a încasat de la una şi aceeaşi persoană cele două mii. Şi dacă a fost aşa, după spusa celor de la bancă, furată nu era decît una singură. Chestiunea cu cerceii prezintă
mai multe şanse. Cel puţin despre cercei, femeia nu poate susţine că au costat mai mult decît o mie de coroane. Mai avea acolo unii exact la fel. Deşi zicea că s-ar putea să fie deosebiţi, eu am pus mai mult temei pe relatările fecioarelor zîmbăreţe care o ajută să vîndă
fleacuri de-astea. Am împrumutat cerceii contra unei chitanţe. Iată-i.
Karlicek se scormoni în buzunar, scoase o cutiuţă şi răsturnă pe masă doi castraveciori de un galben-violet, agăţaţi de un clips dreptunghiular cu ajutorul unui lănţişor aurit, cu nod indian şi cu două cruci culcate care aminteau un semn de circulaţie la o trecere nepăzită de cale ferată.
— Îngrozitor, nu? zise el. M-am dat de ceasul morţii ca să mă conving că sînt cercei. Scoabe de bătut în zid, nicidecum pentru urechea gingaşă a unei femei modeme. Cîntăriţi-i în mînă. Fiecare are cel puţin cinci uncii. Karlicek tăcu şi nu-i păsa de loc de privirea cu care îl blagosloveam. Apoi zise cu hotărîre, îndreptîndu-se din şale: Dacă ordonaţi să pornesc pe urmele acestor cercei, am şters-o imediat.
— Nu dau nici un ordin i-am tăiat-o eu. Stai jos! Am cerut să mi se facă o cafea, iar pentru el, un ceai slab. Şi acum, ascultă – spun eu. De ieri am noutăţi.
Desigur, Karlicek era numai ochi şi urechi.
După ce mă ascultă, se gîndi puţin şi spuse că nu putem să-l băgăm la apă pe sublocotenentul Lenk aşa, fără a avea toate dovezile. Nişte lucruri suspecte există, iar informaţia cerută la spital li se adaugă. Motivele pot fi diverse. Principal e faptul că cineva iscodeşte ce se întîmplă de fapt cu sublocotenentul Lenk. Ei, şi la urma urmelor, ce poate să i se întimple? Una din două: ori trăieşte, ori e mort.
La acest lucru i-am răspuns:
— Dracu ştie pe cine vom bucura sau vom întrista, dar sublocotenentul Lenk va rămîne în viaţă. De aceea interesul pentru el continuă să se manifeste. Fără
îndoială, nu la spital. Acolo, omul cu pricina a atras prea mult atenţia asupra lui. În altă parte.
Karlicek oftă:
— La Helena Dvorska, credeţi?
— Chiar aşa. Şi asta aş lăsa-o pe seama dumitale.
Starea sănătăţii sublocotenentului Lenk e un bun pretext. Foloseşte-l peste suta de procente.
— Cum aşa? tresări neliniştit Karlicek.
— Trebuie să fii atent şi să vezi dacă nu se petrece nimic suspect în jurul dumitale. Şi s-o întrebi şi pe ea dacă nu observă acelaşi lucru. Pe scurt, să observi dacă
nu încearcă cineva să intre în relaţii cu ea, s-o spioneze într-un fel oarecare, şi aşa mai departe. Invit-o la teatru, la cafenea, unde vrei, pentru ca în timpul acesta să
observi cu discreţie ce se întîmplă în jur. Persoana care s-ar ivi mai des în preajma ei va trebui să fie identificată.
— Hm, hm! mormăi Karlicek. Mai întîi ar trebui să fie şi ea de acord cu această gardă personală.
— Va fi de acord. Îţi va fi chiar recunoscătoare. Eşti bun de gură, nu poţi fi un tovarăş antipatic, dacă-ţi dai puţin silinţa. E o văduvioară de paie, pe care mirele ei se poate bizui că nu va lega altă prietenie, de aceea omul poate să stea liniştit în spital cît o vrea. Ştii să dansezi?
— Nu ştiu – zise Karlicek, înspăimântat.
— Asta-i bine. Vor dansa alţii cu ea, dumneata stai la o bere şi faci pe doamna de companie. Iar Helena Dvorska are să-ţi povestească ce i-a spus dansatorul.
După împrejurări, cu respectivul ai s-o suceşti cum vei crede de cuviinţă. Sper că la „dansul“ ăsta te pricepi?
Karlicek nu răspunse, se mulţumi să clipească
nefericit.
— În calitate de cavaler ai să faci anumite cheltuieli –
am continuat eu. Îţi vor fi acoperite dintr-un fond special pînă la sfîrşitul misiunii. Şi încă ceva.
Karlicek mă privi atît de tulburat, încît mi se făcu milă
de el.
— Altă muncă, pentru mine, nu aveţi? întrebă el.
— Problema pe care ţi-am încredinţat-o este de aşa natură – i-am spus eu – încît ar trebui să vezi în ea acordarea unei deosebite încrederi. Chiar numai pentru faptul că trebuie să fii foarte atent cu propria dumitale persoană.
— Cu propria mea persoană? De ce?
— Pe Jaroslav Lenk nu-l poţi înlocui întru totul – am precizat eu cu cruzime, dar, după părerea mea, într-un chip sănătos. Aş dori să nu uiţi asta nici o clipă. Şi, în orice caz, nimic nu poate fi mai important pentru dumneata decît această sarcină. Sper că mă înţelegi. Ai toate condiţiile să devii un colaborator util şi excepţional de dibaci... Atenţie ca nu cumva vreo slăbiciune să-ţi taie craca de sub picioare. După aceea ţi-ai reveni foarte greu.
Credeam, intr-adevăr, că am găsit un prilej să-l supun pe Karlicek la proba focului.
Nota informativă trimisă de ofiţerul Loubal vorbea despre doi bărbaţi care, cu o clipă înaintea exploziei, au zărit din tren, în stînga liniei ferate, o fată într-o rochie pestriţă. Venea cu bicicleta pe potecă, aproape perpendicular spre calea ferată. Putea foarte bine să fie chiar la kilometrul 286. Unul dintre călători a apreciat că pînă la bicicletă mai erau încă vreo treizeci şi cinci de metri, celălalt credea că numai douăzeci. Amîndoi au recunoscut deschis ca silueta atrăgătoare a fetei le-a trezit un interes deosebit. Îşi aminteau de arbuştii deşi de lîngă şinele trenului, fiindcă aceştia le-au ascuns-o curînd pe fată. N-au văzut să fi fost cineva prin tufişuri.
Cît puteai cuprinde cu ochii, cel puţin în partea aceea, nu era ţipenie de om. Sau poate nici unul, nici celălalt nu l-au observat.
Al treilea care zărise ceva era mecanicul locomotivei.
Privea o placardă, pe partea dreaptă a căii ferate.
Din cabina locomotivei el zărise pe cîmpul cu grîne înalte un om lungit pe pîntece, în aşa fel încît putea să
