retortă în cursul unei distilări îndrăznețe este dincolo de explicație și de formă, e prea fierbinte sau prea rece pentru gura omenească, e prea subtil pentru cuvântul scris și mai de preț decât acesta din urmă.
— Mai de preț chiar decât Augustele Silabe?
— Da, făcu Zénon.
Fără voia lui, vorbea în șoaptă. Tocmai atunci un călugăr cerșetor bătu la ușă și plecă înzestrat cu câțiva gologani datorită dărniciei căpitanului. Henri-Maximilien se întoarse și se așeză lângă foc; și el vorbea în șoaptă.
— Mai bine povestește-mi despre călătoriile tale, șușoti el.
— De ce? zise filosoful. N-o să-ți vorbesc despre tainele Orientului; nu există și tu nu ești un gură-cască ce se înveselește când îi înfățișezi seraiul Sultanului. Am aflat demult că deosebirile de climă de care se face atâta caz sunt o nimica toată față de faptul că omul are pretutindeni două picioare și două mâini, un mădular bărbătesc, un pântec, o gură și doi ochi. Mi se pun în seamă călătorii pe care nu le-am făcut; mi-am atribuit eu însumi unele, din șiretenie, ca să stau liniștit în altă parte decât se presupune. Lumea credea că
am și ajuns în Țara tătarilor și când colo eu îmi făceam liniștit experiențele la Pont-Saint-Esprit, în Languedoc. Dar să ne întoarcem mai în urmă: curând după ce am ajuns la León, călugării l-au alungat pe starețul meu, învinuindu-l de iudaism. E drept că în căpățâna lui bătrână se învălmășeau fel de fel de formule din Zohar referitoare la corespondențele dintre metale, ierarhia cerească și astre. La Louvain mă deprinsesem să disprețuiesc alegoria, fiind sătul până-n gât de exercițiile acelea prin care reprezinți faptele în chip de simboluri și apoi clădești pe aceste simboluri de parcă ar fi fapte. Nimeni însă
nu-i pe de-a întregul nebun; îi mai rămâne și câte un pic de înțelepciune. Tot înfierbântându-și retortele, starețul meu descoperise câteva secrete practice pe care le-am moștenit. După aceea, la Școala din Montpellier n-am mai învățat aproape nimic; pentru oamenii de acolo, Galien ajunsese un idol căruia i se jertfește natura; când am atacat anumite noțiuni galienice, despre care bărbierul Jean Myers știa demult că se bazează pe anatomia maimuței și nu a omului, învățaților mei le-a fost mai lesne să creadă că șira spinării se schimbase de la Hristos încoace decât să recunoască faptul că idolul lor a fost superficial sau că a greșit.
Totuși, erau pe acolo și câteva minți îndrăznețe… Nu prea aveam la îndemână cadavre, prejudecățile oamenilor fiind așa cum le știi. Un oarecare Rondelet, un medic mărunțel, tot atât de caraghios ca și numele lui, își pierduse în ajun fiul din cauza unei febre grave; fusese un student de douăzeci și doi de ani cu care strângeam plante la Grau-du-Roi. În mirosul de oțet din camera unde disecam acel mort, ce nu mai era fiul, sau prietenul cuiva, ci doar un frumos exemplar al mașinăriei omenești, am avut pentru prima dată
simțământul că mecanica pe de o parte și alchimia pe de alta nu fac altceva decât să aplice în studierea universului adevărurile pe care ni le demonstrează trupurile noastre, unde se repetă structura tuturor lucrurilor.
O viață întreagă n-ar fi de ajuns ca să confrunți această lume în care ne aflăm cu lumea care suntem noi înșine. Plămânii sunt foalele ce ațâță focul, mădularul bărbătesc e o armă din care țâșnesc proiectile, sângele din meandrele trupului e apa ce curge în șănțulețele unei grădini orientale, inima, după cum te alături unei teorii sau alteia, e o pompă sau un jăratic, creierul, alambicul unde se distilează un suflet…
— Iar ajungem la alegorie, spuse căpitanul. Dacă prin toate astea înțelegi că trupul este cea mai solidă dintre realități, zi-i așa.
