pe care n-o nădăjduiam.
— De ce nu mi te-ai dezvăluit mai degrabă, zise bătrânul dojenindu-l prietenește. Totdeauna te-ai încrezut mai puțin în mine decât în acel chirurg-bărbier…
— Domnia-ta se miră că n-am avut încredere? răspunse filosoful.
Își freca grijuliu degetele amorțite. Deși era așezată la catul de sus, în camera lui domnea la vreme de iarnă o umezeală pătrunzătoare. Se așeză pe un scaun, lângă vatră, și-și întinse mâinile spre foc.
— Ignis noster29, șopti, folosind o figură de stil alchimistă auzită pentru prima dată de la Bartholommé Campanus.
Pe canonic îl trecu un fior.
— În serviciile ce ți s-au adus, partea mea e o nimica toată, zise, încercând să vorbească cu un glas mai hotărât. Îți mai aduci poate aminte că pe vremuri o neînțelegere gravă îl ridicase pe episcop împotriva fostului stareț al Cordelierilor. Până la urmă, însă, Sfințiile-lor ajunseseră să se prețuiască unul pe altul. Pe patul de moarte, răposatul stareț te-a dat în grija Prea Sfinției-sale episcopul. Prea Sfinția-sa a ținut să fii judecat după dreptate.
29 Focul nostru (lat.).
— Îi sunt îndatorat, spuse osânditul.
Canonicul simți că în răspunsul filosofului se ascundea o oarecare ironie.
— Adu-ți aminte că Prea Sfinția-sa n-a dat verdictul de unul singur. A cerut îngăduință tot timpul.
— Așa-i obiceiul, zise Zénon cu oarecare acreală. Ecclesia abhorret a sanguine.30
— De astă dacă era sincer, răspunse canonicul jignit. Din păcate, însă, ateismul și necredința ți-au fost dovedite, și ai vrut să fie așa. În privința învinuirilor de drept comun, slavă Domnului, nu s-a putut dovedi nimic împotriva dumitale, dar știi ca și mine că, pentru oamenii de rând, ba chiar și pentru majoritatea judecătorilor, zece bănuieli fac cât o certitudine.
Acuzațiile nenorocitului aceluia de băiat de-al cărui nume nici nu vreau să-mi aduc aminte ți-au făcut mult rău la început…
— Totuși, domnia-ta nu și-a închipuit, nădăjduiesc, că m-am amestecat în hârjonelile și prostiile săvârșite în spălătorie, la licărirea lumânărilor furate.
— Nimeni nu și-a închipuit una ca asta, spuse canonicul grav. Nu uita însă
că există și alte feluri de complicitate.
— Ce ciudat că, pentru creștinii noștri, așa-zisele păcate trupești constituie răul suprem, șopti Zénon, dus pe gânduri. Nimeni nu pedepsește cu mânie și dezgust brutalitatea, sălbăticia, barbaria, nedreptatea. Mâine, nimănui n-o să-i treacă prin minte că oamenii cumsecade care vor veni să mă vadă
perpelindu-mă pe rug sunt pur și simplu obsceni.
Canonicul își acoperi fața cu mâna.
— Iartă-mă, părinte, spuse Zénon. Non decet31. N-am să mai comit indecența de a încerca să spun lucrurilor pe nume.
— Cum să-ți spun, ceea ce mă tulbură cel mai mult în întâmplarea căreia i-ai căzut victimă este ciudatul consens al forțelor răului, zise canonicul, aproape în șoaptă. Necurăția sub toate formele sale, niște copilării poate intenționat nelegiuite, violența exercitată împotriva unui prunc nevinovat și, în sfârșit, aceeași violență îndreptată împotriva propriei lui persoane, cea mai cumplită din toate, săvârșită de Pierre de Hamaere. Mărturisesc că, la început, toată povestea asta mi se păruse peste măsură de umflată de către dușmanii Bisericii, dacă nu chiar născocită de ei. Dar un creștin și un călugăr care se omoară e un creștin ticălos și un călugăr ticălos, și cu siguranță că asta nu e prima lui nelegiuire… Mi se rupe inima când văd că înțelepciunea și știința dumitale au fost amestecate în toate astea.
30 Biserica are groază de vărsare de sânge (lat.).
31 Nu se cuvine (lat.).
— Violența săvârșită împotriva copilului ei de către nenorocita aceea seamănă foarte mult cu a unei fiare ce-și rupe o labă ca să se smulgă din capcana unde s-a prins din cauza cruzimii oamenilor, spuse filosoful cu amărăciune. Cât despre Pierre de Hamaere…
Se opri prevăzător, dându-și seama că singurul lucru pe care-l socotea demn de laudă la răposatul călugăr era tocmai că murise din propria lui voință. În deplina lui sărăcie de osândit tot îi mai rămăseseră o speranță și o taină care trebuiau păstrate cu cea mai mare grijă.
