Am căutat, dar n-am mai găsit nimic care să merite osteneală. Singura ciudăţenie rămăsese carnetul de economii. Trecuse de ora cinci cînd am lăsat treaba.
— Karlicek, ia vezi, poate o mai prinzi pe responsabila aceea la magazin – zic eu. Dacă tot ţi-ai pus în buzunar mia aia de coroane... La şase se închid magazinele, ar fi tocmai bine. Între timp eu aş vorbi cu Helena Dvorska, dacă, bineînţeles, am s-o găsesc acasă.
— O găsiţi – mă asigură Karlicek. Am întîlnire cu ea acolo. Trebuia să mă duc la spital, să întreb cum îi
merge logodnicul ei şi ce i se face astăzi, apoi urma s-o vizitez acasă.
— Cît de des faci treaba asta?
— Zilnic – spuse Karlicek cu sinceritate. Uneori ne întîlnim în altă parte. La spital nu reuşesc să intru totdeauna. În asemenea cazuri, mai inventez şi eu, dar sper că nu-i nimic.
L-am sfătuit să nu exagereze, însă Karlicek se apără
spunînd că eu însumi îi făgăduisem Helenei Dvorska s-o informăm despre tot ce se întîmplă.
— Regulat, dar nu chiar zilnic – i-am răspuns. Astăzi o voi face eu în locul dumitale, şi încă foarte serios. Am să mă opresc la spital. Şi dumneata nu trebuie să uiţi că
studierea remarcabilului chip al domnişoarei Dvorska nu este lucrul principal.
Am ieşit din apartament. Nici acum nu ne-a zărit nimeni. Am întîlnit o femeie oarecare, însă jos, în uşa portarului, părea că nici nu ne-a observat. În stradă ne-am despărţit.
Pînă la spital aveam mult de mers. Am oprit un taxi şi l-am mai prins pe medicul-şef. Bineînţeles era informat asupra măsurilor privitoare la Jaroslav Lenk. Mi-a comunicat pe scurt că pot să fiu mulţumit de starea pacientului şi că nici nu e nevoie să-l văd.
— Da... – şi mă trase deoparte. Se petrece ceva interesant. Astăzi a venit să se informeze de sănătatea lui un bărbat. Spunea că l-a trimis o anumită
domnişoară Dvorska. Mai întîi a întrebat la biroul de internări.
— Asta-i mai mult decît interesant – spun eu.
— Se pare ca da. Aici vine pentru asta doar tînărul acela cu ochelari. La biroul de internări sublocotenentul Lenk nu-i trecut pe lista bolnavilor. Omul acela străin susţinea că Jaroslav Lenk e aici şi că el trebuie să ştie cum îi merge. Funcţionarii nu s-au dat de gol. M-au
chemat pe mine. Am coborît şi am vorbit cu el pe un ton foarte hotărît, în sensul că aici nu avem pe nimeni cu acest nume. Cel puţin, aşa aţi dorit...
— Şi doresc în continuare – am zis – numai că cineva pesemne nu şi-a ţinut gura.
— Ştiu prea mulţi oameni – replică medicul-şef, burzuluit. Colegii, surorile, personalul de serviciu... Un pacient ca ăsta nu se poate ţine în cel mai strict secret.
M-am simţit caraghios cînd omul acela a făcut o mutra ironică. A mormăit să-i transmit salutări lui Lenk din partea lui şi a plecat.
— Păcat că a plecat aşa, fără să spună o vorbă.
Medicul schiţa un gest de neputinţă:
— Nu puteam să-l reţinem. Chiar în condiţiile astea, nu-i o crimă să întrebi de sănătatea unui pacient. N-am vrut să telefonăm la dumneavoastră sau să luăm altă
măsură, ar fi bănuit imediat că minţim. Şi, după toate aparenţele, pe el nu-l interesa decît să ştie dacă avem intr-adevăr un pacient pe nume Lenk. Aşa, cel puţin, n-a avut o certitudine. După aceea v-am căutat, dar eraţi plecat.
Mi-am spus că n-ar fi rău să trimit acolo o gardă, care să aibă dreptul să intervină imediat, după împrejurare, dacă cineva străin s-ar interesa de Jaroslav Lenk.
— Cum arăta omul acela? am întrebat.
— Suspect – fu răspunsul medicului. Hotărît lucru, suspect. Cînd l-am întrebat cine e şi cum îl cheamă, a răspuns că asta n-are importanţă. În ceea ce priveşte înfăţişarea, e de statură potrivită, la vîrsta care se numeşte cea mai frumoasă... n-avea nimic izbitor, părul mai degrabă închis, tenul puţin cam aspru...
— Ce-aţi putea spune despre situaţia lui socială?
Destul de neliniştit de această întîmplare, doctorul reflectă.
— N-aş vrea să mă înşel – spuse după o clipă – dar mi-a făcut impresia că e tehnician... practician...
Meseria lasă urme şi le adînceşte în expresie, în comportare şi în felul de a se îmbrăca. Cred că mă
înţelegeţi.
— Da, fireşte – am răspuns – numai că uneori ne putem înşela.
Ceilalţi care veniseră în contact cu omul ce se interesa de sănătatea lui Jaroslav Lenk n-au făcut aprecieri atît de sigure. Ceea ce medicul-şef considera drept urmele muncii pe la diferite binale, ateliere sau cine ştie pe unde, ei puneau mai degrabă pe seama unei înnăscute lipse de grijă pentru ţinuta exterioară, un fel de neglijenţă boemă.
În cele din urmă mi-am făcut o idee destul de precisă
despre suspectul vizitator, printre altele şi fiindcă
pomenise numele Helenei Dvorska. Nu credeam că l-ar fi putut trimite ea la spital.
Dincolo de grija pentru sănătatea lui Jaroslav Lenk se ascundea cu siguranţă mai mult decît un simplu interes, omul voia să ştie dacă este sau nu internat în spital. Era supărător faptul că pista asta nu ducea nicăieri. Pe drum, venind de la spital, număram persoanele care, în cazul C-L, meritau atenţie. În afară
de Jaroslav Lenk şi de bărbatul care întrebase de el, mai erau cei doi turişti de la kilometrul 286, apoi persoana care dăduse la magazinul de bijuterii mia de coroane, apoi Budinsky şi Rerich, care, potrivit părerii lui Karlicek, se învîrteau suspect în jurul casei, iar la urma urmelor şi Helena Dvorska. Citez aici lista lor, ca să
vedeţi şi dumneavoastră cît de greu îmi era să stabilesc deocamdată vreo legătură între aceşti oameni. Fără
