Când ne-am întors de la ședința de terapie cu doctorița Z, l-am găsit pe John Hutchinson (cunoscut sub numele de Hutch) bând suc pe terasa din fața casei.
Chiar așa. Hutch. Băiatul cu numărul 3. Pe terasa mea. Tata era lângă el și zâmbea.
— John, o știi pe Roo! a țipat el. Uite-o!
— Bună, Hutch, am zis eu.
Ce naiba căuta la mine acasă?
— Hei, Roo.
— Hutch! Așa îți spun copiii?
Tata l-a lovit în joacă în umăr.
— Nah, a spus Hutch, clătinând din cap. Prietenii îmi zic John.
Care prieteni?
— Cum de ești aici? am întrebat.
— John a devenit ajutorul meu la tâmplărit și grădinărit. Am pus un afiș pe panoul de informații de la Tate. Ştii, am început să construiesc o seră în partea de sud a terasei.
Ştiam asta. Era visul tatălui meu să transforme terasa sudică într-o mică seră, pentru ca preaiubitele lui plante să nu mai înghețe iarna și pentru a putea cultiva și plante exotice, pe care, altfel, clima din Seattle le-ar omorî. De doi ani se tot ceartă cu mama pe tema asta. Ea vrea ca tata să se relaxeze, să stea cu ea în weekenduri și să folosească economiile pentru vacanțe cu familia. El vrea să investească totul în construirea serei.
— John e un om al plantelor, mi-a spus tata entuziasmat. Vrea să se facă botanist. Dar e îndemânatic și cu fierăstrăul, nu-i așa? O să te învăț
tot ce știu.
Tata nu e niciodată mai fericit decât atunci când construiește ceva.
Hutch a zâmbit, arătându-și dinții gri, de metalist.
— Marfă casă, n-am știut că locuiești într-una de genu'!
De când voia el să se facă botanist? Ce era pata aia galbenă de pe tricoul lui cu KISS? De ce nu făcea nimic în legătură cu pielea lui? Nu-mi venea să cred că el avea să fie al doilea băiat care venea la mine acasă și îmi vedea dormitorul.
— De ce naiba să fi știut tu unde stau? am izbucnit. N-am așteptat un răspuns. Am intrat în casă și am trântit ușa.
M-am aruncat pe canapea și am aprins televizorul, dar îi auzeam pe părinții mei vorbind afară.
— N-o lua în seamă pe Roo. Prietenul ei a părăsit-o și e cam mohorâtă
de atunci. E foarte anxioasă, îi explica mama.
— N-are legătură cu tine, a adăugat tata. Se confruntă cu o tonă de suferințe și de probleme cu iertarea.
— Şi-și mai descarcă un pic furia adolescentină, a spus mama. Eu zic, Kevin, că ar trebui să fim chiar încântați dacă Ruby își exprimă în mod deschis furia. Nu crezi că asta ar însemna un progres? Se închide în sine, John. Nu vorbește liber despre emoțiile ei, dar se duce la un psiholog și sperăm ca asta s-o ajute.
— Aha, a mormăit Hutch.
— Poate că e ceva normal pentru cei de vârsta voastră, a continuat mama. Tu ce crezi?
În acel moment, m-am dus la baie, am făcut un duș lung și fierbinte și am încercat să mă prefac că niciunul dintre ei nu există.
8. Sky (dar el avea pe altcineva) Doctorița Z crede că am atacuri de panică pentru că nu-mi exprim sentimentele. Adică îmi reprim, într-un fel, ceea ce simt cu adevărat, iar această reprimare declanșează anxietatea. Bla bla bla.
Ca s-o spun cu cuvinte din viața de zi cu zi, doctorița Z crede că mint prea mult. Crede că-mi mint părinții. Crede că l-am mințit pe Jackson.
Ea crede că mă mint singură, în principal. Nu legat de adevăruri știute sau de fapte. Legat de sentimente.
Şi toată această minciună mă face să nu mai pot respira, pentru că
oroarea care se află înăuntrul meu trebuie să se exprime într-un fel, așa că-mi face inima să bată ca un ciocan pneumatic și-mi oprește plămânii.
Nu m-am gândit niciodată la mine însămi ca la o persoană mincinoasă.
De fapt, cred că sunt destul de sinceră. Dar poate că avea dreptate.
— Cum pot să fiu sinceră cu lumea când toți mă mint? i-am spus eu doctoriței Z.
— Cine te minte?
— Jackson.
— Cine altcineva?
— Kim.
