măreață, după moda italienească. Lumea admira șirurile de camere cu parchet strălucitor și ferestrele înalte ce dădeau spre parcul care în dimineața aceea de februarie era potopit de lapoviță. Pictori ce studiaseră în Italia zugrăviseră pe tavanele sălilor de primire scene frumoase din istorie și din mitologie: mărinimia lui Alexandru, clemența lui Titus, Danae învăluită în ploaia de aur și Ganimede urcându-se la cer. Biroul florentin, încrustat cu fildeș, matostat și abanos, rezultat din îmbinarea a trei stiluri, era împodobit cu coloane fine și răsucite și cu nuduri de femei pe care le multiplicau câteva oglinzi; fel de fel de arcuri făceau să se deschidă câteva sertărașe secrete.
Philibert era însă prea șmecher ca să-și încredințeze documentele de stat acelor tainițe complicate ca vălmășagul unei conștiințe; pe de altă parte, nu scrisese și nici nu primise vreodată scrisori de dragoste, căci pasiunile lui, foarte moderate de altminteri, îi fuseseră inspirate de fetele acelea frumoase cărora nu li se scrie. În căminul împodobit cu medalioane reprezentând virtuțile cardinale, între doi pilaștri reci și lucioși, ardea focul; în toată
splendoarea aceea, butucii mari, aduși din pădurea învecinată, erau singurele lucruri naturale, nelustruite, neșlefuite, nelăcuite de mâna unui meșter.
Câteva tomuri așezate pe o măsuță își arătau cotoarele legate în piele de vițel sau în marochin cu titlurile din aur fin: erau cărți cucernice pe care nu le deschidea nimeni. Martha jertfise demult Instituția Creștină a lui Calvin, cartea aceea ereticească fiind, după cum îi arătase politicos Philibert, din cale-afară de primejdioasă. Philibert avea el însuși o colecție de tratate genealogice, și, într-un sertar, un frumos volum de Aretino pe care îl arăta din când în când musafirilor săi în timp ce doamnele vorbeau despre bijuterii sau despre straturile de flori din parcuri.
În încăperi domnea o ordine desăvârșită, căci abia se făcuse curățenie după
recepția din ajun. Ducele de Alva și aghiotantul său, Lancelot de Berlaimont, binevoiseră să cineze și să-și petreacă noaptea la el, după o inspecție în regiunea Mons; ducele fiind prea obosit ca să se mai ostenească urcând scara monumentală, i se făcuse patul într-una din sălile de jos, sub un baldachin de tapiserie sprijinit de sulițe și trofee de argint, care-l apăra de curent; la ceasul acela nu se mai vedea nici urmă din patul menit odihnei eroului unde, din păcate, oaspetele de vază dormise cât se poate de prost. În timpul cinei, conversația fusese serioasă și totodată prudentă; se vorbise despre treburile obștești așa cum vorbesc niște oameni care se află în miezul lor și știu cum stau lucrurile; de altminteri, din politețe nu se insistase asupra nici unei probleme. Ducele se arăta plin de încredere în privința situației din Germania
de sud și din Flandra; tulburările fuseseră înăbușite; coroana Spaniei n-avea a se teme că ar putea pierde vreodată orașul Middlebourg sau Amsterdamul, și cu atât mai puțin orașele Lille sau Bruxelles. Era așadar în măsură să zică
Nunc dimittis28 și să-l roage pe rege să-i aleagă un înlocuitor. Nu mai era tânăr și fața lui stătea mărturie bolii sale de ficat; lipsa de poftă de mâncare a oaspetelui sili gazdele să se scoale de la masă aproape flămânde. Lancelot de Berlaimont mâncă totuși nestânjenit, în timp ce dădea amănunte despre viața de ostaș. Principele de Orania era învins; faptul că plata soldelor se făcea atât de neregulat, era supărător pentru disciplină. Ducele se încruntă și schimbă
vorba; i se părea că nu-i strategic să scoți la iveală tocmai acum neajunsurile bănești ale coroanei. Philibert, care știa prea bine la cât se ridică deficitul, prefera și el să nu se vorbească la masă despre bani.