— N-ați venit până aici ca să luați de la capăt, în fața mea, procesul nenorociților acelora, spuse. Să ne folosim cât mai bine de aceste clipe atât de prețioase.
— Și slujnica lui Jean Myers ți-a făcut mult rău, urmă canonicul trist, cu încăpățânarea oamenilor în vârstă. Nimeni nu-l stima pe necredinciosul acela, pe care eu unul îl socoteam uitat de-a binelea. De când cu bănuiala că ar fi fost otrăvit, numele lui e pe buzele tuturor. Nu îndrăznesc să-i recomand nimănui minciuna, dar mai bine ai fi negat că ai cunoscut-o trupește pe slujnica aceea nerușinată.
— Îmi place grozav când văd că una dintre cele mai primejdioase fapte din viața mea a fost că m-am culcat de două ori cu o servitoare, zise Zénon batjocoritor.
Bartholommé Campanus oftă: omul acela, care-i era tare drag, își zăvorâse parcă inima împotrivă-i.
— Niciodată nu vei ști ce greu mă apasă pe cuget naufragiul dumitale, spuse el, încercând să se apropie de Zénon pe altă cale. Nu mă gândesc la fapte, le cunosc prea puțin și-mi place să cred că n-au fost păcătoase, cu toate că, fiind duhovnic, știu că cele mai grave păcate însoțesc adesea virtuți asemănătoare cu ale dumitale. Mă refer la fatala răzvrătire a minții ce-ar preschimba în viciu însăși desăvârșirea și ai cărei germeni i-am sădit poate eu însumi în cugetul dumitale. Ce mult s-a schimbat lumea; ce binefăcătoare păreau știința și Antichitatea pe vremea când eram eu învățăcel… Când mă
gândesc că am fost cel dintâi care te-a învățat Scriptura pe care-o disprețuiești, mă întreb dacă nu cumva un dascăl mai aspru și mai învățat decât mine…
— Nu te necăji, optime pater, zise Zénon. Răzvrătirea care te neliniștește se află în mine, sau poate în veacul nostru.
— Desenele dumitale cu ghiulelele zburătoare și care sunt mișcate de vânt au stârnit hazul judecătorilor, dar pe mine m-au făcut să mă gândesc la Simon Magul, spuse canonicul, uitându-se la el plin de neliniște. Totodată, m-au purtat cu gândul și la năzdrăvăniile acelea mecanice de pe vremea când erai tânăr și de pe urma cărora nu ne-am ales decât cu necazuri și tot felul de
ponoase. Ce păcat! Tocmai în ziua aceea dobândisem încuviințarea Regentei pentru o slujbă ce ți-ar fi asigurat o carieră plină de onoruri.
— Care poate m-ar fi adus exact în aceeași situație, dar pe alte căi. Despre drumul și ținta unei vieți omenești știm mai puține lucruri chiar decât știe pasărea călătoare despre rostul zborurilor ei.
Dus pe gânduri, Bartholommé Campanus îl vedea cu ochii minții pe învățăcelul de douăzeci de ani. Lui ar fi vrut să-i cruțe trupul, sau cel puțin să-i mântuiască sufletul.
— Nu le da un preț mai mare decât mine acestor fantezii mecanice care, în sine, nu-s nici bune nici rele, urmă Zénon cu dispreț. Sunt asemănătoare formelor făurite de sticlari: abat gândurile de la știința pură, dar uneori o activează și o fecundează. Non cogitat qui non experitur32. Chiar și în arta medicală, căreia m-am dedicat cu precădere, invențiile făurarilor și alchimiștilor își joacă rolul. Recunosc, totuși, că speța omenească fiind așa cum o știm și cum o să rămână până în veac, nu e bine să le dai unor nebuni posibilitatea să răstoarne mașinăria universală, și nici unor apucați pe aceea de-a se cocoța în cer. Cât despre mine, și în starea în care m-a adus Tribunalul, adăugă el cu un râs scurt ce-l înfiora pe Bartholommé Campanus, am ajuns să-l condamn pe Prometeu că le-a dăruit muritorilor focul.
— Am trăit optzeci de ani fără să bănuiesc până unde merge răutatea judecătorilor, zise canonicul indignat. Hieronymus van Palmaert se bucura că
vei fi trimis să-ți cercetezi universul infinit și Le Cocq, omul acela alcătuit doar din tină, propune în bătaie de joc să fii trimis să lupți împotriva lui Mauriciu de Nassau călare pe o mașină de război zburătoare.
