EDUARD FIKER
CAZUL C-L
În româneşte de
NICOLAE JIANU şi
TR. IONESCU-NIŞCOV
Eduard Fiker
Serie C-L
MLADA FRONTA
PRAHA 1963
Colecţia AVENTURA
EDITURA TINERETULUI
1967
PARTEA ÎNTÎIA
1
Cu cîtva timp în urmă v-am povestit despre „Cei patru aşi“1.
Cazul C-L se dezbătuse de mult. Ar fi avut drept de întîietate, însă din anumite pricini, pe care nădăjduiesc că le veţi recunoaşte singuri, mult timp nu prea mi-a convenit să mă ocup de el.
Ce se întîmplase de fapt? La începutul primului război mondial – vedeţi pînă unde s-au întins rădăcinile cazului C-L – un anume rezervist din armata austro-ungară a refuzat să apere, cu arma în mînă, interesele celor doi împăraţi, fiindcă era membru al nu ştiu cărei secte religioase. Pentru treaba asta a fost executat pe un platou de exerciţii militare. Buun! Rezervistul cu pricina a murit, găurit de douăsprezece sau nu ştiu cîte gloanţe, dar sentinţa rostită de el a supravieţuit. Ea suna aşa:
„Nici o crimă nu e mai mare decît războiul, iar eu nu vreau să particip la el“.
Dacă n-ar fi fost cazul C-L, nici măcar numele acestui om n-ar fi fost cunoscut. Forţa morală a vorbelor lui – că
nici o crimă nu-i mai mare decît războiul – abia apucase să pătrundă în minţile oamenilor aruncaţi unii împotriva altora, că băiatul rezervistului, rămas orfan, o şi prinsese din zbor. Crescînd, el a reflectat mereu la ea, completînd-o cu ideea că nu va veni niciodată o vreme cînd omul va putea gîndi şi acţiona după placul inimii, dar că în orice împrejurare lucrurile se pot face în taină.
Băiatul acesta era neobişnuit de dotat. Destinul părintelui său îi spulberase credinţa în dreptate. Mintea 1 Este vorba de un alt roman al scriitorului.
lui ascuţită, dar rămasă fără îndrumare, l-a făcut să se îndepărteze de gîndirea celorlalţi oameni şi să-şi formuleze legi proprii.
Recunoştea adevărul că nici o crimă nu e mai mare decît războiul. Dar, analizîndu-l la rece, a ajuns la o cumplită concluzie, şi anume că orice crimă săvîrşită de un individ împotriva societăţii umane este cel puţin de un bilion de ori mai mică decît războiul şi că deci un fleac atît de mărunt nici nu merită să fie luat în seamă.
Criteriul de comparaţie e mai solid decît piramidele, şi-a zis el; de cînd e lumea, războaiele au existat şi ele în omenire şi continuă să ia amploare, iar într-o buna zi vor sfîrteca pămîntul în bucăţi.
Şi aşa s-a născut trista dramă a unui om înzestrat, care, într-un chip cu totul independent, şi-a făurit, în întunericul izolării sale, o părere proprie, uitînd – la urma urmelor, pe drept cuvînt – faptul că, în astfel de împrejurări, geniul se poate transforma în nebunie.
Cam asta ar fi esenţa problemei. De fapt, ar fi trebuit să vorbesc de ea abia la sfîrşit, fiindcă la început habar n-aveam. La început, cazul C-L părea mai degrabă o problemă de tehnică criminalistică şi de competenţa organelor Securităţii de Stat. În acest sens am adoptat şi tonul descrierii mele. Dar iată că apare un personaj cu însuşiri remarcabile şi cu o logică subtilă, la fel de complicată ca şi aceea a înfricoşătorului personaj al cărui mecanism sufletesc ne scăpa ori de cîte ori credeam că l-am dibuit. Şi aceste două logici originale s-au angajat într-un duel, la care deseori am privit cu uimire şi pe care niciodată n-am să-l uit.
Cercetarea a fost complicată şi ne-a oferit o serie de momente surprinzătoare, uneori groteşti. Cred că merită
să fie povestite. Aşadar, acum cercetez arhiva ca să dau viaţă cazului C-L, cu toate ascunzişurile lui.
Într-un morman de documente şi procese-verbale caut înregistrarea depoziţiei, cu care, cred, ar trebui să încep.
Am găsit-o.
Mă duc cu ea la fereastră. Tovarăşul arhivar lucrează
undeva în faţă şi mă lasă în pace. N-a arătat decît o uşoară uimire, văzînd că mă apuc să studiez ceva în această lume tăcută, năpădită de praf.
Dar sînt aici şi-mi fac loc pe măsuţă. Mi-am pregătit creionul şi carnetul ca să-mi iau însemnări. Citind însă
procesul-verbal, văd că n-ar fi indicat să-l reproduc aşa cum este. Poartă data de 6 noiembrie 1951. În el se află
depoziţia unui martor, pe care l-am putea numi de mîna întîi. A fost interogat cu o întîrziere de mai bine de cinci luni, deoarece suferise o rană gravă în legătură cu cazul C-L.
Ei, aici e-aici! Dacă-i vorba s-o iau de la început, trebuie să ţin seama că acest Jaroslav Lenk a fost, din capul locului, fără discuţie, un martor principal.
Depoziţia sa cuprinde însă unele fapte pe care noi, în cele cinci luni, le-am constatat a fi altfel, iar, pe de altă
parte, sînt menţionate unele întîmplări care trebuiesc cunoscute pentru ca povestirea să nu aibă lacune supărătoare.
Las la o parte din depoziţia sublocotenentului Jaroslav Lenk o seamă de „birocratisme“ tipice şi inevitabile, care constituie un fel de material brut, şi dacă-mi permit să