— Nu întru totul, răspunse Zénon. Uneori mi se pare că trupul acesta, regatul nostru, este alcătuit dintr-o țesătură slabă și trecătoare ca o umbră.
Nu m-aș mira mai tare dacă aș vedea-o din nou pe maică-mea, care-a murit, decât dacă, la colțul unei străzi, aș da peste chipul tău îmbătrânit, a cărui gură
îmi știe încă numele, dar a cărui substanță s-a refăcut de nu știu câte ori în răstimp de douăzeci de ani și căruia timpul i-a alterat culoarea și i-a plăsmuit o nouă înfățișare. Cât grâu a crescut, câte animale au trăit și au murit ca să-l hrănească pe acest Henri ce este și nu este acela pe care l-am cunoscut la douăzeci de ani.
Dar să revenim la călătorii… Pont-Saint-Esprit, unde oamenii pândeau de după obloane orice mișcare, orice faptă a noului medic n-a fost totdeauna un loc plăcut, iar cardinalul pe care mă bizuiam a plecat de la Avignon la Roma…
Norocul meu a fost un renegat care se îndeletnicea, la Alger, cu reîmprospătarea grajdurilor regelui Franței; acest cinstit corsar și-a rupt un picior la doi pași de ușa mea și mi-a oferit, în schimbul îngrijirilor, un loc pe corabia lui. Și acum îi mai port recunoștință. În Maroc, datorită lucrărilor mele de balistică, Măria-sa mi-a arătat prietenie și mi-a dat prilejul să studiez proprietățile țițeiului și ale combinațiilor sale cu varul nestins în vederea alcătuirii unor proiectile pe care să le folosească flota sa. Ubicumque idem6: principii vor mașinării de război ca să-și sporească sau să-și pună la adăpost puterea, bogații vor aur și suportă câtva timp cheltuielile cerute de cuptoarele noastre; lașii și ambițioșii vor să afle viitorul. Din toate astea am tras și eu foloase, după cum m-am priceput. Totuși, cea mai mare pleașcă rămânea tot câte un doge slăbănog sau vreun sultan bolnav; bani cu duiumul; o casă
răsărea ca din pământ la Genova, lângă San-Lorenzo sau la Pera, în cartierul creștinilor. Mi se puneau la îndemână uneltele de care aveam nevoie și mai cu seamă cea mai deosebită și cea mai de preț dintre toate, și anume dreptul de 6 Oriunde la fel (lat.).
a gândi și de a face tot ce mă tăia capul. Pe urmă începeau urzelile invidioșilor, șoaptele gugumanilor ce mă învinovățeau că le hulesc Coranul sau Evanghelia, apoi vreo uneltire la curte în care s-ar fi putut să mă amestece cineva și pe mine și, în sfârșit, sosea ziua când îmi prindea bine să-mi cheltuiesc și ultimul gologan ca să-mi cumpăr un cal sau să închiriez o barcă.
Mi-am petrecut douăzeci de ani cu aceste neînsemnate peripeții care în cărți se numesc aventuri. Mi-am ucis anumiți bolnavi printr-o îndrăzneală
deosebită care pe alții i-a vindecat. Însănătoșirea sau înrăutățirea stării lor avea însă însemnătate pentru mine, mai ales ca adeverire a unui pronostic sau ca dovadă că metoda fusese bună. Dacă nu se preschimbă în putere, știința și contemplația nu-s de ajuns, frate Henri; poporul are dreptate atunci când ne socotește inițiați într-ale magiei albe sau negre. Să prelungești ceea ce e trecător, să grăbești sau să întârzii ceasul cel de pe urmă, să afli tainele morții ca să lupți împotriva ei, să te slujești de leacurile naturale ca să ajuți sau să
păcălești natura, să stăpânești lumea și omul, să le prefaci, poate chiar să le zămislești…
— Uneori, când îl recitesc pe Plutarh, mi se pare că-i prea târziu și că atât omul, cât și lumea și-au trăit traiul, spuse căpitanul.
