— Iterum peccavi36, spuse în sfârșit Zénon, cu glas ceva mai potolit. Să nu te miri însă, părinte, că bunătatea domniei-tale poate să mi se pară o capcană.
Cele câteva întâlniri pe care le-am avut cu Prea Sfinția-sa episcopul nu mi l-au arătat ca fiind un om plin de milă.
— Episcopul nu te iubește, după cum nici Le Cocq nu te urăște, zise canonicul, stăpânindu-se să nu plângă. Numai eu… Dar, în afară de faptul că
ești un pion în partida ce are loc între ei, urmă bătrânul ceva mai liniștit, Prea Sfinției-sale nu-i lipsește o oarecare prea omenească trufie, așa încât s-ar mândri că a întors către Dumnezeu un necredincios capabil să-i convingă pe alții asemenea lui. Ceremonia de mâine va fi, pentru Biserică, o victorie mult mai mare decât ar fi moartea dumitale.
— Episcopul își dă desigur seama că adevărul creștin ar avea, în persoana mea, un apologet foarte compromis.
— Aici te înșeli, continuă bătrânul. Pricinile pentru care un om se dezice se uită repede, dar scrierile sale rămân. Chiar de pe acum, anumiți prieteni de-36 Din nou am păcătuit (lat.).
ai dumitale văd în suspecta-ți ședere la Saint-Cosme, smeritul canon al unui creștin ce se căiește că a dus o viață nevrednică și-și schimbă numele ca să
săvârșească fapte bune neștiut de nimeni. Dumnezeu să mă ierte, adăugă el cu o părere de zâmbet, dacă mie însumi nu mi-a venit să citez exemplul sfântului Alexis care s-a întors în palatul unde se născuse, îmbrăcat în haine de cerșetor.
— Sfântul Alexis putea în fiece clipă să fie recunoscut de cucernica lui soție, glumi filosoful. Tăria mea sufletească n-ar fi mers atât de departe.
Bartholommé Campanus se încruntă scandalizat din nou de atâta nepăsare. Zénon citi pe chipul lui îmbătrânit o mâhnire ce-l înduioșa. Spuse cu blândețe:
— Moartea mea părea un lucru sigur și nu-mi mai rămăsese decât să-mi petrec câteva ceasuri in summa serenitate37… Presupunând că aș fi fost în stare, urmă el dând prietenește din cap, ceea ce canonicului i se păru un semn de nebunie, dar de fapt se adresa unui om care, plimbându-se pe străzile din Innsbruck, îl citea pe Petronius. Mă ispitești, însă, părinte; parcă mă văd explicând cu deplină sinceritate cititorilor mei că necioplitul care rânjea fiindcă avea o infinitate de Hristoși în lanul lui de grâu e vrednic de luat în râs și că neisprăvitul ar fi cu siguranță un alchimist prost, sau că rânduielile și tainele Bisericii au tot atâta, și uneori chiar mai multă putere decât doctoriile mele de medic. Nu zic că și cred una ca asta, rosti el ca să preîntâmpine o tresărire de bucurie a canonicului, zic doar că un simplu nu a încetat să mi se mai pară un răspuns, ceea ce nu înseamnă că sunt gata să rostesc un simplu da. Să cuprinzi inaccesibilul izvor al tuturor lucrurilor înlăuntrul unei Ființe croite după tipar omenesc mi se pare și astăzi o blasfemie, și totuși simt în ciuda rațiunii mele că, în trupul acesta care mâine se va preschimba în fum, sălășluiește nu știu ce dumnezeu. Să îndrăznesc oare să-ți spun că tocmai acest dumnezeu mă silește să zic nu? Și, cu toate astea, orice construcție a gândirii se sprijină pe temelii arbitrare: la urma urmei, de ce nu pe aceasta?
Orice doctrină care se impune maselor chezășuiește inepția omenească: tot așa s-ar petrece lucrurile dacă din întâmplare Socrate i-ar lua mâine locul lui Mahomed sau al lui Hristos. Dar dacă-i așa, continuă el ștergându-și fruntea cuprins de o neașteptată oboseală, de ce să ne lipsim de mântuirea trupească
și de bucuria de a cădea de acord? Mi se pare că s-au scurs veacuri întregi de când tot socotesc și chibzuiesc toate astea…
— Lasă-mă să te călăuzesc, zise canonicul aproape cu duioșie. Dumnezeu va fi singurul judecător al gradului de ipocrizie cuprins în dezicerea dumitale de mâine. Nu dumitale îți este dat să judeci: ceea ce consideri o minciună este 37 În cea mai deplină reculegere (lat.).
poate o autentică profesiune de credință pe care o formulezi fără să-ți dai seama. Într-un suflet ce nu i se mai împotrivește, adevărul se strecoară uneori pe căi tăinuite.
— Tot astfel și minciuna, răspunse calm filosoful. Nu, prea cinstite părinte, am mințit uneori ca să trăiesc, dar încep să-mi pierd capacitatea de a minți.
