Cum de n-am înțeles mai bine Prezicerile domniei-tale, unde am văzut odinioară niște calcule privind lungimea vieții îndeobște dăruită principilor.

Poate că l-am fi ferit pe răposatul rege de vârful suliței ce m-a văduvit… Căci, pare-mi-se, adăugă regina cu bunăvoință, nu ești străin de acea lucrare socotită primejdioasă pentru oamenii slabi de înger și care i se pune în seamă

unui anume Zénon.

— Să vorbim ca și când aș fi acel Zénon, răspunse alchimistul. Speluncam exploravimus9… Măria-ta știe ca și mine că viitorul zămislește mai multe împrejurări decât poate să scoată la lumină. Și nu-i chiar cu neputință să auzi pe câte unele mișcându-se în mitra vremii. Doar întâmplarea hotărăște care făt e vrednic să trăiască și poate să se nască. N-am vândut niciodată la piață

nenorociri și bucurii dinainte moșite.

— Și în fața Mărie-sale regelui Suediei tot așa îți nesocoteai știința?

— N-am nicio pricină s-o mint pe cea mai dibace femeie din Franța.

Regina zâmbi.

— Paria per divertimento, protestă italianul neliniștit că vede un confrate depreciind știința lor. Questo honorato viatore ha studiato anche altro che cose celeste; sa le virtudi din veleni e piante benefiche di altre parti che possano sanare gli ascessi auricolari del Suo Santissimo Figlio.10

— Pot să sparg un abces, dar nu să-l vindec pe tânărul Rege, zise Zénon scurt. L-am văzut de departe, în sala de audiențe; nu-i nevoie de cine știe ce pricepere ca să recunoști tusea și nădușeala unui om bolnav de plămâni. Din fericire, cerul a dăruit Măriei-tale și alți fii.

9 Vom cerceta peștera (lat.).

10 Acest onorat călător a studiat și altele în afara stelelor; cunoaște virtuțile otrăvurilor și ale plantelor binefăcătoare de prin alte părți care-ar putea vindeca tumorile auricolare ale Preaslăvitului Domniei-voastre Fiu (it.).

— Domnul să-l aibă în sfânta-i pază! zise regina făcându-și cruce din obișnuință. Ruggieri te va așeza lângă Rege și ne bizuim pe domnia-ta ca să-i ușurezi măcar în parte chinurile.

— Dar pe ale mele cine le va ușura? spuse aprig filosoful. Sorbona amenință să-mi confiște Proteoriile pe care, în clipa de față, le tipărește un librar de pe strada Jacob. Poate oare regina să mă ferească de neplăcerea de-a fi stânjenit, în cămăruța mea din Luvru, de fumul scrierilor mele arse în piața publică?

— Domnii de la Sorbona ar socoti nepotrivit amestecul meu în certurile lor, răspunse evaziv italianca.

Înainte de a-l pofti să plece, regina se informă îndelung de starea sângelui și a măruntaielor regelui Suediei. Se gândea uneori să-și căsătorească unul dintre fii cu o principesă de la Miazănoapte.

De îndată ce l-au văzut pe tânărul rege bolnav, cei doi bărbați au ieșit împreună din Luvru și au luat-o pe cheiuri. Pe drum, italianul nu mai contenea povestind întâmplări hazlii petrecute la curte. Zénon, îngândurat, l-a întrerupt:

— Să ai grijă să i se pună bietului copil cinci zile la rând cataplasmele acelea.

— Cum, dumneata nu te mai întorci? întrebă impostorul uimit.

— Sigur că nu! Nu vezi că n-o să miște niciun deget ca să mă apere de primejdia în care m-au vârât lucrările mele? Nu țin la cinstea de a fi înhățat în alaiul principilor.

— Peccato! spuse italianul. Asprimea dumitale îi plăcuse reginei.