— Amăgiri, făcu Zénon. Epocile voastre de aur sunt ca Damascul și Constantinopolul; de departe par niște orașe frumoase; numai când umbli pe străzile lor le vezi leproșii și hoiturile câinilor. Plutarh al tău îmi spune că
Hefestion se încăpățâna să țină dietă în anumite zile, ca orice neisprăvit de bolnăvicios și că Alexandru Macedon era bețiv ca un soldățoi. De la Adam încoace puțini sunt bipezii care se pot cinsti cu numele de om.
— Ești medic, zise căpitanul.
— Da, răspunse Zénon. Printre altele.
— Ești medic, urmă flamandul, căpățânos. Îmi închipui că te saturi să tot coși la loc oamenii, după cum te saturi să-i și tot tai. Nu ți s-a urât să te scoli noaptea ca să îngrijești amărâta asta de seminție?
— Sutor, nec ultra…7 spuse Zénon. Luam pulsul, mă uitam la limbă, studiam urina, nu sufletul… Nu-mi era dat mie să hotărăsc dacă zgârcitul bolnav de colici e vrednic să mai trăiască încă zece ani, sau dacă e bine ca tiranul acela să moară. Cel mai rău sau cel mai tâmp dintre bolnavii noștri tot ne învață câte ceva, iar puroiul lor nu-i mai scârbos decât cel al unui om vrednic sau drept. Fiecare noapte petrecută lângă un ins bolnav mă punea din nou față-n față cu întrebări rămase fără răspuns: durerea și rosturile ei, blândețea naturii sau nepăsarea ei, și dacă sufletul supraviețuiește prăbușirii trupului. Explicațiile analogice care odinioară mi se păruseră a desluși tainele 7 Cizmarule, nu trece dincolo… (lat.).
universului dau naștere, la rândul lor, unei mulțimi de noi posibilități de erori, prin aceea că tind să-i pună în seamă acestei trainice Naturi un plan dinainte stabilit, pe care alții îl pun în seama lui Dumnezeu. Nu spun că mă îndoiam: a te îndoi e altceva; îmi urmam cercetarea până în punctul unde fiecare noțiune se încovoia în mâna mea ca un arc pe care-l întinzi; de îndată ce mă cocoțam pe scara unei ipoteze, simțeam cum se frânge sub greutatea ei nelipsitul DACĂ… Paracelsus și sistemul lui de semne părea să deschidă meșteșugului nostru o cale triumfală; în practică aducea din nou medicina la nivelul unor superstiții băbești. Studiul horoscoapelor nu mi se mai părea atât de folositor ca altădată în alegerea leacurilor și prezicerea accidentelor mortale; admit că
suntem alcătuiți din aceeași materie ca și astrele; de aci însă nu rezultă că am fi determinați de acestea sau că ele ne-ar putea înrâuri. Cu cât mă gândeam mai mult la toate astea, cu atât ideile, idolii, obiceiurile noastre zise sfinte și acelea dintre viziunile noastre care, pasă-mi-te, nu pot fi cuprinse în cuvinte, mi se păreau a-și afla izvorul nici mai mult nici mai puțin decât în mașinăria omenească, întocmai ca răsuflarea scoasă pe nări sau prin părțile de jos, ca sudoarea sau apa sărată a lacrimilor, ca sângele alb al dragostei, ca necurățeniile și scârna trupului. Mă înfuriam văzând cum omul își irosește astfel substanța în construcții aproape totdeauna nefaste, cum vorbește despre neprihănire înainte de a fi cercetat cu de-amănuntul mecanismul sexului, cum discută despre liberul arbitru în loc să cântărească
nenumăratele pricini tainice care te fac să clipești dacă-ți apropii dintr-odată
un băț de ochi, sau despre iad, înainte să fi deslușit mai bine tainele morții.
— Știu ce-i moartea, spuse căpitanul căscând. Între focul de archebuză ce m-a doborât la Cerisola și dușca de rachiu ce m-a înviat se cască un hău de beznă. Fără plosca sergentului m-aș afla și acum în hăul acela.