În zorile cenușii, îndată după plecarea oaspeților, Philibert, nemulțumit că
fusese nevoit să înșire politețuri cu noaptea în cap, se vârâse iar în pat, unde îi plăcea să lucreze din cauza piciorului său bolnav de podagră. Pentru nevasta lui, deprinsă să se scoale în fiecare zi foarte devreme, ora aceea nu era câtuși de puțin neobișnuită. Martha mergea cu pasul ei mărunt prin camerele goale, așezând cum se cuvine pe un scrin câte-un flecușteț de aur sau de argint ușor deplasat de vreo slugă, sau râcâind cu unghia pe o măsuță
vreo urmă de ceară, abia vizibilă. După câtva timp, un secretar îi aduse de sus scrisoarea Canonicului Campanus, desfăcută. Era însoțită de câteva cuvinte ironice scrise de Philibert, prin care bancherul îi arăta Marthei că avea să
găsească într-însă vești atât de la vărul lor, cât și de la frățâne-său.
Stând în fața căminului, după un paravan brodat ce-o apăra de dogoarea focului, Martha citi acea lungă scrisoare. Foile acoperite cu un scris mărunt și negru foșneau în mâna ei slabă ce se zărea de sub manșeta de dantelă. După
puțin timp se opri din citit ca să se gândească. Bartholommé Campanus îi adusese la cunoștință existența acestui frate vitreg, îndată ce sosise în Flandra după ce se măritase; canonicul o și sfătuise să se roage pentru necredinciosul acela, neștiind că Martha nu se mai ruga. Povestea cu fiul nelegitim fusese pentru ea o pată în plus pe obrazul mamei ei, și așa destul de terfelit. Nu-i fusese greu să-l identifice pe medicul filosof ce ajunsese vestit datorită
îngrijirilor date ciumaților din Germania cu bărbatul înveșmântat în roșu pe care-l primise la căpătâiul Bénédictei și care-i pusese atâtea întrebări ciudate cu privire la răposații ei părinți. Se gândise de multe ori la omul acela de temut, îl și visase chiar. O văzuse goală, la fel ca pe Bénédicte pe patul de moarte: ghicise viciul înspăimântător pe care-l purta în ea, lașitatea, nevăzută
de toți cei ce credeau că e o femeie tare. Gândul că el trăiește o sâcâia ca o 28 Și acum slobozește (lat.).
așchie intrată sub piele. Fusese un răzvrătit, ceea ce ea nu putuse fi; în timp ce el rătăcea în lumea largă, ea se mutase doar de la Colonia la Bruxelles.
Acum, căzuse în temnița întunecoasă care ei îi inspirase pe vremuri o teamă
abjectă; pedeapsa care-l amenința i se părea dreaptă: trăise așa cum îi plăcuse; singur alesese riscurile la care se expusese.
Stânjenită de un val de aer rece, Martha întoarse capul; focul de lângă ea nu reușea să încălzească decât o mică parte din uriașa încăpere. Omul simte pare-se răsuflarea aceea înghețată ori de câte ori îi trece prin preajmă o stafie: pentru ea, bărbatul aflat azi în pragul morții fusese totdeauna o nălucă. În spatele Marthei însă nu era nimic altceva decât sala măreață și pustie. Și în viața ei domnise același gol somptuos. Singurele amintiri oarecum duioase erau cele legate de Bénédicte, verișoara pe care i-o luase Dumnezeu, presupunând că Dumnezeu există, și pe care nici măcar nu știuse s-o îngrijească până la capăt; înăbușise sub oboroc credința evanghelică ce-o mistuise în tinerețe; nu-i mai rămăsese decât un imens morman de cenușă.