Și deodată, oprindu-se în mijlocul mulțimii trecătorilor, luându-și tovarășul de braț, îi spuse în șoaptă:

— E questi veleni? Sara vero che ne abbia tanto e quanto?11

— Nu mă sili să cred că sunt adevărate zvonurile care te învinuiesc că-i trimiți pe lumea cealaltă pe dușmanii reginei.

— Astea-s exagerări, se fandosi Ruggieri. De ce să nu aibă Regina și un arsenal de otrăvuri, așa cum își are archebuzele și tunurile ei? Gândește-te că

e văduvă, străină în Franța, socotită de luterani drept Jezabel și de catolicii noștri drept o Herodiadă, și că mai are cinci copii mici în brațe.

— Dumnezeu s-o ocrotească! răspunse ateul. Dacă însă mi s-o întâmpla vreodată să mă slujesc de otravă, o s-o fac pentru binele meu, nu al reginei.

A locuit totuși la Ruggieri, a cărui limbuție îl înveselea, pare-se. De când Étienne Dolet, primul lui editor, fusese sugrumat și dat pradă focului din 11 Și otrăvurile acelea? Să fie oare adevărat că ai câte și mai câte? (it.).

cauza părerilor sale subversive, Zénon nu mai publicase nimic în Franța. De aceea urmărea el însuși cu și mai multă grijă tipărirea cărții lui în dugheana de pe strada Jacob, îndreptând ici-colo câte un cuvânt, sau dincolo de cuvânt câte o noțiune, înlăturând o confuzie, sau uneori, dimpotrivă, adăugând vreuna cu părere de rău. Într-o seară, la vremea cinei, pe când mânca singur la Ruggieri în timp ce italianul își făcea de lucrul la Luvru, jupan Langelier, editorul lui de atunci, năucit și speriat, a venit să-i spună că se poruncise cu strășnicie confiscarea Proteoriilor și nimicirea lor de către călău. Negustorul se căina că-și pierde marfa pe care cerneala nici nu apucase să se usuce. S-ar mai fi putut poate drege lucrurile chiar și acum, închinându-i lucrarea, printr-o epistolă, Reginei-Mame. Noaptea întreagă Zénon a tot scris, a șters, iar a scris și iar a șters. În zori, s-a sculat de pe scaun, s-a întins, a căscat și a aruncat în foc hârtia și pana de care se slujise.

Nu i-a fost prea greu să-și strângă niște boarfe și trusa de doctor, căci restul calabalâcului și-l lăsase, prevăzător, în podul unui han din Senlis. Ruggieri sforăia la mezanin în brațele unei fete. Zénon i-a strecurat pe sub ușă un bilețel, înștiințându-l că pleacă în Provența. De fapt, se hotărâse să se întoarcă

la Bruges ca să-l uite toată lumea.

În antecamera strâmtă era agățat, pe perete, un obiect adus din Italia. Era o oglindă florentină într-o ramă de baga, alcătuită din vreo douăzeci de oglinjoare bombate puse laolaltă, asemenea cămăruțelor hexagonale ale unui stup de albine, închisă fiecare la rându-i într-un cadru îngust ce fusese odinioară carapacea unei ființe vii. În licărirea cenușie a zorilor parizieni, Zénon s-a privit în oglindă. A zărit douăzeci de chipuri lățite și micșorate de legile opticii, douăzeci de imagini ale unui om cu căciulă de blană, cu fața scofâlcită și gălbejită, cu ochi sticloși care erau tot niște oglinzi. Bărbatul acela hăituit, închis într-o lume a lui, despărțit de semenii săi, hăituiți și ei în lumi paralele, i-a adus aminte de ipoteza grecului Democrit, de seria nesfârșită de universuri identice, unde viețuiesc și mor o serie de filosofi întemnițați. A zâmbit cu amărăciune în fața acestei închipuiri. Cele douăzeci de ființe mici din oglindă au zâmbit și ele, fiecare pentru sine. Le-a văzut apoi întorcând capul într-o parte și îndreptându-se către ușă.

PARTEA A DOUA

VIAȚA ÎNCREMENITĂ

OBSCURUM PER OBSCURIUS