Între voi și noi, între ideile lui Hiéronymus van Palmaert, ale episcopului și ale sfinției-tale pe de o parte, și ale mele pe de alta, există ici-colo asemănări, adesea compromisuri, și niciodată un raport constant. Ele sunt asemănătoare curbelor ce pornesc de pe un plan comun, care e gândirea omenească, și se despart de îndată, apoi se apropie, după aceea se depărtează din nou unele de altele, se întretaie câteodată în traiectoria lor sau dimpotrivă, pe un segment al acesteia din urmă chiar se confundă, dar nimeni nu știe dacă se unesc sau nu într-un punct aflat dincolo de orizontul nostru. E greșit ca noi să le declarăm paralele.
— Ai zis noi, șopti canonicul cu un fel de spaimă. Totuși ești singur.
— Așa-i, zise filosoful. Din fericire nu am dat nimănui nicio listă de adepți.
Fiecare dintre noi e singurul său stăpân și adept. De fiecare dată experiența se reia, pornind de la zero.
— Răposatul stareț al Cordelierilor care, deși prea îngăduitor, era un bun creștin și un călugăr exemplar, n-a avut de unde să știe în ce adâncă răzvrătire te-ai hotărât să trăiești, zise canonicul aproape cu arțag. Se vede că l-ai mințit mult și prea adesea.
— Te înșeli, răspunse prizonierul uitându-se destul de ostil la omul acela care încercase să-l salveze. Ne regăseam dincolo de contradicții.
Se sculă în picioare de parcă el ar fi fost cel îndreptățit să pună capăt discuției. Mâhnirea bătrânului se preschimbă în mânie.
— Îndărătnicia dumitale este un crez mincinos și te socotești mucenicul său, zise el indignat. Parcă ai vrea să-l silești pe episcop să se spele pe mâini…
— Expresia e cam nepotrivită, observă filosoful.
Târșâindu-i zgomotos jilțul, bătrânul se aplecă să-și ridice bastoanele ce-i slujeau drept cârje. Zénon se plecă și i le întinse. Canonicul se sculă cu chiu cu vai. Hermann Mohr, temnicerul care stătea la pândă pe coridor, auzind zgomot de pași și de scaune mișcate din loc, răsuci cheia în broască, închipuindu-și că întrevederea a luat sfârșit, dar Bartholommé Campanus se răsti la el și-i strigă să aștepte puțin. Ușa întredeschisă se închise la loc.
— Am dat greș, zise bătrânul preot cuprins de o neașteptată smerenie.
Statornicia asta mă umple de groază deoarece dovedește o nepăsare deplină
față de sufletul dumitale. Fie c-o știi, fie că nu, află că doar o falsă rușine te face să preferi moartea mustrării publice dinaintea dezicerii…
— Cu lumânarea aprinsă și răspuns în latinește la cuvântarea latinească a Prea Sfinției-sale, făcu prizonierul batjocoritor. Recunosc că ar fi fost un hap cam amar de înghițit…
— Și moartea la fel, zise bătrânul mâhnit.
— Mărturisesc că la un anumit grad de nebunie sau dimpotrivă, de înțelepciune, s-ar părea că nu prea are mare importanță dacă mă vor arde pe rug pe mine sau pe primul venit, spuse Zénon, nici dacă această execuție are loc mâine sau peste două veacuri. Nu sunt însă sigur că atari nobile sentimente vor rezista în fața pregătirilor ce însoțesc aceste cazne; o să
vedem foarte curând dacă într-adevăr am în mine acea anima stans et non cadens38 definită de filosofii noștri. Dar la urma urmei poate că se pune prea mare preț pe tăria de care dă dovadă omul când moare.
— Prezența mea nu face decât să te împietrească, zise bătrânul canonic îndurerat. Înainte de-a ne despărți, vreau însă să-ți atrag atenția asupra unui avantaj legal pe care ți l-am păstrat cu grijă și de care poate că încă nu-ți dai seama. Știu că odinioară ai fugit de la Innsbruck după ce fuseseși înștiințat în mare taină că oficialitățile locale au emis un mandat de arestare împotriva dumitale. Am ținut ascuns acest fapt care, dacă s-ar ști, te-ar pune în situația dezastruoasă de fugitivus, și ar face deosebit de anevoioasă, dacă nu chiar imposibilă, împăcarea dumitale cu Biserica. Nu ai avea deci temei să te temi că anumite deziceri ar fi inutile… Mai ai încă o noapte întreagă să chibzuiești…
— Asta-mi dovedește că toată viața am fost supravegheat chiar mai îndeaproape decât am crezut, spuse filosoful melancolic.
Se apropiară încet de ușa pe care temnicerul o deschisese din nou.
Canonicul își apropie fața de cea a osânditului.
— În ceea ce privește durerea trupească, zise el, pot să-ți promit că în orice caz nu ai a te teme de nimic. Prea Sfinția-sa și cu mine am luat toate măsurile…
— Vă sunt foarte îndatorat, răspunse Zénon, aducându-și aminte, nu fără
amărăciune, că el însuși încercase zadarnic să le facă aceleași bine lui Florian și unuia dintre novici.
