Atunci chiar am avut curajul să-i spun „nu”. Nu că eram plecată din oraș (era destul de evident că nu plecasem), nu că nu mă lăsau părinții, nu că eram vegetariană. Doar „nu”.
Poate c-am reușit s-o fac fiindcă a avut curajul să mă întrebe direct.
La televizor sunt niște reclame la diamante: bărbații le cumpără
femeilor câte o bijuterie din asta scumpă, iar ele leșină, extaziate. Eu și Jackson obișnuiam să glumim pe seama acelor reclame; ne uitam la televizor în salon, la el acasă, înghesuiți amândoi într-un fotoliu mare, și râdeam de cum se extaziau femeile în fața unei pietricele strălucitoare, care nici măcar nu folosea la ceva.
— Nu vrea ceva mai de soi? a zis Jackson, referindu-se la doamna care începuse să plângă atunci când soțul ei i-a dat o brățară cu diamante la aniversarea de douăzeci și cinci de ani de la căsătorie. Nu vrea ceva unic?
Eu nu ți-aș lua niciodată o pietricică strălucitoare care e perfect identică
cu un milion de alte pietricele strălucitoare, date cadou unui milion de alte fete.
— Şi dacă aș fi avut o colecție de pietre strălucitoare? am întrebat eu.
Dacă pietrele strălucitoare erau preferatele mele?
— Atunci m-aș duce pe plajă și ți-aș găsi eu o piatră, pe care aș freca-o cu un șmirghel și cu piele de căprioară, ca să strălucească, a spus el.
— Chitrosule, am zis eu râzând.
— Ar fi ceva special, a spus el. Ar fi diferit.
În momentul acela eram deja împreună de cinci săptămâni, și m-am abținut sa-i zic că o piatra – chiar și una șlefuită cu șmirghelul și ștearsă
cu o piele de căprioară – nu mi se părea la fel de drăguță ca o brățară cu diamante.
Adică, e doar o amărâtă de piatră.
Jackson nu se pricepea să-mi ia cadouri. Ai crede că treaba asta nu conta între doi oameni care testau acadele legați la ochi și aveau reprize de sărutat de câte trei ore. Dar conta. Când eram în clasa a șasea, șiragul acela de mărgele pe care Chase a încercat să mi-l dea n-a fost doar un cadou. A fost mai degrabă o mită, un motiv pentru mine ca să-l plac. Nici lucrurile pe care mi le dădea Jackson nu erau simple cadouri. Erau scuze.
Sau promisiuni spuse cu jumătate de gură. Sau alibiuri. Iată, mai jos, o listă de delicte în materie de cadouri, comise de Jackson Clarke asupra nebănuitoarei și neexperimentatei Ruby Oliver.
Unu: în prima lună de relație, a pus câte o broscuță de ceramică în cutia mea de scrisori în fiecare luni dimineața. Au fost patru. Încă le mai am la mine pe birou. Fiecare se află într-o altă poziție și are o altă expresie pe față. OK, ăsta nu e un delict. E foarte drăguț. Dar apoi...
Doi: S-a oprit cu lăsatul broscuțelor. Fără vreo explicație. În a cincea zi de luni, prima chestie pe care am făcut-o a fost să mă uit în cutia de scrisori, pregătită să văd o broască, însă cutia era goală.
M-am uitat din nou, ceva mai târziu, dar cutia era tot goală.
A rămas goală toată ziua.
De ce nu era nicio broască acolo?
Nu mi-a venit să discut despre asta, pentru că era vorba doar de o broscuță de ceramică, nu de cine știe ce chestie, dar toată ziua m-am întrebat de ce oare nu-mi adusese încă una. Apoi m-am gândit că poate a uitat s-o ia cu el la școală și c-o s-o aducă marți.
Dar marți, din nou, nicio broască! O altă zi fără broaște.
La sfârșitul zilei, Jackson m-a întrebat dacă s-a întâmplat ceva. Am încercat s-o spun pe ton de glumă, dar tot mi-a fost târșă că aduceam vorba despre chestia asta. Pe de altă parte, era foarte enervant, mă
simțeam de parcă noi doi am fi avut obiceiul nostru special, iar el îl anulase.
— Ruby! a spus el râzând. Erau doar patru broaște, de-aia! Au avut patru variante la magazin și le-am luat pe toate. Am rămas fără. Nu înseamnă nimic.
I-am spus că era OK și că-mi părea rău că am fost absurdă. Dar dacă aș
fi fost în locul lui – adică, dacă aș fi fost în locul celui care dădea broaștele
–, aș fi găsit ceva care să le înlocuiască în lunea de după ce le-aș fi terminat. Aș fi găsit o broască într-o pungă de jeleuri, sau o jucărie de plastic în formă de broască, pentru baie, sau aș fi scris un bilețel pe care aș fi desenat o broască. Sau măcar l-aș fi atenționat pe bietul om că a patra broască era și ultima pe care o va primi. Orice, numai să nu se întrebe ce s-a întâmplat sau să se simtă dezamăgit, două zile la rând.
Trei: Crăciunul. Un moment potrivit pentru a-i face iubitei tale un cadou, nu?
Da.
Dar familia lui Jackson a plecat în vacanță la Tokyo, așa că el n-a fost aici în ziua de Crăciun. Cu o zi înainte de a pleca, i-am dat o geacă
genială de piele maro, pe care am găsit-o la Zelda's Closet cu treizeci de dolari. Era din anii șaptezeci, cred, iar el de luni întregi spunea că-și dorește o astfel de geacă. Am fost atât de fericită când am găsit-o. Iar lui i-a plăcut la nebunie – doar că el n-avea nimic pentru mine.
— Îmi pare rău, a spus el. Nu știam că tu mi-ai luat ceva.
I-am spus că era OK, nu conta. Dar apoi, când s-a întors de la Tokyo, eu mă gândeam că mi-a luat ceva de acolo. De fapt, chiar așteptam un cadou de la el. Sunt eu nebună? Bick i-a luat lui Meghan un pulover de cașmir. Finn și-a economisit din banii câștigați la B&O și i-a luat lui Kim un teanc de CD-uri pe care știa că le voia. Tata i-a luat mamei un medalion de chihlimbar. Dar când s-a întors Jackson era deja ianuarie, deci s-o fi gândit că s-a terminat cu Crăciunul și că nu-și mai aveau rost cadourile.
Patru: Ne-am certat, la un moment dat. Jackson a uitat că-și făcuse planuri cu mine pentru sâmbătă – nu cine știe ce, doar venea pe la mine ca să ne uităm la un film, dar orișicât. Vineri seara am pierdut vremea acasă la un prieten de-al lui, Matt, cu câțiva dintre amicii lui, iar atunci când m-a dus acasă cu mașina, a spus foarte clar: „Pe mâine.”
L-am sunat sâmbătă dimineața, iar mama lui mi-a spus că avea nevoie de o tobă nouă de eșapament, că s-a dus cu mașina la service și că trebuia
să se întoarcă în jur de ora două. Nu m-a sunat până la ora cinci.
Nu m-a sunat nici până la șase.