— Fie, zise alchimistul, cu toate că s-ar putea spune multe în sprijinul noțiunii de nemurire, ca și împotriva ei. Morții sunt mai întâi lipsiți de mișcare, apoi de căldură, și, în sfârșit, mai devreme sau mai târziu, după
agenții cărora le sunt supuși, de formă; oare moartea lipsește și sufletul doar de mișcarea și forma sa, lăsându-i intactă substanța?… Eram la Basel pe vremea ciumei negre…
Henri-Maximilien îl întrerupse ca să-i spună că pe vremea aceea el se afla la Roma și că ciuma l-a prins în casa unei curtezane.
— Eram la Basel, urmă Zénon. Află că Înălțimea-sa Laurențiu de Medici Ucigașul, cel căruia poporul îi zice în bătaie de joc Lorenzacio, a sosit la Pera puțin după ce am plecat eu de-acolo. Principele acela scăpătat se ținea de codoșlâcuri, ca și tine, frate Henri; dobândise din partea Franței o însărcinare tainică față de Sublima Poartă. Tare aș mai fi vrut să-l cunosc pe acel bărbat cu suflet mare. Peste patru ani, trecând prin Lyon ca să-i dau nefericitului
Dolet, editorul meu, Tratatul despre lumea fizică, l-am întâlnit stând melancolic în sălița din dos a unui han. Întâmplarea a făcut să fie atacat tocmai în zilele acelea de un ucigaș plătit, un florentin; l-am îngrijit cum m-am priceput mai bine; am avut timp berechet să vorbim despre neroziile turcilor și despre ale noastre. Omul acela hăituit se pregătea să se întoarcă, în ciuda tuturor, în Italia lui de baștină. Înainte de-a ne despărți, mi-a dăruit un copil de casă caucazian pe care-l avea chiar de la Măria-sa Sultanul; eu i-am dat în schimb o otravă menită să-l ucidă dacă ar fi încăput cumva pe mâna dușmanilor săi, căci vroia să moară așa cum trăise toată viața lui. N-a mai apucat să se folosească de otrava mea, căci la Veneția, pe o străduță
întunecoasă, a fost răpus de același spadasin care în Franța nu izbutise să-l omoare. Slujitorul lui însă a rămas cu mine… Voi, poeții, ați preschimbat dragostea într-o uriașă minciună: aceea ce ne este dat să trăim ni se pare totdeauna mai puțin frumos decât rimele voastre lipite ca două guri, una peste alta. Și totuși, ce alt nume să-i dai acelei flăcări ce renaște ca pasărea Phoenix din propriu-i jar, acelei nevoi de a regăsi la asfințitul soarelui chipul și trapul de care te-ai despărțit în zori? Căci, frate Henri, anumite trupuri sunt răcoritoare ca apa și s-ar cuveni să te întrebi de ce oare tocmai cele mai înflăcărate sunt cele ce te răcoresc mai bine. Alei venea așadar din Orient, ca și alifiile și leacurile mele; nicicând însă pe drumurile gloduroase și în cocioabele afumate ale Germaniei nu m-a jignit dând în vileag vreo părere de rău după grădinile Sultanului și după fântânile lor țâșnind sub razele soarelui… Iubeam mai cu seamă tăcerea ce-o păstram din pricină că nu vorbeam aceeași limbă. Știu limba arabă din cărți, dar turcește numai atât cât să-mi pot afla calea; Alei vorbea turcește și puțin italienește; din graiul lui de baștină își mai aducea aminte, ca prin vis, doar de câteva cuvinte… După atâția desfrânați guralivi și nerușinați tocmiți spre nenorocul meu, găsisem în sfârșit copilandrul zglobiu sau spiridușul pe care oamenii din popor ni-l atribuie drept ajutor… Dar, într-o seară urâtă, la Basel, în anul ciumei negre, mi-am găsit slujitorul la mine în odaie, lovit de flagel. Prețuiești frumusețea, frate Henri?