De douăzeci de ani încoace, siguranța că-i osândită la chinurile iadului n-o mai părăsise; asta era tot ce ținuse minte din credința pe care nu îndrăznise s-o mărturisească deschis. Până la urmă ajunsese să se gândească la iadul ei cu un fel de uscăciune și nepăsare; se știa osândită, după cum se știa nevasta unui om bogat cu care își unise averea, și mama unui zevzec bun cel mult să
se bată în duel și să bea în tovărășia tinerilor gentilomi, sau după cum mai știa că Martha Ligre avea să moară într-o zi. Fusese virtuoasă fără să-și dea nicio osteneală, căci nu avusese niciodată ocazia să respingă vreun îndrăgostit; Philibert încetase s-o mai sâcâie cu patima lui, de altfel destul de potolită, îndată după nașterea singurului lor fiu, așa încât nu avusese parte să se bucure nici măcar de plăcerile îngăduite. Ea singură cunoștea dorințele ce-o tulburaseră uneori; le tratase cu dispreț mai degrabă decât și le ținuse în frâu, așa cum îți tratezi cu dispreț o indispoziție trupească trecătoare. Față de fiul ei, fusese o mamă dreaptă, dar nu învinsese niciodată obrăznicia naturală a băiatului, nici n-ajunsese să-l facă s-o iubească; se zicea că-i aspră până la cruzime cu slujnicele și cu rândașii, dar ce să-i faci, lepădăturile astea trebuie ținute în frâu. Purtarea ei la biserică era un exemplu pentru toată lumea, dar în sinea ei disprețuia atari fandoseli. Faptul că fratele pe care nu-l văzuse decât o singură dată petrecuse șase ani sub un nume fals, ascunzându-și viciile și dând dovadă de virtuți prefăcute, era o nimica toată față de ce făcuse ea toată viața. Luă scrisoarea canonicului și se duse sus la Philibert.
Ca întotdeauna când intra în camera soțului ei, se strâmbă de dispreț
văzând greșelile lui de comportare și regimul său. Philibert stătea înfundat în niște perne moi, vătămătoare podagrei, și avea la îndemână o cutiuță cu bomboane, nu mai puțin vătămătoare. Bărbatul avu timp să ascundă sub
cearșaf un Rabelais pe care-l ținea lângă el ca să se distreze între două dictări.
Martha, dreaptă ca o lumânare, se așeză pe un scaun, destul de departe de pat.
Soții schimbară câteva cuvinte cu privire la primirea din ajun; Philibert o lăudă pe Martha pentru desăvârșita rânduială a cinei, de care, din păcate, ducele nu se prea atinsese. Îl compătimiră amândoi fiindcă arăta rău. Ca să-l audă secretarul ce-și strângea hârțoagele înainte de a se duce să copieze ceva în odaia alăturată, burduhănosul Philibert aminti plin de respect că oamenii vorbesc prea mult despre curajul răsculaților executați din ordinul ducelui (de altfel, ei dublau numărul acestora), dar nu îndeajuns despre eroismul militarului și omului de stat care murea la datorie, în slujba stăpânului.
Martha îl aprobă, dând din cap.
— Treburile obștești mi se par mai puțin sigure decât crede ducele sau vrea să-i facă pe alții s-o creadă, adăugă el mai tăios, după ce ușa se închise.
Totul depinde de felul cum va ști urmașul său să fie mână de fier sau nu.
În loc să-i răspundă, Martha îl întrebă dacă avea neapărată nevoie să asude sub atâtea plăpumi de puf.
— Am nevoie de sfaturile înțelepte ale soției mele într-altă privință decât a pernelor, zise Philibert pe tonul de ușoară zeflemea pe care și-l lua când vorbea cu ea. Ai citit scrisoarea unchiului nostru?
— E o afacere destul de murdară, răspunse Martha șovăind.
— Toate afacerile în care-și bagă nasul justiția sunt așa, iar dacă nu sunt, are ea grijă să ajungă astfel, zise consilierul. Canonicul pune mult suflet în treaba asta; i s-o fi părând poate că două execuții publice într-o singură
familie e cam mult.
— Toată lumea știe că mama a murit la Münster, victimă a tulburărilor, spuse Martha, căreia i se înnegriră ochii de mânie.
— Asta și trebuie să creadă lumea, și asta te-am sfătuit eu însumi să pui să
se cioplească pe lespedea din biserică, urmă Philibert cu o ironie blândă.
Deocamdată, însă, îți vorbesc despre fiul acestei neprihănite mame… Desigur, procurorul Flandrei are datorii mari la noi, vreau să zic la moștenitorii Tucher, și s-ar putea să-i convină de minune dacă ar fi iertat de parte din ele…
